Unlawful suspension of tax objection pending criminal investigation violates right to trial within reasonable time

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., la data de 15.03.2016, înregistrată iniţial pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x, ulterior disjunsă şi înregistrată separat la data de 17.06.2016, sub nr. x/2016, s-a solicitat obligarea pârâtei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov la soluţionarea pct. 1-3 din contestaţia administrativă formulată împotriva Deciziei de impunere x/2015 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba şi a Deciziei de impunere nr. x emisă de Serviciul Fiscal Municipal Aiud.

Reclamanta a menţionat că, în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, prin Decizia nr. 9.748/10.064/15.02.2016 emisă de pârâtă în soluţionarea contestaţiei administrative formulată împotriva deciziilor de impunere nr. x/30.07.2015 emisă de AJFP Alba şi nr. 1/29.09.2015 emisă de Serviciul Fiscal Municipal Aiud, s-a decis suspendarea soluţionării contestaţiei pentru cea mai mare parte din suma contestată, pentru considerentul că s-a dispus sesizarea organelor de urmărire penală, suspendarea fiind dispusă până la momentul la care se va finaliza definitiv latura penală a cauzei.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 213/2016 din 23 septembrie 2016, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, şi a dispus anularea în parte a Deciziei nr. 9.748/10064/15.02.2016 emisă de pârâtă în soluţionarea contestaţiei administrative a reclamantei, formulată împotriva deciziilor de impunere nr. x/30.07.2015 emisă de AJFP Alba şi nr. 1/29.09.2015 emisă de Serviciul Fiscal Municipal Aiud, respectiv în ceea ce priveşte soluţia de suspendare a soluţionării contestaţiei regăsită la pct. 2 şi 3 din dispozitivul deciziei menţionate.

De asemenea, a obligat pârâta la soluţionarea pct. 1-3 din contestaţia administrativă formulată împotriva celor două decizii de impunere.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei nr. 213/2016 din 23 septembrie 2016 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate, iar pe fond, respingerea acţiunii.

În motivarea recursului arată că actele administrativ fiscale atacate formează obiectul contestaţiei administrative, întemeiată pe dispoziţiile art. 205 şi urm. din Codul de procedură fiscală, suspendată parţial pentru punctele 2 şi 3 în baza Deciziei nr. 9740/15.02.2016, conform art. 214 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură fiscală, până la soluţionarea sesizării penale formulate de organele de inspecţie fiscală.

Prin Decizia de impunere nr. x/30.07.2015 s-au stabilit, urmare a Raportului de inspecţie fiscala nr. x/30.07.2015, în sarcina S.C. A. S.R.L. obligaţii fiscale, reprezentând: impozit pe profit de 218.439 RON, accesorii impozit pe profit de 31.587 RON, TVA de 497.845 RON şi accesorii TVA de 81.850 RON, apreciindu-se că între aceste obligaţii fiscale şi presupusele infracţiuni există o strânsă legătură şi interdependenţă, de care depinde soluţionarea cauzei pe cale administrativă. Faptele penale imputate se circumscriu dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, respectiv evaziunii fiscale.

Urmare a adresei nr. x emisă de Serviciul Soluţionare Contestaţii din cadrul D.G.R.F.P. Braşov, Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba a comunicat prin adresa înregistrată la D.G.R.F.P. Braşov sub nr. x/2015 că în dosarul penal nr. x/2015, prin Ordonanţa din 07.09.2015, organele de poliţie au început urmărirea penală cu privire la infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, constând în aceea că, în perioada 2010 -2014, S.C. A. S.R.L. a înregistrat în evidenţa contabilă achiziţii fictive de bunuri şi servicii ce nu au legătură cu activitatea desfăşurată sau de la furnizori cu comportament fiscal neadecvat, dosarul aflându-se în fază de urmărire penală la Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Alba - Serviciul de Investigare a Criminalităţii Economice.

Invocând prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, arată că organul de soluţionare a contestaţiei poate suspenda prin decizie motivată soluţionarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni, a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a fi dată în procedura administrativă, iar în speţă, această interdependenţă între stabilirea obligaţiilor fiscale în sumă totală de 829.721 RON şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite există şi constă în faptul că organele de inspecţie fiscală au constatat că societatea a înregistrat achiziţii fictive de materii prime, piese de schimb auto, anvelope, motoare electrice, etc., pentru care nu s-a probat realitatea şi legalitatea achiziţiilor, furnizorii fiind societăţi inactive, care nu recunosc relaţia comercială cu societatea reclamantă, sau cu un comportament fiscal neadecvat, fraudulos.

Astfel, consideră că organele de soluţionare a contestaţiei nu se pot pronunţa pe fondul cauzei înainte de a se finaliza soluţionarea laturii penale, care este hotărâtoare, aceasta având prioritate în soluţionare faţă de latura civilă, potrivit principiului de drept şi a prevederilor art. 28 din Legea nr. 135/2010, în acelaşi sens fiind şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, relevată de Decizia nr. 449/26.10.2004 şi Decizia nr. 72/28.05.1996.

Recurenta-pârâtă mai arată că în Monitorul Oficial, Partea I nr. 236/24.04.2013 a fost publicat Ordinul preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. x/2013 privind aprobarea Instrucţiunilor pentru aplicarea Titlului IX din O.G. nr. 92/2003 (Codul de procedură fiscală) prin care s-a stabilit că, dacă prin decizie se suspendă soluţionarea contestaţiei până la rezolvarea cauzei penale, organul de soluţionare competent va relua procedura administrativă, în condiţiile art. 213 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, numai după încetarea definitivă şi executorie a motivului care a determinat suspendarea. De asemenea, arată că aceasta trebuie dovedită de către organele fiscale sau de contestator printr-un înscris emis de organele penale abilitate.

Astfel, consideră că organul administrativ jurisdicţional de soluţionare a contestaţiei a procedat corect la suspendarea soluţionării punctelor 2 şi 3 din contestaţie până la finalizarea laturii penale, iar instanţa de fond în mod ilegal nu a ţinut cont în soluţionarea justă a cauzei, prin aplicarea dispoziţiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, respectiv nu a ţinut cont de starea de fapt descrisă şi de prevederile legale incidente, în condiţiile în care este dreptul şi obligaţia organului fiscal să aprecieze dacă sunt necesare elemente suplimentare în vederea stabilirii realităţii unor operaţiuni.

Consideră că interpretarea instanţei de fond, conform căreia suspendarea soluţionării contestaţiei are caracter facultativ şi nu obligatoriu pentru organul fiscal, este eronată, organele fiscale având, din contră, obligaţia să solicite organelor în drept efectuarea de cercetări specifice, să suspende inspecţia fiscală şi să amâne luarea unei decizii în cauză, urmând ca, după îndeplinirea condiţiilor prevăzute de Ordinul nr. 450/2013, soluţionarea contestaţiei să fie reluată.

4. Apărările intimatei-reclamantei

Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L., deşi nu a formulat întâmpinare în termenul prevăzut de lege, ulterior, la data de 09.06.2017, a depus note scrise, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii recurate ca temeinică şi legală, cu cheltuieli de judecată.

În esenţă, intimata-reclamantă antamează aspectele de fond ale cauzei, susţinând că, deşi art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 prevede posibilitatea ca organul fiscal să suspende soluţionarea cauzei atunci când au fost sesizate organele penale cu privire la săvârşirea vreunei infracţiuni, această suspendare se poate dispune doar cu respectarea condiţiilor impuse de lege, condiţii ce pot fi analizate de către instanţa de contencios administrativ.

Consideră că suspendarea soluţionării contestaţiei pentru o perioadă nerezonabilă poate afecta dreptul de acces la justiţie al părţii, dat fiind faptul că o eventuală acţiune în anularea deciziei de impunere urmează a fi respinsă ca prematură sau inadmisibilă şi, în condiţiile în care, conform art. 28 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, instanţa de contencios nu poate suspenda judecarea pricinii când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune săvârşită în legătură cu actul administrativ atacat, dacă reclamantul - persoană vătămată stăruie în continuarea judecării pricinii.

5. Procedura de examinare a recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 13 iulie 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 02 noiembrie 2017, completul de filtru a constatat, în raport de conţinutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., şi a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

6. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului.

Examinând sentinţa atacată în raport cu criticile formulate şi motivul de casare invocat, cu luarea în considerare a circumstanţelor cauzei şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este nefondat.

Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat contestaţie administrativă împotriva Deciziei de impunere nr. x/30.07.2015 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, Adiministraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba, în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. x/2015, încheiat la data de 30.07.2015, de către organele de inspecţie fiscală ale acestei instituţii, prin care s-au stabilit, în sarcina intimatei-reclamante, obligaţii fiscale suplimentare de plată în sumă totală de 1.105.682 RON, reprezentând 381.029 RON impozit pe profit şi 53.427 RON accesorii aferente, precum şi 579.154 RON TVA şi 92.072 RON acceosrii aferente. Mai apoi, pentru alte obligaţii de plată accesorii, a fost emisă şi Decizia de impunere nr. x privind pe intimata-reclamantă, de către Serviciul Fiscal Municipal Aiud.

Prin Decizia nr. 9.748/10.064/15.02.2016 emisă de Serviciul Soluţionare Contestaţii 2 din cadrul Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Braşov, s-a dispus suspendarea parţială a soluţionării contestaţiei administrative formulate de intimata-reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. x/30.07.2015 întocmită de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba, în ceea ce priveşte suma de 829.721 RON, reprezentând impozit pe profit în sumă de 218.439 RON şi accesorii aferente, precum şi TVA în sumă de 497.845 RON şi accesorii aferente (pct. 2 din dispozitivul deciziei din contestaţia administrativă), cât şi suspendarea parţială a soluţionării contestaţiei administrative formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x emisă de Serviciul Fiscal Municipal Aiud, în ceea ce priveşte accesoriile în sumă de 72.518 RON reprezentând majori de întârziere şi penalităţi la impozitul pe profit şi TVA, procedura administrativă urmând a fi reluată la încetarea cu caracter definitiv a motivului care a determinat suspendarea, în condiţiile legii, conform celor reţinute în respectiva decizie.

Temeiul legal al adoptării acestei măsuri administrative l-a reprezentat art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală, care menţionează faptul că organul de soluţionare a contestaţiei administrative poate suspenda, prin decizie motivată, cauza atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă.

Din conţinutului normativ al prevederii legale enunţate, Înalta Curte reţine - în deplin acord cu judecătorul primei instanţe, că legiuitorul a conferit organului de soluţionare a contestaţiei administrative un drept de apreciere asupra oportunităţii adoptării măsurii de suspendare aflate în discuţie, raportat la împrejurările concrete ale litigiului şi la circumstanţele particulare ale contribuabilului.

În legătură cu această concluzie, recurenta-pârâtă a exprimat o altă opinie, susţinând că, dimpotrivă, organele fiscalele au obligaţia (i) să solicite organelor în drept efectuarea de cercetări penale, (ii) să suspende inspecţia fiscală şi (iii) să amâne luarea unei decizii în cauză, urmând ca, după îndeplinirea condiţiilor prevăzute de Ordinul nr. 450/2013, soluţionarea contestaţiei să fie reluată.

Înalta Curte constată însă că reglementarea infralegală invocată nu contrazice concluzia mai sus formulată.

Astfel, Ordinul preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. x/2013 privind aprobarea Instrucţiunilor pentru aplicarea Titlului IX din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 (Codul de procedură fiscală) stabileşte condiţiile necesare pentru reluarea procedurii administrative cu privire la care s-a dipsus anterior suspendarea până la rezolvarea cauzei penale, prevăzându-se expres că într-o asemenea situaţie soluţionarea contestaţiei administrative urmează să se facă numai după încetarea definitivă şi executorie a motivului care a determinat suspendarea.

Or, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, instanţa este chemată să se pronunţate în cauză asupra îndeplinirii condiţiilor legale necesare a fi întrunite cumulativ pentru ca organele fiscale să poată dispune suspendarea soluţionării contestaţiei administrative, chestiune distinctă şi care precede în mod obligatoriu etapa ce vizează reluarea procedurii administrative suspendate, conform reglementării prevăzute prin Ordinul nr. 450/2013.

Cu alte cuvinte, pentru a fi aplicabilă reglementarea infralegală invocată, trebuie ca mai întâi măsura suspendării contestaţiei dispusă de organele fiscale competente trebuie să rămână definitivă, adică să nu mai poată fi repusă în discuţie sub aspectul legalităţii şi temeiniciei sale, fie prin necontestare, fie prin epuizarea căilor de atac în justiţie.

Or, în speţă, numai după rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, prin care se examinează îndeplinirea în cauză a condiţiilor legale cerute pentru suspendarea soluţionării contestaţiei administrative se poate vorbi despre Ordinul nr. 450/2013, în ceea ce priveşte reluarea procedurii administrative, după suspendare.

Cu aceste observaţii, Înalta Curte reţine că în cuprinsul Deciziei nr. 9748/10064/15.02.2016 emisă de recurenta-pârâtă au fost prezentate motivele de fapt şi de drept avute în vedere la suspendarea soluţionării contestaţiei administrative privind pe intimata-reclamantă, rezultând că respectiva măsură fusese dispusă în considerarea strânsei legături existente între obligaţiile fiscale stabilite în sarcina societăţii reclamante şi activităţile comerciale reprezentând baza de calcul a impunerii contestate.

Ca stare de fapt relevată de verificările efectuate în cadrul inspecţiei fiscale a fost menţionată înregistrarea de către societatea reclamantă a unor achiziţii fictive de materii prime, piese de schimb auto, anvelope, motoare electrice, etc., pentru care nu s-a probat realitatea şi legalitatea achiziţiilor, furnizorii fiind fie societăţi inactive, care nu au confirmat relaţia comercială cu societatea controlată, fie societăţi cu un comportament fiscal neadecvat, fraudulos.

Înalta Curte reţine că adoptarea măsurii analizate este condiţionată de înrâurirea hotărâtoare pe care o are constatarea de către organele competente a elementelor constitutive ale unei infracţiuni asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

În acest sens, se reţine că, urmare a adresei nr. x emisă de Serviciul Soluţionare Contestaţii din cadrul D.G.R.F.P. Braşov, Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba a comunicat prin adresa înregistrată la D.G.R.F.P. Braşov sub nr. x/2015 că în dosarul penal nr. x/2015, prin Ordonanţa din 07.09.2015, organele de poliţie au început urmărirea penală cu privire la infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, constând în aceea că, în perioada 2010-2014, S.C. A. S.R.L. a înregistrat în evidenţa contabilă achiziţii fictive de bunuri şi servicii ce nu au legătură cu activitatea desfăşurată sau de la furnizori cu comportament fiscal neadecvat, dosarul aflându-se în fază de urmărire penală la Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Alba - Serviciul de Investigare a Criminalităţii Economice.

Cu toate acestea, Înalta Curte constată că măsura suspendării soluţionării contestaţiei administrative nu se impunea a fi luată în cauză, aşa cum întemeiat a apreciat şi judecătorul primei instanţe.

Această concluzie se fundamentează pe principiul celerităţii procedurii jurisdicţionale, exigenţă a statului de drept care impune ca practicile administrative şi judiciare să implice o durată rezonabilă a procedurilor.

Ca atare, litigiile trebuie să fie soluţionate într-un termen optim şi previzibil pentru a se garanta efectivitatea dreptului analizat.

Aşa cum se subliniază constant în practica instanţei supreme, principiul celerităţii, consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituţie, prevede că părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. Dreptul la un proces echitabil constituie una dintre componentele principiului asigurării preeminenţei dreptului într-o societate democratică.

În prezenta cauză, Înalta Curte apreciază ca fiind relevantă împrejurarea că deciziile de impunere contestate au fost emise la data de 30.07.2015 şi, respectiv, 29.09.2015, pentru debite corespunzătoare perioadei 2010-2014, iar suspendarea procedurii de soluţionare a contestaţiei administrative a avut loc prin Decizia nr. 9748/10064 din 15.02.2016 emisă de Direcţia Generală Regională de Finanţelor Publice Braşov - Serviciul Soluţionare Contestaţii 2, dată de la care s-au scurs 2 ani, durată de timp care nu corespunde cerinţei termenului rezonabil.

Mai mult, este de observat faptul că, în toată perioada care s-a scurs din anul 2016 şi până în prezent, bănuiala existenţei unor fapte de natură penală - premisă a suspendării procedurii administrative - nu a fost confirmată prin începerea urmăririi penale.

Sub acest aspect, este de menţionat că la judecata în recurs au fost solicitate relaţii de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba privind stadiul soluţionării dosarului penal nr. x/2015, cauză penală în raport de care se apreciase că era necesară suspendarea procedurii administrative.

Din relaţiile comunicate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba, cu adresa din 05.02.2018, depusă la dosar, Înalta Curte reţine că cercetările penale efectuate în cauză nu se află într-un stadiu avansat, în sensul în care urmărirea penală pentru suspiciunea de evaziune fiscală începută in rem nu permite nici la acest moment (după un interval de 2 ani de la data sesizării organelor de urmărire penală) formularea unor acuzaţii îndreptate împotriva unor persoane anume determinate.

Or, o procedură administrativă trebuie derulată/finalizată în interiorul unui termen rezonabil, interesul legitim privat al contribuabilului, implicând recunoaşterea dreptului de a obţine rezolvarea situaţiei sale fiscale fără întârzieri excesive generate de cauze neimputabile acestuia.

Pe de altă parte, nu poate fi ignorat faptul că autoritatea administrativ fiscală emitentă a deciziilor de impunere contestate a fost în măsură să determine obligaţiile fiscale stabilite în sarcina intimatei-reclamante fără să aştepte soluţia vizând acuzaţia de evaziune fiscală cu privire la care formulase sesizarea penală, ceea ce înseamnă că şi contestaţia administrativă promovată în cauză ar putea fi soluţionată independent de rezolvarea acţiunii penale.

În legătură cu acest aspect, Înalta Curte constată justificată observaţia primei instanţe referitoare la remediile existente pentru autoritatea administrativă în cazul în care finalizarea demersurilor în plan penal implică modificarea stării fiscale stabilite iniţial în latura administrativ-fiscală.

În consecinţă, reţinând că nu sunt întemeiate criticile formulate în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză, conform art. 496 C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

De asemenea, Înalta Curte va respinge şi excepţia lipsei calităţii procesuale a părţii care a formulat recurs în cauză, invocată de intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. şi susţinută în raport de faptul că Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba nu deţinea un mandat de reprezentare din partea Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov anterior redactării şi depunerii cererii de recurs, reţinându-se că respectiva excepţie a fost avută în vedere atunci când instanţa s-a pronunţat asupra admisibilităţii în principiu a recursului, fază procesuală în care recursul a fost analizat din perspectiva respectării cerinţelor prevăzute la art. 486 alin. (1) lit. a) şi c)-e) şi alin. (2), coroborat cu art. 493 alin. (5) C. proc. civ., astfel că acest aspect nu mai poate face obiectul analizei la acest moment.

În conformitate cu prevederile art. 452 C. proc. civ., va fi respinsă şi cererea de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în recurs de către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L., reţinându-se că aceasta nu a făcut dovada existenţei şi întinderii lor.

Înscrisurile depuse la dosar recurs, reprezentând facturi cheltuieli transport şi dovada plăţii acestora, în valoare de 1.220,35 RON şi, respectiv, 1.214,75 RON, nu sunt suficiente pentru a justifica acordarea cheltuielilor solicitate, în lipsa oricăror dovezi care să ateste şi prestarea efectivă a serviciului de transport pe care respectivele înscrisuri le constată - bilete de tranport (avion sau alt mijloc de transport).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge excepţia invocată de intimata-reclamantă.

Respinge recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba împotriva sentinţei nr. 213/2016 din 23 septembrie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge cererea intimatei-reclamante privind acordarea cheltuielilor de judecată, constând în contravaloare transport.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 martie 2018.