Duty to propose statutory equivalent repair measures instead of monetary damages for non-residential property restitution

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin notificarea formulată la 6 august 2001, O.I.I. a cerut SC S. România SRL, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001 acordarea de despăgubiri pentru terenul în suprafață de 150 mp, amplasat sub hotelul Parâng situat în orașul Băile Olănești, județul Vâlcea.

Prin dispoziția nr. 1 din 26 februarie 2002, SC S. România SRL a respins cererea cu motivarea că petentul nu a făcut dovada că la data exproprierii mai era proprietarul terenului sau că nu ar fi primit despăgubiri sau alt teren în schimb. Totodată, s-a mai reținut că, avându-se în vedere categoria terenului, arabil, și prețurile practicate, oferta nu poate depăși suma de 75.000.000 lei.

La 28 martie 2002, persoana îndreptățită O.I.I. a contestat această dispoziție solicitând instanței, în contradictoriu cu SC S. România SRL, Prefectura Județeană Vâlcea, orașul Băile Olănești și Consiliul local al orașului Băile Olănești să dispună obligarea pârâților la plata despăgubirilor bănești aferente prețului de circulație al terenului.

Ulterior, la 2 iulie 2002, reclamantul și-a precizat cererea în sensul că solicită acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, prin compensarea cu alte bunuri sau servicii, în conformitate cu dispozițiile art. 9 alin. (2) și art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Investit cu soluționarea litigiului, Tribunalul Vâlcea, secția civilă, prin sentința civilă nr. 478 din 13 septembrie 2002 a respins plângerea formulată de O.I.I. ca neîntemeiată. A admis excepțiile invocate de Consiliul local Olănești și orașul Băile Olănești și a respins acțiunea față de aceste pârâte pentru lipsa calității procesuale pasive.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că terenului î n litigiu îi sunt aplicabile dispozițiile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 conform cărora pentru imobilele ce aveau, la data preluării, altă destinație decât aceea de locuință, restituirea se face prin măsuri reparatorii în echivalent, și nu prin despăgubiri bănești, așa cum a solicitat reclamantul.

Cu aceeași motivare, Curtea de Apel Pitești, secția civilă, prin decizia nr. 99/A din 5decembrie 2002 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul O.I.I.

În cauză, a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamantul O.I.I.

În motivarea recursului, se susține în esență că soluția instanțelor, este contrară spiritului Legii nr. 10/2001 potrivit căreia ori de câte ori restituirea în natură a imobilelor, preluate abuziv, cu altă destinație decât aceea de locuință, nu mai este posibilă, persoana îndreptățită are dreptul la stabilirea unor măsuri reparatorii prin echivalent.

Recursul se privește ca fondat, pentru considerentele ce succed.

Potrivit dispozițiilor art. 9 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în cazul imobilelor care aveau numai altă destinație decât aceea de locuință și care au fost demolate sau a căror restituire în natură, în tot sau în parte, nu este posibilă, restituirea prin măsuri reparatorii în echivalent se face prin acordarea de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, de acțiuni ale societății comerciale tranzacționate pe piața de capital ori prin prin compensarea cu alte bunuri sau servicii, oferite în echivalent de deținător, cu acordul persoanei îndreptățite.

Această modalitate de restituire este o măsură cu caracter secundar, subsidiar, față de regula principală a restituirii în natură a bunului, legiuitorul instituind o paletă amplă de măsuri reparatorii în echivalent menită să asigure, pe cât posibil, repararea prejudiciului suferit de persoana îndreptățită, în această ipoteză fiind exclusă doar posibilitatea reparației prin despăgubiri bănești.

Ca atare, cum reparația prin echivalent se poate face numai prin celelalte trei modalități prevăzute de textul mai sus citat, este certă obligația unității deținătoare de a face persoanei îndreptățite o ofertă concretă pentru ca aceasta să poată opta pentru una din formele de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.

În speță, din actele cauzei rezultă că terenul în litigiu a intrat în proprietatea reclamantului la 1 februarie 1944 și a fost preluat abuziv de stat în anul 1978, nefiind inclus în suprafața de 9.720 mp expropriată, specificată în Decretul nr. 132 din 10 aprilie 1978 și respectiv tabelele anexă.

În prezent, terenul în suprafață de 150 mp este ocupat în totalitate de Baza de Tratament a SC S. Olănești, neputând fi restituit în natură.

Ca atare, notificarea formulată de persoana îndreptățită și ulterior acțiunea în justiție trebuia să conducă la obligarea deținătorului de a emite o ofertă în spiritul art. 9 alin. (2) din lege și nicidecum la „sancționarea” reclamantului, prin pierderea oricărui drept asupra bunului de care a fost deposedat abuziv.

De altfel, deși a reținut corect că terenului în litigiu îi sunt aplicabile dispozițiile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, prima instanță și-a fundamentat soluția pe caracterul exclusiv al pretențiilor reclamantului care, se susține, nu solicită decât despăgubiri bănești”, fără să observe că la 2 iulie 2002, O.I.I. și-a precizat cererea în sensul că solicită acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, prin compensarea cu alte bunuri, sau servicii.

Pe de altă parte, instanța de control judiciar respinge apelul, în esență cu aceeași motivare, deși reține că măsurile reparatorii în echivalent solicitate de reclamant, trebuiau să facă obiectul unei oferte din partea deținătorului.

În concluzie, cazul dedus recursului de față, pune de fapt în discuție conduita culpabilă a unității deținătoare care, în condițiile existenței unei cereri privind stabilirea măsurilor reparatorii prin echivalent, pentru un imobil preluat în mod abuziv, ce nu poate fi restituit în natură, nu și-a îndeplinit obligația ce derivă din lege de a face o ofertă concretă în urma căreia persoana îndreptățită să-și poată manifesta opțiunea.

Ca atare, recursul se privește ca fondat urmând a fi casate ambele hotărâri și cauza trimisă la rejudecare, la instanța de fond.

În rejudecare, tribunalul va solicita persoanei juridice notificată de reclamant, să emită o decizie sau dispoziție care să cuprindă una din măsurile reparatorii prin echivalent prevăzută de lege și în raport de opțiunea persoanei îndreptățite, instanța de trimitere va soluționa litigiul în temeiul dovezilor administrate și a particularităților cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de O.I.I. împotriva deciziei nr. 99/A din 5 decembrie 2002 a Curții de Apel Pitești, secția civilă.

Casează decizia recurată, precum și sentința nr. 478 din 13 septembrie 2002 a Tribunalului Vâlcea, secția civilă, și trimite cauza la același tribunal pentru rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 iunie 2004.