Appeal over historical monument listing rejected as untimely, action declared inadmissible

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 17 aprilie 2015, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii (fost Ministerul Culturii şi Cultelor), a solicitat anularea Ordinului Ministerului Culturii şi Cultelor nr. 2314/2004, în ceea ce priveşte includerea în Lista monumentelor istorice din Municipiul Bacău a imobilului denumit Casa B., cod x şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea depusă la data de 03 septembrie 2015, Societatea B. "B." Bacău, a formulat cerere de intervenţie în interesul pârâtului Ministerul Culturii, solicitând respingerea acţiunii ca nefondată.

Prin încheierea de şedinţă din data de 05 octombrie 2015, instanţa de fond a încuviinţat, în principiu, cererea de intervenţie accesorie în interesul pârâtului Ministerul Culturii.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2494 din 06 octombrie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii, ca inadmisibilă şi a admis cererea de intervenţie accesorie formulată în favoarea pârâtului de intervenienta accesorie Societatea B. "B." Bacău.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 2494/06.10.2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticând ca nelegală şi netemeinică hotărârea atacată, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, reţinerea cauzei spre rejudecare şi admiterea acţiunii.

În susţinerea recursului, reclamantul a apreciat că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că Ordinul contestat a fost adus la cunoştinţa recurentului prin publicarea în Monitorul Oficial.

Instanţa de fond a confundat natura juridică a Ordinului Ministerului Culturii, considerându-l un act administrativ normativ, deşi acesta este un act administrativ individual, întrucât se referă la o operaţiune concretă şi are un destinatar concret. Acest act administrativ individual trebuia comunicat recurentului-reclamant în condiţiile C. proc. civ., nefiind suficientă publicarea în Monitorul Oficial.

În concluzie, recurentul-reclamant consideră că instanţa de fond a aplicat greşit legea cu privire la data şi la modalitatea de comunicare a actului administrativ individual ce face obiectul litigiului, iar termenul de 30 de zile, stipulat de art. 7 din Legea nr. 554/2004, în care proprietarul imobilului se poate adresa autorităţii pârâte emitente pentru revocarea actului nu a început să curgă, atât timp cât actul nu i-a fost comunicat.

Totodată, prin recursul declarat, reclamantul a reluat aspectele din cuprinsul cererii de chemare în judecată, referitoare la nelegalitatea Ordinului nr. 2314/2004, emis de intimatul-pârât.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 01 martie 2016, intimata-intervenientă Societatea B. "B." Bacău a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantul A., apreciind că criticile de nelegalitate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea căii de atac, ca nefondată.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 03 martie 2016, intimatul-pârât Ministerul Culturii a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantul A., cu privire la punctul II al cererii de recurs, iar în subsidiar, a solicitat respingerea căii de atac, ca nefondată.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 14 iunie 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.

Prin aceeaşi încheiere, Înalta Curte a dispus modificarea citativului, în sensul că denumirea intimatului-pârât Ministerul Culturii a fost modificată, figurând în prezent drept Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, potrivit art. 3 din O.U.G. nr. 1/2017.

Părţile nu au înregistrat la dosarul cauzei puncte de vedere referitoare la concluziile raportului întocmit asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 06 decembrie 2017, constatând că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-pârât şi de intimata-intervenientă, prin întâmpinări şi a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, fixând termen pentru judecata pe fond a căii de atac.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte critica referitoare la confundarea, de către instanţa de fond, a naturii juridice a actului administrativ contestat, în sensul că acesta ar fi fost considerat act administrativ normativ şi nu act administrativ individual, Înalta Curte o apreciază a fi neîntemeiată.

Într-adevăr, în doctrina de drept administrativ şi în jurisprudenţă s-a reţinut constant că actele administrative cu caracter normativ conţin reguli/norme cu caracter general, având aplicabilitate într-un număr nedefinit de situaţii, astfel că produc efecte juridice erga omnes, faţă de un număr nedefinit de persoane, în timp ce actele administrative cu caracter individual urmăresc realizarea unor raporturi juridice într-o situaţie strict determinată şi produc efecte fie faţă de o singură persoană, fie faţă de un număr determinat sau determinabil de persoane.

În cuprinsul sentinţei civile nr. 2494/06.10.2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a reţinut cu claritate că Ordinul Ministrului Culturii şi Cultelor nr. 2314/2004 este, prin natura sa, un act administrativ individual, având în vedere că se referă la raporturi juridice individuale, iar în sfera destinatarilor intră persoane determinate sau determinabile, faţă de care Ordinul produce efecte juridice, respectiv proprietarii sau titularii de alte drepturi reale ai imobilelor cu statut de monumente istorice, vizate de Ordin.

Aşadar, instanţa de fond a procedat la o corectă calificare a naturii actului administrativ, Înalta Curte neconstatând existenţa unei confuzii, în sensul arătat de recurent.

În ceea ce priveşte critica din recurs privind modalitatea de comunicare a actului administrativ individual, cu incidenţă asupra termenului de formulare a plângerii prealabile obligatorii potrivit art. 7 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte reţine că prima instanţă a luat în considerare mai multe momente temporale, alternative, la care recurentul-reclamant ar fi putut cunoaşte existenţa actului administrativ, concluzionând că, în raport de fiecare dintre acestea, plângerea prealabilă a fost tardiv formulată.

Astfel, instanţa de fond a reţinut, în primul rând, data publicării Ordinului nr. 2314/2004 în Monitorul Oficial, respectiv data de 16.07.2004, ca moment al luării la cunoştinţă de către reclamant de existenţa actului, aspect contestat de către recurentul-reclamant, care apreciază că aducerea la cunoştinţa sa a actului administrativ se putea realiza numai prin modalitatea comunicării potrivit normelor C. proc. civ.

Înalta Curte va achiesa la opinia instanţei de fond, care a reţinut calitatea reclamantului de terţă persoană în raport cu ordinul contestat, întrucât acesta nu avea calitatea de proprietar al imobilului la data publicării Ordinului nr. 2314/2004, prin care s-a aprobat Lista monumentelor istorice şi Lista monumentelor istorice dispărute. Într-adevăr, la data de 16.07.2004, când Ordinul contestat a fost publicat în Monitorul Oficial, proprietarul imobilului era societatea C. S.R.L., astfel încât modalitatea de aducere la cunoştinţa reclamantului A. a actului administrativ nu se putea realiza prin comunicarea acestuia de către autoritatea publică, el nefiind destinatarul actului administrativ.

Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"Înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se considera vătămata într-un drept al sau ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.", iar alin. (3) al aceluiaşi articol stipulează că:

"Este îndreptăţita să introducă plângere prealabilă şi persoana vătămata într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept, din momentul în care a luat cunoştinţă, pe orice cale, de existenţa acestuia, în limitele termenului de 6 luni prevăzut la alin. (7) ."

Din aceste dispoziţii normative rezultă că recurentului-reclamant, în calitate de terţă persoană, îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi nu dispoziţiile alin. (1) ale aceluiaşi articol, astfel cum în mod greşit a indicat instanţa de fond. În aceste condiţii, termenul de formulare a plângerii prealabile de către reclamant este de 6 luni şi începe să curgă de la data luării la cunoştinţă, pe orice cale, de existenţa Ordinului contestat.

Înalta Curte nu va primi opinia instanţei de fond cu privire la data luării la cunoştinţă ca fiind data publicării Ordinului în Monitorul Oficial, apreciind că prezumţia şi obligaţia de cunoaştere a conţinutului Monitorului Oficial operează doar faţă de normele de drept, nu şi faţă de actele administrative individuale, critica recurentului A. fiind întemeiată sub acest aspect.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că instanţa de fond a luat în considerare alte două momente temporale la care reclamantul a luat cunoştinţă de situaţia juridică a imobilului monument istoric, respectiv: (i) data de 07.07.2000, când a fost încheiat Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2000, prin care societatea C. S.R.L., al cărui reprezentant legal era reclamantul A., a achiziţionat dreptul de proprietate asupra imobilului; (ii) data de 28.06.2010, când a fost încheiat Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2010, prin care reclamantul A., a achiziţionat dreptul de proprietate asupra imobilului de la vânzătoarea C. S.R.L.

Întrucât Ordinul Ministerului Culturii şi Cultelor a fost publicat la data de 16.07.2004, ulterior încheierii Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x, data de 07.07.2000 nu poate fi avută în vedere ca moment al luării la cunoştinţă de existenţa actului administrativ contestat, dar reprezintă o dovadă a cunoaşterii de către reclamant (în calitate de reprezentant legal al cumpărătoarei) a regimului juridic al imobilului, respectiv a împrejurării că acesta figurează în Lista monumentelor istorice, sub codul x, fiind clasificat drept monument istoric şi de arhitectură de interes naţional (a se vedea în acest sens menţiunile exprese din cuprinsul contractului de vânzare - cumpărare - fila 109 dosar fond).

Pe de altă parte, la data de 28.06.2010, data încheierii Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x, prin care reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, acesta a cunoscut cu certitudine regimul juridic al imobilului şi existenţa Ordinului contestat. Această concluzie rezultă din menţiunile din cuprinsul contractului, la pagina 3 a acestuia precizându-se în mod expres că imobilulul este înscris în Lista monumentelor istorice - x, menţiune identică poziţiei 129 din Anexa la Ordinul nr. 2314/16.07.2004 .

Totodată, în cuprinsul contractului se menţionează şi faptul că beneficiarii dreptului de preempţiune (justificat de regimul de monument istoric al bunului) nu şi-au exprimat intenţia de a achiziţiona imobilului, astfel cum rezultă din adresa nr. x/2010, emisă de Ministerul Culturii . Această adresă a fost emisă ca urmare a înştiinţării de vânzare a imobilului adresată Ministerului Culturii de către reclamantul A., în calitate de reprezentant al societăţii C. S.R.L., potrivit Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte va considera, în acord cu prima instanţă, că data la care, cu certitudine, reclamantul a cunoscut existenţa actului administrativ contestat, este data de 28.06.2010, în raport de care se va calcula şi termenul de formulare a plângerii prealabile.

Întrucât plângerea prealabilă a fost depusă la data de 23.01.2015, la aproximativ 5 ani de la data luării la cunoştinţă, concluzia instanţei de fond este corectă, depăşirea termenului legal având drept consecinţă inadmisibilitatea acţiunii ca urmare a îndeplinirii tardive a procedurii prealabile administrative.

În aceste condiţii, soluţia primei instanţe, de respingere a acţiunii ca inadmisibilă, este legală şi este împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, întrucât reflectă o interpretare şi aplicare corectă a dispoziţiilor legale.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 2494 din data de 06 octombrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 martie 2018.