Territorial competence of union-initiated public service salary disputes: option to sue at union headquarters under administrative litigation law

Deliberând, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 17 martie 2017 sub număr dosar x/2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Sindicatul National al Poliţiştilor şi Vameşilor "A.", în numele şi pentru membrii de sindicat B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Sighişoara şi Primarul Municipiului Sighişoara să se dispună obligarea pârâţilor la stabilirea nivelului de salarizare în favoarea reclamanţilor funcţionari publici, in funcţie de nivelul maxim de salarizare, existent în cadrul familiei ocupaţionale, pentru aceeaşi funcţie şi grad profesional, obligarea pârâţilor la plata drepturilor salariale reprezentând diferenţa dintre salariile cuvenite calculate ca urmare a aplicării nivelului maxim de salarizare şi salariile efectiv achitate reclamanţilor, începând cu data de 09.04.2015 şi până la data rămânerii definitive a hotărârii, obligarea pârâţilor la plata dobânzii legale, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal

Prin sentinţa nr. 5076/14.09.2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal s-a admis excepţia necompetentei teritoriale exclusive, invocată din oficiu de către instanţă şi, în consecinţă, s-a declinat competenta de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că în cauză nu se poate considera că sindicatul este reclamant, când acesta a precizat că este reprezentant şi în aceste condiţii, nu a putut aprecia că sediul sindicatului fiind în Bucureşti, acţiunea ar trebui judecată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal.

Totodată a constatat că, pentru soluţionarea cauzelor care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public competenţa materială revine în mod exclusiv secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, în condiţiile prevăzute de art. 109 din Legea nr. 188/1999, competenţa teritorială pentru aceste cauze nu poate fi determinată prin aplicarea unor dispoziţii legale dintr-o altă materie/alt domeniu de competenţă, cum este cel al litigiilor de muncă.

Reclamanţii - funcţionari publici îşi au domiciliile în Sighişoara, iar pârâtul - instituţie publică la care sunt încadraţi reclamanţii în funcţia publică pentru care pretind drepturile băneşti litigioase, îşi are sediul în localitatea Sighişoara.

Prin urmare, competenţa teritorială de soluţionare a prezentei cauze revine Tribunalului Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

2. Hotărârea Tribunalului Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal

Prin sentinţa civilă nr. 2393/CA pronunţată în data de 13 decembrie 2017, Tribunalul Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureş, secţia contencios adminstrativ şi fiscal.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că potrivit art. 109 din Legea nr. 188/1999, litigiile ce au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public competenţa materială revine în mod exclusiv secţiei de contencios administrativ şi fiscal şi potrivit artt. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 la domiciliile reclamanţilor. Cum reclamanţii şi pârâţii au domiciliile şi sediile în municipiul Sighişoara, competenţa teritorială aparţine a Tribunalului Mureş.

3. Hotărârea Tribunalului Mureş, secţia contencios administrativ şi fiscal

Prin sentinţa nr. 258 pronunţată în data de 23 februarie 2018, Tribunalul Mureş, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei teritoriale a tribunalului a declinat competenţa soluţionării acţiunii în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a II a de contencios administrativ şi fiscal, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat soluţionarea cauzei până la soluţionarea conflictului de competenţă şi a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în vederea emiterii regulatorului de competenţă.

Instanţa a constatat că cererea de chemare în judecată a fost formulată de reclamantul Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Vameşilor A. în numele şi pentru 12 membrii de sindicat, şi nu suntem în prezenţa unei acţiuni introduse de un număr de 12 persoane fizice.

S-a reţinut, în consecinţă, că această organizaţie sindicală, din care cele 12 persoane fac parte, are legitimare procesuală activă şi poate formula în numele membrilor de sindicat cereri şi acţiuni în faţa instanţelor de judecată, ceea ce atrage competenţa de soluţionare a acţiunii instanţei de la sediul sindicatului reclamant.

Astfel, prin Decizia nr. 1/2013 pronunţată de ICCJ în recurs în interesul legii, instanţa supremă a statuat că instanţa competentă este cea de la sediul organizaţiei sindicale, scopul manifest fiind acela de a se realiza o mai eficientă protecţie a drepturilor şi intereselor membrilor organizaţiei sindicale, indiferent de calitatea acestora de personal contractual sau funcţionari publici.

1Având astfel calitate procesuală activă, Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Vameşilor "A.", în temeiul prevederilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, în mod legal a investit Tribunalul Bucureşti cu soluţionarea acţiunii de faţă. Odată făcută alegerea de competenţă, nici părţile, dar nici instanţa nu se mai poate dezinvesti.

În aceste condiţii, Tribunalul Bucureşti a fost instanţa legal investită, părţile acceptând tacit competenţa acestei instanţe, iar excepţia nu putea fi invocată din oficiu. Odată făcută alegerea de competenţă, instanţa nu se mai putea desesiza.

4. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte, sesizată cu pronunţarea regulatorului de competenţă, judecând în conformitate cu dispoziţiile art. 135 C. proc. civ. şi analizând obiectul cauzei deduse judecăţii, precum şi dispoziţiile legale incidente în cauză, va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Aspectul care a generat conflictul negativ de competenţă între cele trei tribunale îl constituie problema instanţei competente teritorial să soluţioneze cauza, în raport de prevederile legale incidente în materie.

Reclamantul Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Vameşilor "A." a învestit instanţa de judecată cu o acţiune având ca obiect obligarea pârâţilor la stabilirea nivelului de salarizare în favoarea reclamanţilor funcţionari publici, in funcţie de nivelul maxim de salarizare, existent în cadrul familiei ocupaţionale, pentru aceeaşi funcţie şi grad profesional, obligarea pârâţilor la plata drepturilor salariale reprezentând diferenţa dintre salariile cuvenite calculate ca urmare a aplicării nivelului maxim de salarizare şi salariile efectiv achitate reclamanţilor, începând cu data de 09.04.2015 şi până la data rămânerii definitive a hotărârii, obligarea pârâţilor la plata dobânzii legale, cu cheltuieli de judecată.

Litigiul dedus judecăţii priveşte raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, astfel că devin incidente dispoziţiile art. 109 din Legea nr. 188/1999 - "cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa instanţelor de contencios administrativ, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe."

Înalta Curte constată că, în cauză, acţiunea a fost formulată de Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Vameşilor "A." în numele şi pentru membrii de sindicat B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., cu respectarea dispoziţiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Se reţine că, în materia contenciosului administrativ, sindicatele au calitate procesuală activă recunoscută în virtutea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. a) teza finală din Legea nr. 554/2004, ca "organisme sociale interesate" care acţionează în vederea protejării drepturilor şi intereselor legitime ale unor persoane fizice determinate.

În ceea ce priveşte instanţa competentă teritorial, devin aplicabile dispoziţiile dreptului comun în materia contenciosului administrativ, respectiv cele ale art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului, iar în speţă reclamantul Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Vameşilor "A." a optat pentru Tribunalul Bucureşti, instanţa de la sediul său.

Această interpretare este conformă soluţiei de unificare a jurisprudenţei adoptate în şedinţa judecătorilor secţiei contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi din data de 22 mai 2017, conform căreia, în materia contenciosului administrativ, în acţiunile formulate de sindicate în numele membrilor lor, competenţa de soluţionare a cauzei se stabileşte în funcţie de dispoziţiile speciale prevăzute de art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu exercitarea dreptului de opţiune al reclamantului.

În cauză nu este aplicabilă decizia nr. 1/21.01.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deoarece problema de drept dezlegată priveşte interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, republicat, care au caracter special, fiind aplicabile numai jurisdicţiei muncii şi a asigurărilor sociale.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 133 alin. (2), art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal.

Potrivit art. 399 alin. (1) C. proc. civ., împotriva executării silite înseşi, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare, iar dispoziţiile alin. (2) al aceluiaşi articol precizează că nerespectarea dispoziţiilor privitoare la executarea silită înseşi sau la efectuarea oricărui act de executare atrage sancţiunea anulării actului nelegal.

În materia contestaţiei la executare, se reţine că, potrivit art. 400 alin. (1) C. proc. civ., contestaţia la executare se introduce la instanţa de executare, aceasta din urmă fiind definită prin dispoziţiile art. 373 alin. (2) din acelaşi cod, ca fiind judecătoria în circumscripţia căreia se va face executarea.

Din dispoziţiile art. 452 şi urm. C. proc. civ., rezultă că, pentru ipoteza executării silite prin poprire, instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se află sediul sau domiciliul terţului poprit, căruia i se comunică adresa de înfiinţare a popririi conţinând interdicţia de a plăti debitorului sumele de bani sau bunurile mobile incorporale ce i se datorează ori pe care i le va datora, declarându-se poprite în măsura necesară pentru realizarea obligaţiei ce se execută silit.

Potrivit art. 453 din acelaşi cod, poprirea se înfiinţează la cererea creditorului, de executorul judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terţului poprit.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul Sindicatul National al Poliţiştilor şi Vameşilor "A.", în numele şi pentru membrii de sindicat B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Sighişoara prin Primar şi Primarul Municipiului Sighişoara, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 martie 2018 .