Tax precautionary seizure upheld on related-party fund transfers indicating dissipation risk

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 28.10.2016, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală -Direcţia Regională Antifraudă Fiscală Bucureşti, anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii Seria x nr. x/12.10.2016.

1.2. Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa nr. 39 din 11 ianuarie 2017, Curtea de Apel Bucureşti a admis acţiunea reclamantei A. S.R.L. şi a anulat Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii AAFR nr. 23805/12.10.2016 emisă de pârâta DRAF Bucureşti.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., a formulat recurs pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, solicitând casarea hotărârii şi, pe fond, respingerea acţiunii reclamantei.

Recurenta a solicitat şi repunerea în termenul de recurs, motivând că sentinţa de fond a fost comunicată Direcţiei Regionale Antifraudă Fiscală Bucureşti, deşi, prin întâmpinarea depusă la fond, a învederat faptul că aceasta este o structură fără personalitate juridică în cadrul agenţiei şi a solicitat ca actele de procedură să fie comunicate la sediul ANAF, din str. x.

Recurenta arată că faptele săvârşite de intimata-reclamantă pot intra sub incidenţa Legii privind combaterea evaziunii fiscale, motiv pentru care a procedat în conformitate cu dispoziţiile art. 2.1 lit. a) din Ordinul ANAF nr. 2605/2010.

Constatarea inspectorilor antifraudă potrivit căreia există riscul de înstrăinare a patrimoniului societăţii este corectă şi se bazează pe următoarele:

• asociaţii societăţii reclamante au înfiinţat societatea B. S.R.L. şi C. S.R.L., pe care aceştia le controlează în totalitate şi către care au dirijat veniturile din activitatea societăţii A. S.R.L. în baza unor contracte ce conţin operaţiuni fictive şi care în fapt nu s-au desfăşurat;

• societatea nu dispune de active, iar stocul de marfă existent la data instituirii deciziei de măsuri asiguratorii nu asigură recuperarea creanţelor bugetare estimate.

Referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 9 alin. (1) C. proc. civ., invocată de reclamantă, recurenta arată că la data de 5 octombrie 2016, administratorului societăţii A. S.R.L. i-a fost înmânat procesul-verbal nr. x, prin care i-au fost aduse la cunoştinţă concluziile controlului antifraudă efectuat în perioada 06.09.2016-5.10.2016, iar contribuabilul a formulat punct de vedere înregistrat la DRAFB sub nr. X/7.10.2016.

Apărarea conform căreia "livrările de bunuri efectuate de către D. S.R.L., precum şi livrările efectuate mai departe de către A. S.R.L. sunt reale" nu poate fi reţinută, întrucât din verificările efectuate la furnizorul societăţii reclamante a rezultat că acesta nu a efectuat în realitate achiziţiile de echipament, iar la Institutul Oncologic ‹‹Profesor Doctor Alexandru Trestioreanu›› Fundeni, echipamentele necesare utilizării consumabilelor livrate, nu existau în evidenţa mijloacelor fixe.

Consideră recurenta că, în cauză sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 213 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală pentru a putea dispune de urgenţă măsuri asiguratorii.

4. Apărările intimatei

Prin întâmpinarea depusă la data de 24.04.2017, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului pârâtei, ca nefondat, răspunzând punctual fiecăruia dintre motivele de recurs.

Intimata a invocat excepţiile nulităţii şi tardivităţii recursului.

În esenţă a arătat că, motivarea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii trebuie să privească existenţa pericolului ca societatea să sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea şi nu fondul raportului juridic de drept penal.

5. Procedura derulată în recurs

Raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit potrivit art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost comunicat părţilor prin încheierea din data de 2 noiembrie 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 18.01.2018, completul filtru a admis recursul în principiu în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ. şi a fixat termen pentru soluţionarea pe fond, în condiţii de contradictorialitate.

6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Intimata-reclamantă a supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ şi fiscal, pe calea prevăzută de dispoziţiile art. 213 alin. (13) din Legea nr. 207/2015, decizia de instituire a măsurilor asiguratorii seria x nr. x/12.10.2016, prin care au fost dispuse astfel de măsuri, sub forma sechestrului asupra bunurilor mobile aparţinând A., anume: autoutilitarele E. şi J., un notebook F. şi un laptop G., mărfurile proprietatea societăţii aflate în depozitul situat în Bucureşti, str. x nr. 64, precum şi poprire asupra sumelor datorate de partenerii contractuali. Măsurile asiguratorii au fost instituite până la concurenţa sumei de 8.187.624 RON, reprezentând 150% din cuantumul prejudiciului estimat prin procesul-verbal nr. x (5.458.416 RON).

În esenţă, autoritatea fiscală a constatat că se impune instituirea măsurilor asiguratorii, întrucât s-a constatat existenţa pericolului ca reclamanta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând astfel colectarea.

Curtea de apel a admis acţiunea formulată de reclamantă şi a anulat decizia de instituire a măsurilor asiguratorii, reţinând că motivarea deciziei contestate nu conţine nicio referire la cazul excepţional care ar justifica luarea măsurilor asiguratorii.

Efectuând propria evaluare a întregului material probator administrat, Înalta Curte constată că recursul formulat de pârâtă este fondat.

Potrivit dispoziţiilor art. 213 alin. (2)-(5) din Legea nr. 207/2015:

"(2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepţionale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispoziţiile art. 231 rămân aplicabile.

(3) Aceste măsuri pot fi luate şi înainte de emiterea titlului de creanţă, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare. Măsurile asigurătorii dispuse atât de organele fiscale competente, cât şi de instanţele judecătoreşti ori de alte organe competente, dacă nu au fost desfiinţate în condiţiile legii, rămân valabile pe toată perioada executării silite, fără îndeplinirea altor formalităţi. Odată cu individualizarea creanţei şi ajungerea acesteia la scadenţă, în cazul neplăţii, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii.

(4) Măsurile asigurătorii se dispun prin decizie emisă de organul fiscal competent. În decizie organul fiscal precizează debitorului că prin constituirea unei garanţii la nivelul creanţei stabilite sau estimate, după caz, măsurile asigurătorii vor fi ridicate.

(5) Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată şi semnată de către conducătorul organului fiscal competent".

Rezultă aşadar că, măsurile asiguratorii sunt măsuri excepţionale, iar luarea acestora trebuie raportată la o anumită atitudine de rea credinţă a reclamantei care poate consta, de exemplu, în golirea conturilor societăţii, vânzarea activelor cu scopul de a se sustrage de la plata obligaţiilor fiscale care îi incumbă.

Or, în cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii se precizează în mod concret şi detaliat motivele care au determinat organul fiscal la dispunerea măsurilor respective, în urma acţiunilor de control operativ efectuate de inspectorii antifraudă la societatea reclamantă.

Este adevărat că dispoziţiile art. 213 alin. (2) C. proc. civ., se referă la un pericol concret şi obiectiv în sensul existenţei unor indicii că respectivul contribuabil urmează să se sustragă de la plata obligaţiilor fiscale şi care trebuie să fie extrinsec faptelor controlate.

Însă nu poate fi ignorat faptul că asociaţii societăţii prin intermediul societăţilor B. S.R.L. şi C. S.R.L., pe care le controlează în totalitate au transferat aproximativ 59% din veniturile societăţii reclamante în scopul unor contracte şi operaţiuni a căror realitate este contestată.

Astfel, în perioada 30.04.2012 - 29.07.2016 în contabilitatea A. S.R.L. au fost înregistrate un număr de 44 facturi, reprezentând "prestări servicii conform contract nr. x/2.04.2012, cu o valoare de 5.899.972 RON, la care se adaugă TVA de 1.229.785 RON, pentru care nu au fost identificate acte, documente, anexe la contract din care să rezulte modul de calcul al comisionului, procese-verbale de predare-primire şi de recepţie a produselor farmaceutice şi a dispozitivelor medicale, situaţii de lucrări sau rapoarte din care să rezulte realitatea serviciilor facturate.

În cadrul S.C. B. S.R.L., dl. H. are calitatea de asociat unic şi administrator, iar în cadrul societăţii reclamante acesta deţin o cotă de 45% din capitalul social, fiind în acelaşi timp şi angajat cu contract de muncă. De asemenea, cele două societăţi îşi desfăşoară activitatea la aceeaşi adresă.

Mai mult decât atât, serviciile înscrise în contractul de comision încheiat la data de 04.04.2012 se regăsesc în obligaţiile de serviciu asumate de H. cuprinse în fişa postului de director general al S.C. A. S.R.L.

În ceea ce priveşte relaţia contractuală cu S.C. C. S.R.L., administratorul acesteia, dl. I. deţine 20% din capitalul social al S.C. A. S.R.L., fiind şi angajat al acesteia din data de 03.09.2009, în funcţia de director comercial. De asemenea, cele două societăţi îşi desfăşoară activitatea la aceeaşi adresă.

În perioada 30.04.2012-29.07.2016 în contabilitatea reclamantei au fost înregistrate un număr de 47 facturi de prestări servicii emise de S.C. C. S.R.L. în valoare de 3.531.417 RON la care se adaugă TVA, reprezentând prestări servicii conform contractului nr. x/02.04.2012 pentru care nu au fost identificate documente justificative.

În aceste condiţii, chiar dacă presupusa faptă de înregistrare eronată în contabilitate a unor operaţiuni fiscale nu poate fi considerată ca făcând dovada pericolului ca societatea reclamantă să se sustragă de la plata sumelor estimate, îngreunând colectarea creanţelor, faptul că mai mult de jumătate din totalul obligaţiilor fiscale stabilite suplimentar în sarcina acesteia (5.458.416 RON) sunt aferente unor transferuri financiare către societăţi comerciale deţinute de aceeaşi acţionari, anume S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L., justifică măsura autorităţii pârâte de instituire a măsurilor asiguratorii.

Având în vedere toate considerentele de mai sus, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, va casa sentinţa şi, rejudecând cauza, va respinge acţiunea, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei nr. 39 din 11 ianuarie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa şi rejudecând cauza:

Respinge acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Antifraudă Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă Fiscală Bucureşti, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 martie 2018.