Scope of CNCD competence regarding discrimination claims based on statutory provisions versus constitutional review of legislation

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (C.N.C.D.), Ministerul Justiţiei, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Guvernul Românie şi Parlamentul României, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună anularea Hotărârii nr. 722/10.12.2014 emisă de către pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi obligarea acestuia să-i soluţioneze cererea, înregistrată sub nr. x, în sensul de a se pronunţa cu privire la faptul dacă există sau nu discriminarea învederată prin cererea depusă la C.N.C.D.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 179 din 25 septembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-au respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâţii Ministerul Justiţiei, Guvernul României şi Parlamentul României; s-a admis acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Ministerul Justiţiei, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Guvernul României şi Parlamentul României; s-a anulat hotărârea CNCD nr. 722/10.12.2014 şi s-a dispus obligarea acestuia să soluţioneze cererea reclamantului în sensul de a constata sau nu existenţa faptei de discriminare.

3. Recursul

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond, pârâţii Parlamentul României - Camera Deputaţilor, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Ministerul Justiţiei şi Guvernul României au formulat recurs, invocând motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin cererile de recurs formulate, recurenţii-pârâţi Parlamentul României - Camera Deputaţilor, Ministerul Justiţiei şi Guvernul României au criticat soluţia instanţei de fond sub aspectul respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de fiecare dintre aceşti pârâţi la instanţa de fond prin întâmpinare.

Recurenţii-pârâţi au susţinut, în esenţă, că nu au avut calitatea de parte reclamată în cadrul procedurii administrative desfăşurate în faţa Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, calitate care le-ar fi conferit şi legitimare procesuală pasivă în litigiul de faţă.

Recurentul Ministerul Justiţiei a invocat, de asemenea, inexistenţa unui raport juridic între reclamant şi minister, având în vedere calitatea reclamantului de procuror în cadrul DIICOT. Totodată, recurentul a adus critici soluţiei instanţei de fond în ceea ce priveşte fondul cererii, arătând că în mod corect Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a admis excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu, apreciind că, prin hotărârile sale, Consiliul se pronunţă asupra unor acte sau fapte, acţiuni ori omisiuni prin care se restrânge exerciţiul în condiţii de egalitate a unor drepturi recunoscute de lege, iar nu asupra unor reglementări cuprinse în legi sau ordonanţe.

Recurentul Guvernul României a susţinut că, din motivarea în fapt şi în drept a cererii de chemare în judecată, este evident că între această autoritate şi reclamant nu există nici un raport juridic de drept material care să poată fi transpus într-un raport de drept procesual.

Prin cererile de recurs formulate, recurenţii-pârâţi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism au adus critici similare sentinţei recurate.

Astfel, s-au invocat de către recurenţi dispoziţiile art. 16, art. 18 alin. (1), art. 19 alin. (1), art. 20 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare şi s-a susţinut că, potrivit art. 79 din Ordinul Preşedintelui CNCD (Titlul VI, Cap.l - "Hotărârile de soluţionare a petiţiilor şi sesizărilor"), act administrativ cu caracter normativ, "Colegiul director, prin hotărârea adoptată, poate dispune includerea unei recomandări cu caracter de îndrumare, fără forţă juridică obligatorie, în vederea preîntâmpinării încălcării principiului nediscriminării."

În baza articolului mai sus indicat, C.N.C.D. poate dispune, prin hotărârea adoptată, includerea unei recomandări cu caracter de îndrumare, fără forţă juridică obligatorie, în vederea preîntâmpinării încălcării principiului nediscriminării.

"Recomandarea" prevăzută de actul administrativ normativ amintit mai sus poate fi dispusă sub forma unui punct de vedere prin care se îndrumă, fără forţă juridică obligatorie, partea reclamată de discriminare să respecte principiul nediscriminării.

Din analiza şi interpretarea prevederilor art. 18 şi art. 20 din O.G. nr. 137/2000, se reţine existenţa a doua situaţii în care CNCD, în baza atribuţiilor sale, se poate pronunţa în ceea ce priveşte săvârşirea unor potenţiale fapte sau acte de discriminare şi anume: situaţia în care, în baza prevederilor art. 18 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, în calitatea sa de garant al respectării şi aplicării principiului nediscriminării, este chemat să armonizeze dispoziţiile din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării şi situaţia în care, în baza dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, în calitate de autoritate de stat în domeniul discriminării, este investit de către orice persoană care se consideră discriminată, în vederea constatării şi sancţionării faptelor de discriminare.

S-a invocat, de asemenea, faptul că CNCD nu poate analiza situaţii discriminatorii care îşi au izvorul în acte normative cu putere de lege, astfel cum prevăd dispoziţiile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 997/2008.

În cauza de faţă, constatarea de către CNCD a faptului că dispoziţiile art. 48 pct. 7 din Legea nr. 330/2009, precum şi prin art. 30 alin. (6) din Legea nr. 330/2009, coroborate cu art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2001, încalcă principiul nediscriminării, aşa cum a solicitat reclamantul, este echivalent cu a se constata neconstituţionalitatea acestor dispoziţii legale, ceea ce este evident că excede competenţei CNCD.

S-a solicitat admiterea recursurilor, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

De asemenea, recurentul-pârât Ministerul Justiţiei a depus întâmpinare la recursurile declarate de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Parlamentul României - Camera Deputaţilor, Guvernul României şi DIICOT, solicitând admiterea acestora.

5. Procedura în faţa instanţei de recurs

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 12 iulie 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 4 octombrie 2017 s-au admis în principiu recursurile declarate de Consiliul National pentru Combaterea Discriminării, Ministerul Justiţiei, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Guvernul României şi Parlamentul României - Camera Deputaţilor împotriva sentinţei nr. 2223 din 15 septembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi Fiscal şi s-a fixat termen de judecată a acestora la data de 20 martie 2018.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale incidente, constată că recursurile sunt fondate potrivit considerentelor ce urmează.

Înalta Curte reţine că, dată fiind similitudinea criticilor înfăţişate prin cererile de recurs, atât în ceea ce priveşte soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, cât şi pe fondul cererii, le va examina grupat, urmând a răspunde prin argumente comune.

În ceea ce priveşte recursurile formulate de recurenţii-pârâţi Parlamentul României - Camera Deputaţilor, Ministerul Justiţiei şi Guvernul României sub aspectul respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, instanţa de control judiciar reţine următoarele:

Din analiza documentaţiei care stă la baza adoptării Hotărârii nr. 722/10.12.2014, se constată că pârâţii Guvernul României, Parlamentul României-Camera Deputaţilor şi Ministerul Justiţiei nu au avut nici calitatea de părţi reclamate în cadrul procedurii administrative desfăşurate în faţa C.N.C.D., calitate care, le-ar fi conferit şi legitimare procesuală pasivă în litigiul de faţă, în virtutea faptului că hotărârea atacată ar fi fost pronunţată şi în contradictoriu cu aceştia, producând efecte şi cu privire la aceste două autorităţi.

De asemenea, lipsa calităţii procesuale pasive rezultă şi din petitul acţiunii care vizează anularea Hotărârii C.N.C.D. nr. 722/10.12.2014 şi obligarea C.N.C.D. să-i soluţioneze reclamantului cererea, înregistrată sub nr. x, în sensul de a se pronunţa cu privire la faptul dacă există sau nu discriminarea sesizată, nefiind formulată, în concret, nicio pretenţie faţă de aceşti pârâţi.

Nu în ultimul rând, se constată că recurenţii-pârâţi nu sunt părţi în raportul juridic de drept administrativ născut din adoptarea de către C.N.C.D., autoritate publică centrală, în regim de putere publică, a actului administrativ constând în Hotărârea nr. 722/10.12.2014, ca urmare a petiţiei adresate de către reclamant, act a cărui legalitate este supusă cenzurii de legalitate pe calea prezentei acţiuni în anulare.

Prin urmare, instanţa de control judiciar constată că sunt fondate recursurile formulate de aceşti recurenţi, în mod greşit instanţa de fond respingând excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive.

În ceea ce priveşte recursurile formulate de recurenţii-pârâţi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Înalta Curte constată ca fiind fondate criticile circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sentinţa atacată fiind pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material incidente.

Astfel, studiind actele şi lucrările dosarului, se constată că prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, intimatul - reclamant A. a solicitat anularea Hotărârii nr. 722/10.12.2014 pronunţată de CNCD în dosarul nr. x şi obligarea acestuia să-i soluţioneze cererea, înregistrată sub nr. x, în sensul de a se pronunţa cu privire la faptul dacă există sau nu discriminarea învederată prin cererea depusă la C.N.C.D.

Prin Hotărârea nr. 722 din 10.12.2014 pronunţată de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării s-a dispus admiterea excepţiei de necompetenţă materială a CNCD, invocată din oficiu, cu privire la înlăturarea consecinţelor faptelor discriminatorii, restabilirea situaţiei anterioare, abrogarea dispoziţiilor legale, apreciind că este atributul instanţelor de judecată, admiterea excepţiei necompetenţei materiale cu privire la neacordarea sporului de doctorat şi emiterea unui punct de vedere de specialitate privind neacordarea sporului de doctorat.

S-a reţinut prin decizia contestată că potenţiala faptă de discriminare invocată de petent este de facto echivalentă unei probleme de constituţionalitate, susţinerile petentului fiind strâns legate de critica legiuitorului sub aspectul soluţiei legislative alese.

Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) şi alin. (2) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare: "prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice " respectiv "dispoziţia de a discrimina persoanele pe oricare din temeiurile prevăzute la alin. (1), este considerată discriminare în înţelesul prezentei ordonanţe ".

Conform prevederilor art. 2 alin. (11) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare comportamentul discriminatoriu prevăzut la alin. (1)-(7) atrage răspunderea civilă, contravenţională sau penală, după caz, în condiţiile legii.

Potrivit dispoziţiilor art. 3 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare: "Dispoziţiile prezentei ordonanţe se aplică tuturor persoanelor fizice sau juridice, publice sau private, precum şi instituţiilor publice cu atribuţii în ceea ce priveşte:

a) condiţiile de încadrare în muncă, criteriile şi condiţiile de recrutare, selectare şi promovare, accesul la toate formele şi nivelurile de orientare, formare şi perfecţionare profesională;

b) protecţia şi securitatea socială;

c) serviciile publice sau alte servicii, accesul la bunuri şi facilităţi;

d) sistemul educaţional;

e) asigurarea libertăţii de circulaţie;

f) asigurarea liniştii şi ordinii publice;

g) alte domenii ale vieţii sociale."

Înalta Curte, analizând conţinutul acestor dispoziţii legale, constată că pot face obiectul unei fapte de discriminare, astfel cum este reglementată de O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, numai comportamentele unor persoane fizice sau juridice, în aplicarea sau realizarea unor drepturi garantate în exercitarea lor prin legislaţia statului român şi nicidecum constatarea unei discriminări între persoane rezultată din conţinutul normativ al legislaţiei care reglementează în mod diferit exercitarea unor drepturi.

Or, prin petiţia adresată Consiliului Naţional Pentru Combaterea Discriminării, intimatul-reclamant a solicitat a se constata existenţa unei discriminări impusă prin dispoziţiile art. 48 pct. 7 din Legea nr. 330/2009, precum şi prin art. 30 alin. (6) din Legea nr. 330/2009 coroborate cu art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2010, apreciind că dispoziţiile art. 48 pct. 7 din Legea nr. 330/2009 sunt neconstituţionale raportat la dispoziţiile art. 41 din Constituţie care ocroteşte munca şi protecţia socială, iar dispoziţiile art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2010 sunt în contradicţie cu egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice şi discriminatorii prin prevederile, criteriile şi practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane.

Astfel, Înalta Curte constată că atribuţiile stabilite de legiuitor, prin dispoziţiile art. 16 şi 18 ale O.G. nr. 137/2000 nu implică în mod necesar posibilitatea autorităţii pârâte de a se pronunţa asupra unor aspecte de pretinsă discriminare, consacrate prin acte normative, astfel cum se solicită, de fapt, de către intimatul - reclamant, în procedura administrativ jurisdicţională de soluţionare a petiţiilor, reglementată de O.G. nr. 137/2000, şi implicit faptul că excepţia de necompetenţă materială a CNCD a fost corect admisă de către autoritate prin Hotărârea nr. 722 din 10.12.2014, supusă analizei instanţei de fond.

Potrivit dispoziţiilor art. 16 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare: "Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, denumit în continuare Consiliul, este autoritatea de stat în domeniul discriminării, autonomă, cu personalitate juridică, aflată sub control parlamentar şi totodată garant al respectării şi aplicării principiului nediscriminării, în conformitate cu legislaţia internă în vigoare şi cu documentele internaţionale la care România este parte ".

Conform dispoziţiilor art. 18 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare: "Consiliul este responsabil cu aplicarea şi controlul respectării prevederilor prezentei legi în domeniul său de activitate precum şi în ceea ce priveşte armonizarea dispoziţiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării".

Potrivit prevederilor art. 19 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare: "în vederea combaterii faptelor de discriminare, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării îşi exercită atribuţiile în următoarele domenii:

a) prevenirea faptelor de discriminare;

b) medierea faptelor de discriminare;

c) investigarea, constatarea şi sancţionarea faptelor de discriminare;

d) monitorizarea cazurilor de discriminare;

e) acordarea de asistenţă de specialitate victimelor discriminării"

Conform dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare: "Persoana care se consideră discriminată, poate sesiza Consiliul în termen de un an de la data săvârşirii faptei sau de la data la care putea sa ia la cunoştinţă de săvârşirea ei", respectiv "Consiliul soluţionează sesizarea prin hotărâre a Colegiului director prevăzut la art. 23 alin. (1)".

Analizând şi interpretând prevederile legale mai sus-menţionate (art. 18 şi art. 20), Înalta Curte reţine existenţa a două situaţii în care Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, în baza atribuţiilor sale, se poate pronunţa în ceea ce priveşte săvârşirea unor potenţiale fapte sau acte de discriminare şi anume:

- situaţia în care, în baza prevederilor art. 18 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, în calitatea sa de garant al respectării şi aplicării principiului nediscriminării, este chemat să armonizeze dispoziţiile din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării.

- situaţia în care, în baza dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, în calitate de autoritate de stat în domeniul discriminării, este investit de către orice persoană care se consideră discriminată, în vederea constatării şi sancţionării faptelor de discriminare.

Instanţa de control judiciar constată că, în esenţă, CNCD este pus în postura de a verifica constituţionalitatea dispoziţiilor din Legea nr. 330/2009 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, atribut ce excede sferei sale de competenţă, astfel cum este reglementată de art. 18 alin. (1) şi art. 20 alin. (1) din O.G.137/2000.

De altfel, articolul 20 din O.U.G. nr. 137/2000 a şi fost declarat neconstituţional, de către Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 997 din 07 octombrie 2008, considerându-se că, "dacă s-ar admite că, pe calea controlului jurisdicţional prevăzut de O.G. nr. 137/2000 republicată, CNCD poate să constate existenţa unor situaţii discriminatorii ce îşi au izvorul direct în conţinutul unui text de lege, s-ar pune în discuţie legitimitatea CNCD de a înlătura consecinţele faptelor discriminatorii, prin hotărâri ce pot duce, în ultimă instanţă, la încetarea aplicabilităţii unor dispoziţii de lege şi chiar aplicarea prin analogie a unor texte de lege, încălcându-se în mod flagrant principiul separaţiei puterilor în stat, prin interferarea în atribuţiile legislativului, dar şi ale Curţii Constituţionale, care îndeplineşte rolul de legislator negativ atunci când constată lipsa de conformitate dintre prevederile unei legi sau ordonanţe şi dispoziţiile constituţionale, inclusiv cele ale art. 16 care se referă la egalitatea în drepturi a cetăţenilor".

Prin urmare, criticile recurenţilor sunt fondate, dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanţă fiind dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Pentru considerentele expuse, fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune admiterea recursurilor declarate de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Ministerul Justiţiei, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Guvernul României şi Parlamentul României - Camera Deputaţilor, va casa sentinţa recurată şi, rejudecând: va admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Justiţiei, Guvernul României şi Parlamentul României - Camera Deputaţilor şi, pe cale de consecinţă, va respinge acţiunea formulată de reclamantul A. împotriva acestor pârâţi, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; va respinge acţiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâţilor Consiliul National pentru Combaterea Discriminării, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casatie şi Justiţie şi Directia de Investigare a Infractiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursurile declarate de Consiliul National pentru Combaterea Discriminării, Ministerul Justiţiei, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Guvernul României şi Parlamentul României - Camera Deputaţilor împotriva sentinţei nr. 2223 din 15 septembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi Fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând:

Admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Justiţiei, Guvernul României şi Parlamentul României - Camera Deputaţilor şi, pe cale de consecinţă, respinge acţiunea formulată de reclamantul A. împotriva acestor pârâţi, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Respinge acţiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâţilor Consiliul National pentru Combaterea Discriminării, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 martie 2018.