Statutory challenge deadline for individual administrative acts vs. constitutional invalidation of regulatory provisions

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 24.09.2014 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Reglementare în Domeniul Energiei, anularea Deciziei nr. 939/15.04.2014, exonerarea de la achiziţionarea unui număr de 1657 certificate verzi şi de la plata sumei de 875.177,69 RON, reprezentând contravaloarea acestora.

Prin sentinţa nr. 2793 din 16 aprilie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale a tribunalului, invocată de pârâtă şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Prin sentinţa civilă nr. 2320 din 22 septembrie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Reglementare în Domeniul Energiei, ca tardiv formulată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ. şi solicitând admiterea recursului, casarea în întregime a sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, având în vedere că nu s-a intrat în dezbaterea fondului.

În motivarea recursului declarat se arată că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Arată recurenta că prin excepţia tardivităţii, invocată de către intimata-pârâtă prin întâmpinare, s-a susţinut că, raportat la data introducerii acţiunii, s-a depăşit termenul legal de 30 de zile prevăzut de art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007, excepţie admisă de către prima instanţă, care nu a mai intrat astfel în cercetarea fondului cauzei.

În opinia recurentei, instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică atunci când a considerat că acţiunea în contencios administrativ a fost introdusă peste termenul de 30 de zile prevăzut de art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007, deoarece acest text de lege a fost abrogat ca urmare a declarării neconstituţionalităţii sale conform Deciziei nr. 136/2015 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 315/08.05.2015.

Astfel, hotărârea pronunţată de instanţa de fond este lipsită de temei legal, deoarece termenul de decădere prevăzut de art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007 nu îşi mai are aplicabilitatea, ca urmare a abrogării sale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2015, raportat la dispoziţiile art. 27 alin. (3) fraza a doua din Legea nr. 47/1992.

În opinia recurentei, soluţia de respingere a acţiunii ca tardiv formulată se întemeiază exclusiv pe prevederi ce nu mai produc efecte juridice, căci sunt neconstituţionale.

Subliniază recurenta că la momentul la care instanţa a fost chemată să se pronunţe asupra tardivităţii şi a termenului de decădere norma juridică nu mai exista şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unei dispoziţii legale exprese.

De aceea, arată recurenta, din punctul de vedere al dreptului intern se concluzionează că judecata nu se poate întemeia pe o dispoziţie legală inexistentă din punct de vedere juridic, ca urmare a declarării ei ca fiind neconstituţională.

Concluzionează recurenta că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre greşită, fără temei legal, atunci când a dat valenţă legală unui text de lege - art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007, care a fost declarat neconstituţional şi abrogat înainte de începerea prezentului dosar, ca efect al dispoziţiilor exprese şi imperative ale art. 27 alin. (3) fraza finală din Legea nr. 47/1992.

Prin Raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului ce formează obiectul acestei cauze, în urma verificării îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 486 şi ale art. 487 din C. proc. civ. republicat, s-a reţinut că cererea de recurs îndeplineşte atât cerinţele de formă prevăzute la art. 486 alin. (1) lit. a) şi c) - e) C. proc. civ., cât şi cerinţele prevăzute de art. 486 alin. (2) C. proc. civ., că recursul a fost declarat şi motivat cu respectarea termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, privind contenciosul administrativ, respectiv că este admisibil în principiu.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din Noul C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 8 iunie 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din Noul C. proc. civ.

Părţile nu au formulat puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, având în vedere şi susţinerile părţilor, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 488 din Noul C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.

Analizând cererea de recurs, Înalta Curte apreciază că susţinerile recurentei se circumscriu motivului de recurs prevăzut la pct. 8 art. 488 alin. (1) din Noul C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Înalta Curte apreciază că aceste critici ale recurentei, vizând pretinsa încălcare sau greşita aplicare de către instanţa de fond a normelor de drept material, astfel cum au fost formulate, nu sunt întemeiate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă faptul că obiectul principal al cererii deduse judecăţii priveşte anularea parţială a Deciziei nr. 939/15.04.2014, emisă de Preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Reglementare în Domeniul Energiei.

În conformitate cu dispoziţiile art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007:

"Ordinele şi deciziile emise de preşedinte în exercitarea atribuţiilor sale pot fi atacate în contencios administrativ la Curtea de Apel Bucureşti, în termen de 30 de zile de la data publicării acestora în Monitorul Oficial al României, Partea I, respectiv de la data la care au fost notificate părţilor interesate".

Dispoziţiile legale anterior menţionate au un caracter special în raport cu dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care prevăd procedura plângerii prealabile la autoritatea emitentă, astfel că, în temeiul principiului de drept specialia generalibus derogant, se impune aplicarea prioritară a acestora.

Având în vedere că norma prevăzută de O.U.G. nr. 33/2007 stabileşte posibilitatea atacării directe a ordinului la instanţa de contencios administrativ, într-un termen de 30 de zile de la publicarea actului în Monitorul Oficial, respectiv de la notificare, corect s-a constatat că acţiunea recurentei-reclamante a fost formulată cu depăşirea termenului legal anterior menţionat.

Astfel, Decizia Preşedintelui ANRE nr. 939/15.04.2014 a fost notificată reclamantei în data de 17.04.2014, aspect necontestat de către recurentă.

În considerarea dispoziţiilor legale invocate, se reţine că recurenta a formulat acţiune împotriva Deciziei nr. 939/2014 la data de 24.09.2014, după mai bine de 5 luni de la data expirării termenului înăuntrul căruia putea fi contestată decizia, prin urmare rezultă că recurenta a introdus contestaţia la instanţa competentă după expirarea termenului de 30 de zile de la notificare.

Termenul de 30 de zile calendaristice, înăuntrul căruia recurenta avea posibilitatea să depună contestaţia la instanţa competentă, s-a împlinit în data de 17.05.2014 şi, raportat la faptul că acţiunea recurentei-reclamante a fost înregistrată în data de 24.09.2014, în mod corect s-a respins acţiunea de către instanţa de fond.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, prin Decizia nr. 136 din 10 martie 2015 a Curţii Constituţionale a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (7) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 33/2007 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei, însă doar în ceea ce priveşte actele administrative cu caracter normativ, în cazul de faţă decizia contestată fiind un act administrativ cu caracter individual.

În concluzie, în mod temeinic şi legal a reţinut instanţa de fond faptul că este neîntemeiată susţinerea reclamantei, conform căreia termenul de 30 de zile, reglementat de art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007, nu derogă de la norma generală, reprezentată în materia contenciosului administrativ de Legea nr. 554/2004.

În mod corect a reţinut instanţa de fond că Legea nr. 554/2004 este norma generală în materia dreptului administrativ, prevederile sale aplicându-se ori de câte ori nu există o normă specială care să cuprindă reglementări derogatorii. Or, în cazul actelor emise de preşedintele ANRE în exercitarea atribuţiilor sale, există o normă specială, derogatorie de la dreptul comun, reprezentată de O.U.G. nr. 33/2007, care prevede un termen special de atacare a acestor acte administrative, respectiv 30 de zile de la data publicării în M.Of. sau notificării părţilor interesate.

În raport cu dispoziţiile legale anterior menţionate şi prin prisma actelor dosarului, Înalta Curte constată că în mod corect a soluţionat instanţa de fond cererea formulată de reclamantă, astfel că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală.

În consecinţă, pentru considerentele arătate, în raport cu înscrisurile depuse la dosar şi susţinerile părţilor, apreciind că soluţia instanţei de fond nu a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul declarat de reclamantă ca nefondat, decizia urmând a fi comunicată părţilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 2320 din 22 septembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 martie 2018.