Social insurance indemnity refund: Prescriptive limitation period and sufficiency of judicial reasoning in administrative litigation

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, sub nr. x/2014, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Timiş şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună:

- anularea, în tot, a Adresei nr. x, emisă de C.N.A.S. şi înregistrată la C.J.A.S. Timiş sub nr. x/2014;

- anularea, în tot, a Adresei nr. x, emisă de C.N.A.S.;

- anularea, în tot, a Adresei nr. x/2014, emisă de C.N.A.S. - C.J.A.S. Timiş;

- obligarea pârâtei de rang I la achitarea către reclamantă a indemnizaţiilor aferente anilor 2007-2009 integral şi ianuarie 2010, reprezentând diferenţele dintre suma indemnizaţiilor cuvenite şi contribuţia de concedii şi indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate datorate de aceasta, în valoare totală de 4.817.172 RON;

- cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 236 din 29 septembrie 2015, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate Bucureşti;

- a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune;

- a respins ca fiind prescrisă acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Timiş şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, având ca obiect anulare acte şi restituire sume.

3. Calea de atac a recursului exercitată în cauză şi motivele înfăţişate

Împotriva sentinţei civile nr. 236 din 29 septembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., şi invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., a solicitat, în principal, casarea în tot a hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, iar, în subsidiar, casarea sentinţei, rejudecarea cauzei şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

În esenţă, prin motivele de recurs dezvoltate, în contextul reiterării situaţiei de fapt, recurenta-reclamantă a înfăţişat următoarele motive de nelegalitate ale hotărârii primei instanţe:

- sentinţa recurată nu cuprinde motivele în fapt şi în drept pe care se sprijină, ceea ce echivalează cu ne-cercetarea problemei deduse judecăţii; instanţa de fond nu doar a dat o hotărâre cu aplicarea greşită a normelor de drept material dar a încălcat şi regulile procedurale cu caracter imperativ referitoare la conţinutul hotărârii judecătoreşti, respectiv art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

- hotărârea instanţei de fond cuprinde considerente insuficiente pentru a justifica soluţia din dispozitiv, instanţa nu a făcut o analiză riguroasă a argumentelor şi probelor administrate în pauză şi de altfel a preluat conţinutul actelor administrative contestate şi numai argumentele invocate de către pârâte;

- hotărârea fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, instanţa de fond dezlegând în mod greşit excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în contencios administrativ şi invocând în mod greşit ca temei legal al prescripţiei dreptului la acţiune dispoziţiile art. 40 din O.U.G. nr. 158/2005 întrucât aceste prevederi nu au nicio legătură cu acţiunea în contencios administrativ de faţă;

- instanţa de fond a omis să constate că societatea reclamanta a parcurs în mod corect procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, republicată, şi apoi a introdus acţiunea de faţă în termenul legal de 6 luni de la data primirii răspunsului la contestaţia prealabilă;

- în cauza au fost interpretate şi aplicate în mod greşit prevederile O.U.G. nr. 158/2005 cu referire la termenul de prescripţie în care reclamanta era îndreptăţită să solicite Casei Judeţene de Asigurări de Sănătate Timiş (CJAS Timiş) suma de 4.817.172 RON reprezentând diferenţa dintre indemnizaţiile cuvenite salariaţilor proprii şi contribuţia de concedii şi indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate datorată de societate în calitate de angajator, aferentă anilor 2007-2008-2009 şi 2010; din perspectiva naturii juridice a acestor indemnizaţii termenul de prescripţie incident în cauză este cel de 5 ani aplicabil în materie fiscală;

- cererea de restituire nr. 4060/15.02.2010 a fost formulată în cadrul termenului de prescripţie aplicabil, cu respectarea prevederilor art. 38 din O.U.G. nr. 158/2005; în mod eronat instanţa de fond reţine că s-ar fi împlinit termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 40 din O.U.G. nr. 158/2005 întrucât această ordonanţă de urgenţă nu reglementează şi nici nu a reglementat vreodată un termen de prescripţie special pentru restituirea sumelor către plătitorii indemnizaţiilor (angajatori) ceea ce înseamnă că, în speţă este aplicabil termenul de prescripţie de 5 ani, prevăzut de Codul de procedură Fiscală;

- instanţa de fond a interpretat în mod greşit şi prevederile legale privind întreruperea prescripţiei extinctive, susţinând în mod eronat că solicitarea societăţii reclamante cu privire la plata sumei de 4.817.172 RON cu titlu de indemnizaţii aferente anilor 2007- ianuarie 2010 este prescrisă, plecând de la un raţionament complet eronat, respectiv fără a lua în calcul întreruperea termenul de prescripţie, prin raportare la o serie de momente, semnificative, expres arătate în acţiune şi reiterate prin cererea de recurs, după cum nu a luat în considerare nici împrejurarea că CJAS Timiş a recunoscut depunerea în termen a cererii de restituire.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinările formulate, intimatele Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Timiş (CJAS Timiş) şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate (CNAS) au solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecinţa menţinerii hotărârii instanţei de fond, ca fiind legală şi temeinică.

5. Procedura derulată în recurs

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea de şedinţă din Camera de Consiliu din data de 08 iunie 2017, s-a dispus comunicarea raportului, în baza dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., cu menţiunea că părţile pot formula în scris un punct de vedere asupra raportului, în termen de 10 zile de la comunicare.

La termenul din 23.11.2017, având în vedere că în raport s-a considerat că recursul este admisibil în principiu, s-a fixat termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta reclamantă, reţinând totodată şi apărările intimaţilor pârâţi, precum şi conţinutul dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, în sensul şi pentru motivele ce vor fi expuse în continuare, urmând a fi admis şi a se dispune casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a investit instanţa de contencios administrativ competentă cu o cererea de chemare judecată, formulată în contradictoriu cu pârâtele Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Timiş şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, prin care a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună, (i) anularea, în tot, a Adresei nr. x, emisă de C.N.A.S. şi înregistrată la C.J.A.S. Timiş sub nr. x/2014, (ii) anularea, în tot, a Adresei nr. x, emisă de C.N.A.S., (iii) anularea, în tot, a Adresei nr. x/2014, emisă de C.N.A.S. - C.J.A.S. Timiş, şi (iv) obligarea pârâtei de rang I la achitarea către reclamantă a indemnizaţiilor aferente anilor 2007-2009 integral şi ianuarie 2010, reprezentând diferenţele dintre suma indemnizaţiilor cuvenite şi contribuţia de concedii şi indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate datorate de aceasta, în valoare totală de 4.817.172 RON.

Judecătorul fondului, prin sentinţa ce formează obiectul recursului de faţă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a CNAS Bucureşti şi totodată a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată prin întâmpinare de către pârâta-intimată CJAS Timiş şi drept urmare a respins ca fiind prescrisă acţiunea reclamantei având ca obiect anulare acte şi restituire sume.

Pentru a hotărî astfel, în esenţă, judecătorul fondului a apreciat că, raportat la data la care reclamanta a efectuat completarea dosarului, luna mai, respectiv luna septembrie 2013, termenul de prescripţie de 3 ani reglementat de dispoziţiile art. 40 din O.U.G. nr. 185/2005 era deja împlinit, întrucât pentru fiecare lună a anului 2007 a început să curgă un termen de 3 ani care s-a împlinit în luna corespunzătoare din anul 2010, astfel cum pentru fiecare luna din anul 2008 termenul s-a împlinit în luna corespunzătoare din anul 2011 şi pentru luna ianuarie două 2010, s-a împlinit termenul de prescripţie în februarie 2013.

A mai arătat judecătorul fondului că reclamanta a rămas ea însăşi în pasivitate până în anul 2013, că apărările sale nu pot fi reţinute iar cât priveşte noţiunea de beneficiar la care face referire art. 40 alin. (1) din O.U.G. nr. 185/2005, în ciuda redactării deficitare a textului la data cererii de restituire, a apreciat că menţionarea beneficiarului în cadrul art. 40 alin. (1) nu are semnificaţia că termenul se aplică acestuia, ci semnifică faptul că termenul de prescripţie în care se poate adresa o cerere de restituire, se raportează la data la care s-a născut dreptul recunoscut deja beneficiarului.

În acord cu cele susţinute de recurenta-reclamantă prin motivele de recurs, Înalta Curte constată incidenta motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., atrasă de caracterul contradictoriu, sumar şi în orice caz insuficient al motivării soluţiei adoptate, în sensul admiterii excepţiei de prescripţie a dreptului material la acţiune, raportat la complexitatea argumentelor prezentate, în susţinerea dar şi în combaterea solicitărilor recurentei-reclamante pentru soluţionarea problemelor de drept ce s-au impus a fi dezlegate.

Instanţa de recurs retine astfel, ca prim aspect, maniera neclară în care instanţa de fond a abordat obiectul dar şi natura juridică a acţiunii de faţă, incluzând prevederile legale aplicabile, făcând iniţial referire la caracterul neîntemeiat al cererii reclamantei îndreptate împotriva refuzului de efectuare a plăţii la plângerea prealabilă a recurentei, fără însă a concluziona în această primă linie argumentativă, în ceea ce priveşte incidenţa sau nu a prevederilor Legii nr. 554/2004, inclusiv sub raportul respectării termenelor şi condiţiilor de introducere a cererilor de chemare în judecată, din acest act normativ.

Si aceasta în ciuda faptului că, respingând excepţia inadmisibilităţii capetelor de cerere privind anularea adreselor indicate de reclamantă, instanţa de fond le-a asimilat noţiunii de act administrativ, în sensul legii contenciosului administrativ, tocmai în considerarea refuzului pe care-l conţin.

Instanţa de fond, a respins în cele din urmă acţiunea de faţă, având ca obiect anulare acte şi restituire sume, ca fiind prescrisă, făcând referire la intervenirea termenului de prescripţie de 3 ani, invocat încă din etapa administrativă prealabilă, de către intimatele-pârâte în temeiul art. 40 din O.U.G. nr. 158/2005.

În plus, analiza considerentelor hotărârii evidenţiază că soluţia pronunţată în cauză s-a întemeiat în mod hotărâtor şi covârşitor pe susţinerile şi argumentele intimaţilor-pârâţi înfăţişate prin întâmpinările depuse, fără a fi fost înlăturate convingător şi cuprinzător argumentele recurentei-reclamante, în mod special în ceea ce priveşte natura juridică şi durata termenului de prescripţie, respectiv survenirea unor eventuale cauze de întrerupere a curgerii acestuia, în condiţiile în care chiar instanţa de fond a observat că dispoziţiile legale incidente în vigoare la data cererii de restituire, aveau o redactare deficitară.

Este adevărat că în jurisprudenţa dezvoltată în materie s-a stabilit că judecătorul nu trebuie să răspundă în concret şi în parte fiecăruia dintre argumentele invocate de părţi, cu condiţia însă ca aspectele indicate, de regulă de reclamanta-recurentă să fi fost avute în vedere în analiza globală a instanţei.

Cum, în opinia instanţei de recurs, o atare cerinţă nu este întrunită, în ceea ce priveşte argumente relevante ale reclamantei-recurente cărora, după cum s-a arătat deja, nu rezultă că li s-ar fi dat un răspuns chiar şi în manieră implicită, rezultă că neclaritatea şi caracterul sumar al argumentelor se circumscrie şi echivalează practic cu o nemotivare a hotărârii, ceea ce face imposibilă exercitarea controlului judiciar de către instanţa de recurs.

De altfel şi în jurisprudenţa CEDO s-a stabilit că motivarea sumară şi confuză echivalează cu o nemotivare.

În cauza Albina c. României s-a arătat că, chiar în condiţiile în care obligaţia pe care o impune art. 6 para 1 instanţelor naţionale de a-şi motiva deciziile nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, Curtea reaminteşte ca dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6.1 din Convenţie, include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real " ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată.

Concluzionând, Înalta Curte reţine aşadar că în prezenta cauză, cu referire la hotărârea supusă controlului judiciar nu este satisfăcută exigenta prevederilor imperative cuprinse în art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., motiv pentru care, pentru respectarea nu doar formală a dreptului părţilor la cele 2 grade de jurisdicţie, va admite recursul recurentei-reclamante, va casa hotărârea atacată şi va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, conform at. 497 C. proc. civ.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond urmează a reanaliza şi a se pronunţa asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, şi respectiv a fondului cauzei, în măsura în care o atare dezlegare se va impune.

În acest sens instanţa de rejudecare va analiza ca apărări de fond şi toate susţinerile cuprinse în recursul recurentei-reclamante pe aspectul prescripţiei dreptului material la acţiune, ce nu s-au impus a mai fi analizate dată fiind soluţia adoptată, în raport de susţinerile părţilor dar şi de prevederile legale incidente, reţinându-se, în ceea ce priveşte excepţiile privind lipsa calităţii procesuale pasive a CNAS, şi respectiv, inadmisibilitatea capetelor de cerere privind anularea adreselor menţionate de către reclamantă, că acestea, şi în opinia instanţei de control judiciar au fost corect respinse de către prima instanţă şi de altfel nici nu au format obiect al recursului de faţă, urmând a fi aşadar menţinută soluţia dată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 236 din 29 septembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 martie 2018.