Validity of governmental norms for stray dog management challenged for lack of judicial motivation and illegal addition to emergency ordinance

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Obiectul acţiunii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x, reclamanta Fundaţia A., în contradictoriu cu Guvernul României, a solicitat instanţei să dispună anularea Hotărârii de Guvern nr. 1059/2012 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 155/2001 pentru aprobarea programului de gestionare a câinilor fără stăpân.

La data de 19.09.2014, Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor (ANSVSA) a formulat cerere de intervenţie în interesul pârâtului Guvernul României.

De asemenea, la data de 10.12.2014 şi Asociaţia B. a formulat cerere de intervenţie accesorie în favoarea pârâtului Guvernul României.

Prin încheierea de şedinţă din data de 20.02.2015 au fost admise în principiu cererile de intervenţie accesorii formulate de către Autoritatea Naţională Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor şi Asociaţia B..

Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 810 din 20.03.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamanta Fundaţia A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României şi intervenientele Autoritatea Naţională Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor şi Asociaţia B., fiind admise cererile de intervenţie accesorie.

Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 810/20.03.2015, a formulat recurs reclamanta Fundaţia A., recurs întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 5, 6, 7 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., recurenta arată că hotărârea instanţei de fond nu este motivată, fiind o copie fidelă a sentinţei nr. 2188/2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal pronunţată în dosarul nr. x

Prin hotărârea recurată instanţa nu a răspuns criticilor formulate, în considerentele sentinţei făcându-se trimitere la înscrisurile indicate în dosarul nr. x, hotărârea recurată fiind o copie fidelă a sentinţei nr. 2188/2014.

O motivare corectă presupune: cunoaşterea perfectă a dosarului, răspunsuri precise la toate capetele de cerere şi la toate apărările formulate, pe baza tuturor probelor administrate în cauză, a argumentelor şi raţionamentelor juridice, a principiilor şi a regulilor de drept substanţial şi procesual: referirea la realitatea faptelor şi la judecăţi verificate în concret în speţa respectivă, prin evitarea motivărilor sprijinite pe formulări generale, abstracte; consecvenţa şi principialitatea, care exclud existenţa considerentelor contradictorii; respectarea regulilor gramaticale, de morfologie şi sintaxă; respectarea stricta a soluţiei din minută.

Instanţa de control trebuie sa aibă în vedere prevederile art. 175 C. proc. civ. care reglementează regimul nulităţilor procedurale.

"Actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. în cazul nulităţilor prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie".

În aceste condiţii, prin nemotivarea hotărârii s-a adus o încălcare a dispoziţiile art. 425 şi 426 C. proc. civ. fiind încălcat atât dreptul la apărare, dar mai mult, nu face posibil controlul judiciar al instanţei superioare, pentru că nu se cunosc raţiunile care au determinat instanţa de fond sa pronunţe o astfel de soluţie.

Aceasta soluţie se impune cu atât mai mult cu cât ne aflăm într-o cauza de contencios administrativ în care calea de atac este nedevolutivă, fiind practic limitată la motive de nelegalitate.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - «hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină ori ea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii», s-a reţinut în mod unanim că: motivarea hotărârii, în sensul strict juridic al cuvântului, înseamnă arătarea în scris a raţiunilor care determină pe judecător să respingă sau să admită o cerere o cale de atac, dar, cu strictă raportare la cauza dedusă judecăţii. "Motivarea"" hotărârii cu raportare la aspecte absolut străine de pricină constituie, de facto, o nemotivare în sens procedural. Instanţa este ea însăşi obligată să motiveze ce anume împrejurări au determinat-o să adopte o astfel de soluţie, iar nu să traseze lapidar soluţia.

Necesitatea motivării hotărârii în sensul indicat de normele imperative ale art. 425 alin. (1) lit. 1 C. proc. civ.. înlătură arbitrariul şi face posibil controlul judiciar, precum şi exercitarea căilor de atac de retractare, în timp ce o motivare necorespunzătoare sau lipsa motivării efective atrage nulitatea hotărârii.

Obligaţia de a motiva hotărârile judecătoreşti şi de a răspunde tuturor capetelor de cerere formulate de părţi intră şi în conţinutul dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din C.E.D.O.

Art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin cererea introductiv s-a învederat că nelegalitatea unor articole esenţiale din H.G. nr. 1059/2013 - articole ce reglementează aspecte fundamentale ce ţin de implementarea programului de gestionare a câinilor fără stăpân - derivă din adăugarea la lege (O.U.G. nr. 155/2001) sau din încălcarea prevederilor acestui ultim act normativ şi a altor prevederi cu forţă juridică superioară.

Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative prevede la art. 4 alin. (1) că: "Actele normative se elaborează în funcţie de ierarhia lor, de categoria acestora şi de autoritatea publică competentă să le adopte", iar potrivit art. 4 alin. (3) "Actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă".

Instanţa de fond "analizând" în concret dispoziţiile H.G. nr. 1059/2013 a ales să ignore existenţa mai multor neconformităţi faţă de dispoziţiile legale preeminente, care au drept consecinţă nelegalitatea prevederilor Hotărârii de Guvern.

Încă din debutul considerentelor - copiind în integralitate din sentinţa nr. 2188/14.07.2014 - instanţa de fond face vorbire despre scopul şi documentaţia care a stat la baza adoptării H.G. nr. 1059/2013 şi constata ca la elaborarea acesteia au fost respectate prevederile Legii nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică.

Instanţa de fond a "constatat" nişte aspecte necontestate, criticile învederate, atât prin acţiune, cât şi prin răspunsurile la întâmpinări vizând exclusiv nelegalitatea H.G.-ului, prin care se "adaugă la lege", respectiv la O.U.G. nr. 155/2001 şi nicidecum faptul ca H.G.-ul ar fi fost emisă cu neîndeplinirea procedurii prealabile adoptării.

Este evident că instanţa nu cunoştea dosarul în momentul pronunţării hotărârii, în raport de "motivele" punctuale pe care aceasta le-a reţinut cu privire la articolele din H.G. nr. 1059/2013, expres contestate. Important de menţionat este că instanţa de fond nu s-a ostenit "să motiveze"decât acele articole din H.G. unde a putut copia.

Faptul ca instanţa de fond a reţinut ca art. 2 lit. n) din H.G. nr. 1059/2013 nu contravine art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 155/2001, întrucât acest articol "se referă la condiţiile minime pentru funcţionarea adăposturilor pentru câini", demonstrează că nu ştia dosarul, că nici măcar nu a citit răspunsul la întâmpinările depuse şi nici concluziile în care s-a învederat că "în mod evident s-a strecurat o eroare materială cu ocazia redactării cererii introductive, de vreme ce din enunţul articolului citat rezultă cu claritate că s-a făcut referire la dispoziţiile art. 2 alin. (4) şi nu la cele prevăzute de art. 4 alin. (2), de aceea a şi învederat apărări cu privire la disp. art. 2 alin. (4) O.U.G. nr. 155/2001."

Aşadar, instanţa de fond nu justifică în niciun fel cum a ajuns la această concluzie, nu aduce niciun contraargument cu privire la criticile prin care s-a demonstrat că prin acest articol 2 lit. n) din H.G. nr. 1059/2013, se adaugă la lege - art. 2 alin. (4) din O.U.G. nr. 155/2001 - întrucât (i) pe de o parte, se extinde categoria entităţilor care pot concesiona serviciile publice de gestionare a câinilor fără stăpân către alte persoane juridice faţă de cele stabilite iniţial prin O.U.G. nr. 155/2001, respectiv către fundaţii şi asociaţii, iar (ii) pe de altă parte, se adaugă alte forme de atribuire a acestui serviciu public decât concesionarea, respectiv "delegarea" şi "încredinţarea".

Contrar interpretării Guvernului, s-a arătat cu argumente ştiinţifice că textul art. 2 alin. (4) nu conţine o enumerare ci o opoziţie dezvoltată astfel încât, înţelesul evident al acestui articol de lege este: "Serviciile specializate pentru gestionarea câinilor fără stăpân pot fi concesionate numai către asociaţii sau fundaţii care desfăşoară activităţi în domeniul protecţiei animalelor". Acest înţeles indubitabil rezidă în interpretarea lingvistică gramaticală şi semantică a textului.

Art. 2 lit. n) din Norme, adaugă în mod flagrant la lege introducând, pe lângă modalitatea concesionarii, alte două modalităţi prin care operatorii serviciilor publice de gestionare a câinilor fără stăpân pot intra în posesia banilor publici şi a dreptului de a efectua activităţi de gestionare a câinilor fără stăpân.

Acest fapt contravine atât prevederilor art. 1 alin. (1) şi alin. (4) din O.U.G. nr. 155/2001 cat şi prevederilor art. 36 alin. (2) lit. d) şi alin. (6) lit. a) pct. 19 din Legea nr. 215/2001, precum şi cele ale O.U.G. nr. 34/2006, cu consecinţa gestionării nelegale a câinilor fără stăpân şi a banilor publici - instanţa de fond nepronunţându-se cu privire la aceste neregularităţi semnalate.

Instanţa de fond a copiat cu fidelitate şi integral motivarea din sentinţa civilă nr. 2188/14.07.2014 pronunţată de Curtea de apel în dosarul nr. x - ceea ce poate duce la concluzia că într-o anumită măsură hotărârea a fost pronunţată de un alt judecător decât cel care a luat parte la dezbateri, fiind practic incident în speţa şi motivul de recurs prev. la art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Instanţa de fond - cu privire la disp. art. 5 alin. (4) din H.G. - în motivarea respingerii criticilor formulate se foloseşte din nou de procedura copy-paste din sentinţa civilă nr. 2188/14.07.2014, însă în graba sa omite să motiveze în vreun fel respingerea criticilor cu privire la disp. art. 5 alin. (5) şi alin. (6), limitându-se a copia doar motivarea alin. (4).

Prin aceste prevederi se adaugă la lege, încălcând spiritul şi lit. O.U.G. nr. 155/2001, în special prevederile art. 2 alin. (1)-(3) dar şi prevederile Legii nr. 215/2001, ale H.G. nr. 955/2004, prin care se încalcă drepturile revendicatorilor şi adoptatorilor de câini. De asemenea, discriminându-i, se încalcă prevederile Deciziei nr. 1/2012 a CCR, încalcă principiului de interpretare a legii care spune ca excepţiile sunt de stricta interpretare şi în consecinţa, acolo unde legiuitorul nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă şi generează insecuritate juridică, afectând în mod grav exigenţa de predictibilitate a Legii prin faptul ca permite plasarea adăposturilor publice pentru câini fără stăpân în afara UAT care le amenajează.

Din textul O.U.G. nr. 155/2001 dar şi din prevederile Legii nr. 215/2001 reiese faptul ca adăposturile pentru câinii fără stăpân pot fi amenajate numai pe teritoriul U.A.T. respectiv, pe de o parte pentru ca acestea sunt bunuri-imobile aparţinând UAT şi, pe de altă parte, pentru ca numai pe teritoriul pe care îşi exercita autoritatea în regim de putere publică, un consiliu local poate amenaja adăposturi pentru câini care funcţionează în regim de adăposturi publice.

În ceea ce priveşte nelegalitatea art. 5, alin. (5) şi (6) din Norme se arată că încălcarea prevederilor art. 2. alin. (1) din O.U.G. 155/2001 care stipulează că toate consiliile locale au obligaţia de a amenaja şi suplimenta din fonduri proprii, în funcţie de necesitaţi, în condiţiile prevăzute de Anexa I.

Atât supradimensionarea unor adăposturi publice cât şi renunţarea unor U.A.T. la amenajarea unor adăposturi publice proprii, reprezintă moduri de încălcare ale prev. art. 2. alin. (1) din O.U.G. nr. 155/2001.

În concluzie, O.U.G. nr. 155/2001 nu stabileşte, cu titlul de excepţie, posibilitatea unor U.A.T. de a nu amenaja propriile adăposturi şi de a adăposti câinii în adăposturile altor UAT, astfel încât prevederile criticate din Anexa la H.G. nr. 1059/2013 sunt inserate cu exces de putere.

Dispoziţiile art. 7 alin. (1) din H.G. prevede că "Adăposturile private pentru câinii fără stăpân aparţinând organizaţiilor şi fundaţiilor pentru protecţia animalelor trebuie să asigure animalelor fără stăpân condiţiile minime prevăzute în anexa nr. I. la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 155/2001. cu modificările şi completările ulterioare" adaugă în mod flagrant la lege şi încalcă principiul securităţii juridice, prin introducerea în sarcina adăposturilor private aparţinând ONG-urilor, obligaţia abuzivă de a respecta condiţiile de la Anexa nr. 1 din O.U.G. nr. 155/2001.

În privinţa nelegalităţii art. 17 lit. a) din Norme:

"În vederea îndeplinirii obligaţiei prevăzute la art. 16. serviciile specializate pentru gestionarea câinilor fără stăpân, respectiv operatorii serviciilor specializate pentru gestionarea câinilor fără stăpân desfăşoară următoarele activităţi:

a) amenajarea de panouri speciale de afişaj stradale la intrarea în adăposturile publice pentru câinii fără stăpân şi în spaţiile pentru primirea vizitatorilor din incinta adăposturilor publice respective: panourile de afişaj trebuie să conţină cel puţin următoarele informaţii:

I. data şi locul capturării fiecărui fel de câini, precum şi numărul cuştilor în care câinii respectivi sunt cazaţi".

Aceasta dispoziţie restrânge o obligaţie prevăzută expres de legiuitor, respectiv aceea de a amenaja panouri de afişaj şi la sediul serviciilor publice de gestionare a câinilor fără stăpân, menţiune care nu se regăseşte şi în textul articolului din H.G. nr. 1059/2013.

În privinţa nelegalităţii art. 20 din Norme:

"(1) În vederea recuperării câinilor revendicaţi, proprietarii vor achita contravaloarea sumelor cheltuite pe perioada staţionarii acestora în adăpost, în cuantumul stabilit prin hotărârea consiliului local respectiv prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti.

(2) Achitarea sumelor se va face în termenul stabilit prin hotărâre a consiliului local, respectiv prin hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti"

Acest articol adaugă la lege, contravenind dispoziţiilor art. 4 alin. (5) coroborate cu art. 7 alin. (1) lit. c), art. 8 alin. (2) şi Anexei 4 din O.U.G. nr. 155/2001, încălcând dreptul de proprietate al deţinătorilor de câini al principiului securităţii juridice întrucât: condiţionează recuperarea câinilor revendicaţi de achitarea cheltuielilor efectuate pe timpul staţionarii acestor câini în adăposturi şi abilitează în mod abuziv consiliile locale sa stabilească "termenul" în care se vor achita sumele respective.

În timp ce art. 4 alin. (5) din O.U.G. nr. 155/2001 stabileşte că obligaţia proprietarilor este aceea de a suporta "contravaloarea cheltuielilor de întreţinere a câinelui", emitentul normelor foloseşte, la art. 20 alin. (1), o formulare ambiguă (…contravaloarea sumelor cheltuite pe perioada staţionarii câinilor în adăpost") afectând astfel în mod grav exigenţa de claritate şi predictibilitate a legii.

Conform art. 24 alin. (1) din Norme "Persoana care adoptă mai mult de 2 câini din adăposturile publice şi îi adăposteşte într-un bloc de locuinţe în care există asociaţie de proprietari aceasta trebuie să prezinte la momentul depunerii cererii ele adopţie acordul asociaţiei de proprietari" dar prin aceasta dispoziţie se adaugă la lege şi se încalcă drepturile adoptatorilor de câini şi principiul securităţii juridice prin faptul că împiedica adoptatorii de câini să opteze între acordul vecinilor şi acordul asociaţiei de proprietari.

Art. 8 alin. (3) lit. c) din O.U.G. nr. 155/2001 prevede că "Adopţia câinilor din adăposturi se face cu respectarea cumulativă a următoarelor condiţii: C) prezentarea de către adoptator a acordului asociaţiei de proprietari sau, după caz, a vecinilor, în cazul adoptării a mai mult de 2 câini" dar emitentul Normelor restrânge dreptul legal de adopţie a cetăţenilor care locuiesc în blocuri de locuinţe şi încalcă "egalitatea în drepturi a cetăţenilor, fără privilegii sau discriminări", consfinţită prin art. 16 şi art. 20 din Constituţie

O.U.G. nr. 155/2001 nu prevede şi nu sancţionează nici obligaţia deţinerii unui carnet de sănătate al câinelui, referirea la carnetul de sănătate apărând doar în conţinutul art. 133 alin. (3) care prevede obligaţia medicului veterinar de a trece numărul microcipului în carnetul de sănătate al animalului.

Astfel, prevederile din H.G. nr. 1059/2013 la care s-a făcut referire vizează însăşi esenţa mecanismului ce se doreşte a fi implementat prin O.U.G. nr. 155/2001 şi legislaţia subsecventă, fapt ce reclamă anularea lor. având în vedere situaţiile de fapt şi de drept pe care le reglementează articolele invocate.

Apărările formulate în cauză

Intervenienta Autoritatea Naţională Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat.

Cu privire la motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., se arată că instanţa de fond a motivat hotărârea pronunţată iar faptul că prima instanţă şi-a formulat aceeaşi convingere, ca şi judecătorul care a soluţionat cererea ce a făcut obiectul dosarului nr. x, nu poate fi considerat ca o " lipsă de respect pentru actul de justiţie" sau că acesta "nu a înţeles ce are de judecat în cauză" aşa cum susţine recurenta, ci dovedeşte că solicitările recurentei-reclamante sunt neîntemeiate de vreme ce doi magistraţi au avut aceeaşi opinie.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se arată că argumentele recurentei nu se circumscriu cazului de casare invocat, nemotivarea hotărârii putând constitui un motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Faptul că instanţa de fond a constatat că actul normativ contestat a fost emis cu îndeplinirea procedurii prealabile adoptării nu înseamnă că hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept material.

Cu privire la motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se arată că instanţa de fond a interpretat şi aplicat corect normele de drept material incidente în cauză, intervenienta reluând argumentele expuse în faţa instanţei de fond, concluzionând că hotărârea recurată este temeinică şi legală, motiv pentru care se impune respingerea recursului ca nefondat.

Pârâtul Guvernul României a formulat întâmpinare la recursul formulat de reclamanta Fundaţia A., solicitând, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat.

Astfel, hotărârea recurată este motivată, în cauză nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

În sentinţa atacată instanţa fondului a luat în considerare documentaţia ce a stat la baza emiterii actului administrativ cu caracter normativ, reţinând cu precădere nota de fundamentare, şi constatând că Hotărârea Guvernului nr. 1059/2013 a fost adoptată în temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, şi al art. III din Legea nr. 258/2013 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 155/2001 privind aprobarea programului de gestionare a câinilor fără stăpân.

Hotărârea contestată a fost adoptată de Executiv prin însuşirea proiectului iniţial de Autoritatea Naţională Sanitar Veterinară şi Pentru Siguranţa Alimentelor şi de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale ca organe ale administraţiei publice cu atribuţii şi competenţe în domeniul de reglementare al Hotărârii Guvernului nr. 1059/2013.

În practica sa, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 3338/2011, a statuat că: "motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar". Înalta Curte a mai statuat că "motivarea hotărârii constituie o garanţie pentru părţi în faţa eventualului arbitrariu, judecătoresc, precum şi singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului".

Afirmaţia reclamantei că "sentinţa de faţă nu este motivată, fiind copiată după altă sentinţă" este nefondată, deoarece, atunci când două sau mai multe cauze privesc acelaşi obiect, (în speţă anularea H.G.. nr. 1059/2013) instanţa poate să armonizeze motivările, pentru uniformizarea practicii şi a opiniilor.

Se arată că instanţa nu s-a pronunţat expressis verbis asupra prevederilor art. 5 alin. (5) şi (6), art. 7 din norme, deoarece au legătură directă cu prevederile art. 3 alin. (1) din Norme, stabilind regimul adăposturilor publice şi al serviciilor specializate pentru gestionarea câinilor să încheie protocoale de colaborare cu unităţile administrativ teritoriale cu care se învecinează.

Aşa cum bine a sesizat şi instanţa fondului, prevederile art. 3 alin. 1, art. 5 alin. (4), (5), (6) din norme nu adaugă la lege, aşa cum susţine recurenta reclamantă, întrucât aceste norme nu consacră posibilitatea de gestionare a câinilor dintr-un UAT de către serviciile specializate dintr-un alt UAT.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se arată că acestea nu sunt incidente, instanţa de fond interpretând şi aplicând corect dispoziţiile legale incidente, intimatul reluând argumentele expuse şi prin întâmpinarea formulată în dosarul de fond cu privire la legalitatea H.G. nr. 1059/2013.

Recurenta Fundaţia A. a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de pârât şi intervenient, reluând motivele de recurs formulate.

Procedura de filtru a recursului

În procedura de filtru a recursului, reglementată de dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., pe baza motivelor de recurs, a întâmpinărilor, a răspunsului la întâmpinare, a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, conform art. 493 alin. (2) C. proc. civ., raport ce a fost comunicat părţilor conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea de şedinţă din data de 25 aprilie 2017, a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta Fundaţia A., împotriva sentinţei civile nr. 810 din 20 martie 2015, fiind dispusă citarea părţilor, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

La data de 23.09.2017, Asociaţia "C." a formulat, în temeiul dispoziţiilor art. 63 şi 64 C. proc. civ., cerere de intervenţie accesorie, în interesul recurentei Fundaţia A. .

La data de 07.02.2018, Asociaţia D., a formulat cerere de intervenţie accesorie în favoarea recurentei Fundaţia A., prin care a solicitat în esenţă admiterea recursului, casarea sentinţei şi, rejudecând, să se admită acţiunea astfel cum a fost formulată, cu consecinţa anulării H.G. nr. 1059/2013 .

Hotărârea instanţei de recurs

Analizând sentinţa recurată în limita criticilor formulate, a apărărilor expuse, ţinând cont şi de dispoziţiile legale incidente, se constată că recursul este fondat din perspectiva motivelor de recurs întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. pentru următoarele considerente.

Prin acţiunea promovată, reclamanta Fundaţia A. a solicitat instanţei să verifice legalitatea H.G. nr. 1059/2013 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 155/2001 privind aprobarea programului de gestionare a câinilor fără stăpân şi să dispună în raport de dispoziţiile art. 18 alin. (1) coroborat cu art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, revocarea actului normativ evocat.

Instanţa de fond, prin hotărârea recurată, respinge acţiunea formulată dar în considerentele sentinţei sunt reluate toate argumentele expuse în dosarul nr. x, respectiv sentinţa civilă nr. 2188/14.07.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal .

O astfel de hotărâre nu răspunde exigenţelor impuse de dispoziţiile art. 425 lit. b) C. proc. civ., motivarea fiind un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, lipsa motivării atrăgând casarea ei.

În principiu, hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, motivarea hotărârii fiind o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului, a calităţii actului de justiţie, oferind posibilitatea unui cerc larg de persoane de a cunoaşte considerentele de fapt şi drept ce au determinat pronunţarea hotărârii judecătoreşti dând totodată posibilitatea exercitării de către instanţa superioară a unui control eficient şi optim.

Instanţa de fond nu a stabilit împrejurările de fapt esenţiale în raport de criticile formulate de reclamată prin acţiunea formulată, nu evocă normele esenţiale incidente şi aplicarea lor în speţă, soluţia exprimată prin dispozitiv fiind pur formală, instanţa de fond mărginindu-se a copia considerentele expuse în sentinţa 2188/2014 .

Este de reţinut că o astfel de hotărâre nu respectă nici exigenţele art. 6 § 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, noţiunea de proces echitabil presupunând ca o instanţă să examineze în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse.

Instanţa de fond a reluat pur şi simplu concluziile unei alte instanţe iar în lipsa considerentelor proprii care au stat la baza emiterii sentinţei recurate, în recurs nu se poate verifica dacă soluţia pronunţată este sau nu efectul cercetării fondului cauzei de către judecătorul investit cu soluţionarea cauzei.

Art. 6 din CEDO impune în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv al argumentelor expuse de parte, dar în cauza de faţă concluziile instanţei sunt bazate exclusiv pe argumentele expuse de o altă instanţă în dosarul nr. x al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Ca urmare, pentru considerentele expuse Înalta Curte, constatând că în cauză sunt incidente motivele de recurs întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul dispoziţiilor art. 486 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va admite recursul formulat de recurenta Fundaţia A., va casa sentinţa atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Având în vedere că a fost apreciat ca fiind fondat motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanţa de control judiciar nu va mai analiza criticile invocate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 2 alin. (5) din O.U.G. nr. 155/2001 a fost invocată de recurentă prin notele depuse la dosar după închiderea dezbaterilor în condiţiile art. 394 alin. (3) raportat la art. 494 C. proc. civ., astfel că instanţa de fond cu ocazia rejudecării va avea în vedere şi cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Fundaţia A. împotriva sentinţei civile nr. 180 din 20 martie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Admite cererile de intervenţie accesorie formulate de intervenientele Asociaţia "C." şi Asociaţia D., în interesul recurentei-reclamante.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 martie 2018.