Denial of moral damages for lost chance of retirement due to failure to prove non-patrimonial harm under delictual liability rules

Şedinţa publică din data de 01 martie 2018

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată adresată Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, obligarea acestuia din urmă la plata sumei de 90.144 RON, cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea pensiei de care a fost lipsit în mod abuziv, pe o perioadă de nouă luni, de către pârât, ca urmare a respingerii cererii de eliberare din funcţia de judecător (9 luni x 10.016 RON/pensia lunară stabilită prin decizia nr. x din 19 februarie 2015=90.144 RON), respectiv la plata sumei de 50.000 RON, cu titlu de daune morale, în raport cu consecinţele negative pe care le-a suferit şi de "importanţa valorilor lezate".

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3598/16.11.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă, ca nefondată, cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, având ca obiect despăgubire.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamantul A., întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, precum şi obligarea intimatului-pârât Consiliului Superior al Magistraturii la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, circumscris cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul-reclamant susţine că, în ceea ce priveşte hotărârea atacată, lipseşte motivarea soluţiei, aceasta este superficială şi nu cuprinde motivele pe care se întemeiază; instanţa de fond s-a mulţumit să afirme că nu ar fi făcut dovada existenţei prejudiciului material şi moral, concluzionând că nu consideră ca încălcarea unor pretinse drepturi sunt de natură a aduce vătămări onoarei, demnităţii, reputaţiei sau sentimentelor sale sau a-i produce acestuia suferinţe de ordin fizic sau psihic, astfel că nu se mai impune analiza celorlalte condiţii ale răspunderii administrativ patrimoniale, reclamantul susţinând că a expus pe larg argumentele ce l-au determinat să solicite plata acestor despăgubiri, modalitatea de calcul şi întinderea acestora, aspecte ignorate de către instanţa de fond.

De asemenea, critică faptul că instanţa de fond nu a adus argumente care să combată existenţa şi întinderea prejudiciului şi a ignorat "teoria şansei", invocată de reclamant. Mai arată că instanţa de fond nu a făcut referire la cererea de chemare în judecată, ci la răspunsul la întâmpinare, unde a combătut argumentele din întâmpinare.

Consideră că, prin respingerea dreptului de a se pensiona, a fost obligat să presteze în continuare activitatea de judecător, deşi avea dreptul de a se pensiona, drept ce reprezintă o recunoaştere legală a dreptului de a nu mai munci şi care îi conferea dreptul de a sta acasă şi de a încasa lunar pensia fără vreun efort fizic sau psihic; că pierderea dreptului de opţiune i-a cauzat un prejudiciu care se impune a fi reparat, fiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale pentru prejudiciul cauzat prin pierderea unei şanse; că fapta ilicită se concretizează în nematerializarea şansei de a opta pentru pensionare, iar prejudiciul constă în pierderea efectivă a pensiei ca urmare a nerealizării şansei; că există legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, în sensul că dacă i-ar fi fost recunoscut dreptul de pensionare, evoluţia sa pe plan personal ar fi fost alta.

Prin urmare, solicită despăgubiri materiale şi morale pentru prejudiciul suferit din culpa pârâtei, prejudiciul material fiind evaluat prin raportare la cuantumul pensiei de care ar fi beneficiat.

În susţinerea despăgubirilor morale solicitate, arată că, în speţă, consecinţele negative create în plan familial şi social şi intensitatea cu care le-a perceput, nu pot pune la îndoială că a suferit un prejudiciu moral produs prin fapta pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii, care nu este suficient compensat prin simpla constatare a acestuia de către instanţă, sens în care invocă jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi opinia CEDO, în sensul că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă reputaţiei şi având în vedere gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora. Arată că aceste suferinţe s-au repercutat asupra dreptului recurentului de a desfăşura activităţi sociale, economice, culturale, familiale şi de agrement potrivit aptitudinilor fizice, cognitive şi afective corespunzătoare vârstei şi preocupărilor sale.

Consideră că instanţa de fond nu a răspuns susţinerilor sale şi că hotărârea recurată nu respectă obligaţia instanţei de a motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., ceea ce face imposibilă analiza, în cadrul recursului, a legalităţii şi temeiniciei soluţiei pronunţate, cu atât mai mult cu cât nemotivarea hotărârii este un viciu de formă care atrage nulitatea acesteia.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant arată că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile şi că instanţa de fond s-a referit doar la răspunsul la întâmpinare pe care l-a formulat şi nu la cererea de chemare în judecată. Mai arată că în baza dispoziţiilor art. 103 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 263/2010, art. 14 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 303/2004, art. 82, art. 88 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 303/2004, art. 35 lit. a din Legea nr. 317/2004, pârâtul trebuia doar să ia act de această decizie şi să propună Preşedintelui României eliberarea sa din funcţie, astfel că legătura de cauzalitate dintre fapta pârâtului şi prejudiciu este evidentă, întrucât prejudiciul suferit de acesta a fost generat de respingerea cererii sale de a înainta Preşedintelui României propunerea de eliberare din funcţia de judecător prin pensionare, ceea ce a făcut ca dreptul său de opţiune, conferit prin lege, să fie inexistent.

De asemenea, consideră că imposibilitatea de a se pensiona şi de a dobândi drepturile de pensie aferente s-a datorat culpei exclusive a pârâtului, care a interpretat eronat prevederile legale aplicabile situaţiei de faţă, aspect reţinut de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 3706 din 19.11.2015; că drepturile civile trebuie exercitate în limitele prevăzute de lege sau a celor care decurg din bunele moravuri şi cu bună-credinţă; că pentru perioada februarie 2015 - noiembrie 2015 a fost lipsit de dreptul de a fi pensionar, care îi recunoştea legal posibilitatea de a nu munci şi de a încasa lunar o pensie în cuantum de 10.016 RON, fiind obligat să presteze în continuare activitatea de judecător; că susţinerile instanţei şi ale pârâtului că în perioada respectivă a primit salariu de magistrat sunt neîntemeiate, întrucât nimeni nu-l putea obliga, ca pensionar să nu realizeze şi alte venituri pe care să le cumuleze cu pensia, sens în care precizează că începând cu data de 1 ianuarie 2016 este autorizat să desfăşoare activitatea de avocat.

Consideră că pierderea, pentru o perioadă, a dreptului de a beneficia de pensie, îl îndreptăţeşte la reparaţie, sens în care solicită acordarea despăgubirilor materiale şi morale pentru prejudiciul suferit din culpa pârâtului, prejudiciul material fiind evaluat prin raportare la cuantumul lunar al pensiei de care ar fi beneficiat.

Arată că exercitarea drepturilor prin depăşirea limitelor lor juridice ori cu rea-credinţă, contrar ordinii publice şi exigenţelor care rezultă din conţinutul bunelor moravuri, constituie o conduită ilicită sau un abuz de drept, iar dacă printr-o astfel de conduită se cauzează altuia un prejudiciu, autorul său este şi trebuie obligat să îl repare, prin angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie prejudiciabilă şi care, în speţă, a condus la pierderea efectivă a pensiei pentru perioada respectivă şi l-au supus unei suferinţe psihice, ca urmare a atingerii aduse intereselor sale, încălcării demnităţii şi onoarei, dreptului său de a desfăşura activităţi sociale, economice, culturale, familiale şi de agrement, pe care calitatea de pensionar i le-ar fi conferit.

4. Apărările intimatului-pârât Consiliul Superior al Magistraturii

Intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare, solicitând respingerea, ca nefondat, a recursului, având în vedere că nu este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., în speţă, sentinţa recurată îndeplinind exigenţele art. 425 C. proc. civ., respectiv în urma administrării probatoriului, instanţa de fond a reţinut în mod judicios situaţia de fapt şi a interpretat în mod corect dispoziţiile legale incidente în cauză. Motivarea hotărârii instanţei de fond nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei, este clară, precisă şi inteligibilă, judecătorul făcând referire la probele administrate în cauză şi pronunţând o soluţie în concordanţă cu înscrisurile de la dosar, răspunzând în fapt şi în drept la toate pretenţiile şi apărările formulate.

Mai arată că, prin sentinţa recurată, a fost analizat fondul cauzei, cu privire la angajarea răspunderii patrimoniale a Consiliului Superior al Magistraturii, pentru refuzul de a propune Preşedintelui României eliberarea din funcţie a reclamantului, ca urmare a pensionării, reţinând că reclamantul nu a făcut dovada existenţei vreunui prejudiciu, întrucât în perioada respectivă, reclamantul a încasat salariul cuvenit, în cuantum mai mare decât pensia, neexistând astfel niciun prejudiciu de natură materială.

De asemenea, consideră că reclamantul nu a făcut nici dovada prejudiciului moral invocat, deoarece încălcarea unor pretinse drepturi, precum dreptul de a nu mai munci, de a sta acasă şi de a încasa pensia fără vreun efort fizic sau psihic, nu au fost de natură a aduce vătămări onoarei, demnităţii, reputaţiei sau sentimentelor reclamantului ori a-i produce suferinţe de ordin fizic sau psihic.

Totodată, intimatul-pârât apreciază că nu este întemeiat nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât prin interpretarea coroborată şi sistematică a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) şi art. 19 din Legea nr. 554/2004, ce constituie temeiul de drept al acţiunii reclamantului, rezultă că actul normativ reglementează o formă particulară de răspundere civilă delictuală a autorităţii publice, grefată pe un anumit tip de conduită ilicită manifestată fie prin emiterea unui act administrativ nelegal, fie prin nesoluţionarea în termen sau refuzul de soluţionare a unei cereri privitoare la un drept sau un interes legitim, cu precizarea că, în ceea ce priveşte cererea întemeiată pe art. 19 alin. (1) din actul normativ, este avută în vedere exclusiv situaţia în care persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, atât pentru daunele morale, cât şi pentru cele materiale. Astfel, dispoziţiile Legii nr. 554/2004 se completează cu cele ale art. 1349 şi următoarele din C. civ., pentru angajarea răspunderii fiind necesară îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 1357 din C. civ.

Consideră că acţiunea formulată de recurentul-reclamant nu îndeplineşte cumulativ condiţiile pentru angajarea răspunderii administrativ patrimoniale a intimatului, în contextul în care deşi prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 250 din 19.03.2015 s-a constatat că nu se impune a fi propusă Preşedintelui României eliberarea din funcţia de judecător, prin pensionare anticipată a reclamantului, acesta şi-a continuat activitatea de judecător în cadrul Tribunalului Teleorman, primind indemnizaţia de încadrare brută lunară, iar ulterior, ca efect al admiterii contestaţiei reclamantului prin Decizia nr. 3706/19.11.2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2015, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a adoptat Hotărârea nr. 1226/24.11.2015, prin care s-a propus eliberarea din funcţie a reclamantului, prin pensionare, sens în care s-a emis Decretul Preşedintelui României nr. 929/08.12.2015.

În ceea ce priveşte condiţiile referitoare la producerea unui prejudiciu şi la existenţa unui raport de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, învederează că pe toată perioada în discuţie, recurentul-reclamant a exercitat funcţia de judecător şi a primit indemnizaţia de magistrat cu toate sporurile aferente, astfel că pentru această perioadă nu ar putea primi şi pensia de serviciu, deoarece s-ar ajunge la un cumul al pensiei cu salariul, ceea ce este inadmisibil. Ulterior, prin anularea Hotărârii Plenului CSM nr. 250 din 19.03.2015, Consiliul Superior al Magistraturii a procedat la punerea de îndată în executare a Deciziei nr. 3706/19.11.2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Astfel, apreciază că nu este dovedit raportul de cauzalitate între pretinsa faptă ilicită şi prejudiciul moral suferit de recurentul-reclamant, deoarece nu se poate reţine că prin exercitarea funcţiei de judecător pe parcursul celor nouă luni, reclamatul ar fi suferit un prejudiciu moral în sensul unei atingeri adusă existenţei fizice, integrităţii corporale, sănătăţii, cinstei, demnităţii şi onoarei sau prestigiului profesional. De altfel, imediat după pensionare, recurentul-reclamant a devenit avocat şi nu a beneficiat în mod concret de pretinsele drepturi invocate de sta acasă şi de a-şi ajuta familia, fără a fi nevoit să depună un efort fizic şi intelectual în acest scop.

5. Procedura de examinare a recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 19 octombrie 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 14 decembrie 2017 completul de filtru a constatat, în raport de conţinutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a declarat recursul formulat de reclamantul A. ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., şi a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

6. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului

Examinând hotărârea atacată în raport cu criticile formulate şi reglementările legale incidente, ţinând seama şi de observaţiile prezentate prin întâmpinare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în majoritate, constată că recursul recurentului-reclamant A. este nefondat.

Recurentul-reclamant invocă motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că instanţa de fond nu a răspuns tuturor argumentelor pe care le-a dezvoltat în susţinerea cererii de acordare a daunelor materiale şi morale şi că a interpretat şi aplicat greşit normele ce reglementează răspunderea civilă delictuală întrucât trebuia să constate că prin fapta sa intimatul l-a privat de dreptul de a opta la momentul dorit pentru calitatea de pensionar, prejudiciul izvorând din pierderea şansei ataşate unui drept de care a fost privat, stresul generat de lipsa de certitudine a demersului său, atingerea adusă intereselor sale, încălcarea demnităţii şi onoarei.

Criticile recurentului-reclamant sunt apreciate, în opinia majoritară, ca lipsite de fundament legal.

Astfel, se constată că hotărârea recurată cuprinde motivele care susţin soluţia de respingere a pretenţiilor reclamantului atât în ceea ce priveşte acordarea daunelor materiale, cât şi a daunelor morale.

Instanţa de fond a reţinut că reclamantul nu a făcut dovada existenţei unui prejudiciu, întrucât pe perioada în litigiu, martie- decembrie 2015, reclamantul a încasat salariul cuveni. Nici pentru suferinţa de ordin moral nu a administrat probe de natură a face dovada unui astfel de prejudiciu, aspectele învederate în mod teoretic (dreptul de a nu mai munci, dreptul de a sta acasă şi a încasa pensia fără vreun efort fizic sau psihic) nefiind de natură a aduce vătămări onoarei, demnităţii, reputaţiei şi altor valori menţionate de reclamant.

Or, în recurs reclamantul nu arată în mod concret la care dintre valorile pe care le-a pretins a fi lezate prin fapta ilicită a intimatului, nu a făcut obiectul unei analize efective a instanţei de fond, pentru a se putea reţine imposibilitatea efectuării unei verificări de legalitate din partea instanţei de control judiciar.

În ceea ce priveşte modul de aplicare a normei de drept substanţial, se reţine, în opinia majoritară, că instanţa de fond în mod corect a reţinut că în cauză nu s-a făcut dovada de către reclamant a existenţei prejudiciului de ordin material sau moral pretins.

Astfel, verificând îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale astfel cum sunt reglementate de dispoziţiile art. 1357 şi urm. C. civ., precum şi de cele ale art. 19 din Legea nr. 554/2004, corect s-a reţinut că fapta ilicită este constatată într-un alt litigiu, respectiv cel soluţionat prin Decizia nr. 3706/19.11.2015 a ICCJ-SCAF prin care a fost anulată hotărârea CSM nr. 250/19.03.2015 ca fiind emisă cu exces de putere, considerându-se că CSM nu are competenţa de a verifica, în cazul cererilor magistraţilor de eliberare din funcţie prin pensionare, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru stabilirea pensiei de serviciu. Prin această hotărâre, CSM a fost obligat să emită o nouă hotărâre prin care să propună Preşedintelui României eliberarea din funcţie prin pensionare, acesta conformându-se dispoziţiei, astfel că la 9 decembrie 2015 a fost eliberat din funcţie.

Este de reţinut faptul că hotărârea judecătorească s-a pronunţat exclusiv pe aspectul competenţei organului administrativ de a verifica îndeplinirea condiţiilor de vechime utilă pentru acordarea pensiei de serviciu şi nu a verificat dacă, într-adevăr, erau îndeplinite sau nu condiţiile speciale prevăzute de art. 82 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, în baza căruia reclamantul a solicitat pensionarea.

Cât priveşte daunele materiale, reclamantul solicită contravaloarea pensiei pe care ar fi încasat-o pe perioada litigiului martie- decembrie 2015 cu motivarea că prejudiciul material constă în pierderea efectivă a pensiei ca urmare a nerealizării şansei de a opta pentru pensionare, împrejurare ce i-ar fi permis să stea acasă, să ajute familia fără a mai depune un efort fizic şi intelectual în vederea prestării muncii.

Or, în legătură cu acest aspect, se reţine că, spre deosebire de dreptul comun, reprezentat de dispoziţiile art. 56 lit. c Codul muncii, potrivit cărora contractul individual de muncă încetează de drept la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare, în cazul magistraţilor cu vocaţie la pensia de serviciu, raportul de muncă, lato sensu, încetează la data eliberării din funcţie, indiferent dacă magistratul are stabilită pensia de serviciu la o dată anterioară.

Spre deosebire de sistemul public de pensii, în care, potrivit art. 104 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, pensiile se acordă de la data înregistrării cererii, în sistemul Legii nr. 303/2004, decizia de pensionare se pune în plată la data eliberării din funcţie a magistratului prin decret al Preşedintelui României. Până la acest moment, pensia stabilită prin decizia de pensionare ce poate fi emisă de la data îndeplinirii condiţiilor prevăzute de legea specială, nu este exigibilă, întrucât ea nu poate fi plătită în cumul cu îndemnizaţia magistratului în activitate, astfel că nici nu poate fi solicitată cu titlu de prejudiciu material câtă vreme reclamantul a beneficiat de venitul corespunzător muncii depuse.

Refuzul de eliberare din funcţie pentru neîndeplinirea condiţiilor pentru acordarea pensiei de serviciu a avut ca efect continuarea activităţii magistratului, astfel că nu a fost înregistrată situaţia în care acesta ar fi fost lipsit de un venit pe care l-ar putea pretinde cu titlu de despăgubiri materiale.

În ceea ce priveşte daunele morale, reclamantul susţine că i-au fost afectate valori personale nepatrimoniale cum ar fi şansa de a alege la momentul stabilit de el asupra regimului de viaţă, i-au fost afectate demnitatea şi onoarea sau posibilitatea de a obţine alte venituri al căror cumul este permis de lege.

În mod corect instanţa de fond a reţinut că reclamantul nu a probat existenţa prejudiciului moral pretins şi nu a administrat nicio dovada cu referire la modalitatea în care drepturile personale nepatrimoniale i-au fost afectate. Îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale trebuie probată de către reclamant cu mijloacele de probă prevăzute de lege, nefiind suficientă, în această situaţie, aplicarea unei prezumţii judiciare, astfel cum de fapt solicită reclamantul, plecând de la faptul conex dovedit, şi anume fapta ilicită.

Cu excepţia situaţiei reglementate de dispoziţiile art. 1391 alin. (2) teza I C. civ., în care legiuitorul instituie, pentru un caz strict determinat, o prezumţie legală a existenţei prejudiciului, în celelalte situaţii în care este incidentă instituţia răspunderii civile delictuale, prejudiciul moral se dovedeşte prin coroborarea unor probe din care să rezulte vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale persoanei.

Este adevărat că, potrivit jurisprudenţei şi doctrinei în materie, nu se impune o astfel de dovadă pentru stabilirea cuantumului unui atare prejudiciu, ce poate fi apreciat şi în echitate. Însă existenţa lui nu poate fi doar prezumată, astfel cum pretinde reclamantul, fiind necesar a fi dovedită. Prin urmare, nu poate fi reţinută în sarcina instanţei de fond, sub acest aspect, o greşită aplicare a normei de drept ce reglementează regimul răspunderii civile.

Având în vedere toate cele arătate, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte, în majoritate, va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat, constatând legalitatea sentinţei atacate sub toate aspectele criticate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate:

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 3598 din 16 noiembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 01 martie 2018.

Cu opinia separată a domnului judecător B., în sensul:

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 3598 din 16 noiembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată, în sensul admiterii în parte a acţiunii şi obligării pârâtului la plata către reclamant a daunelor morale în cuantum de 50.000 RON

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 01 martie 2018.

Opinia separată a domnului judecător B.:

Contrar opiniei majoritare, apreciez că soluţia legală era admiterea recursului reclamantului, casarea sentinţei recurate şi, după rejudecare, admiterea în parte a acţiunii şi obligarea pârâtului la plata către reclamant a daunelor morale în cuantum de 50.000 RON.

În opinia mea, instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1357 alin. (1) din Noul C. civ., în speţă fiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale a pârâtului în ceea ce priveşte daunele morale solicitate de reclamant.

Astfel, fapta ilicită a constat în emiterea de către pârât a unui act administrativ nelegal, respectiv Hotărârea Plenului CSM nr. 250/19.03.2015, prin care recurentului i-a fost respinsă cererea de pensionare. Această hotărâre a fost anulată prin decizia definitivă a ICCJ - SCAF nr. 3706/2015.

Prejudiciul moral produs reclamantului s-a concretizat în starea de frustrare provocată de actul administrativ nelegal sus menţionat, ca efect al acestuia recurentul-reclamant fiind privat de posibilitatea legală de a nu mai munci (corolar al dreptului la pensionare) şi de a-şi asigura mijloacele de existenţă din pensia cuvenită conform dispoziţiilor legale. Recurentul-reclamant a fost practic obligat să îşi continue activitatea de magistrat în vederea asigurării celor necesare traiului, cu toate constrângerile inerente acestei activităţi (depunerea unui efort intelectual semnificativ, reducerea timpului liber şi implicit a posibilităţii de a aloca mai mult timp familiei, ori de a desfăşura alte activităţi, conform propriilor dorinţe şi necesităţi).

Apreciez că prejudiciul moral produs reclamantului se prezumă, conform prevederilor art. 327 şi 329 din Noul C. civ. Aceasta în condiţiile în care starea de frustrare produsă acestuia poate fi dedusă din manifestarea sa de voinţă constantă şi neîndoielnică în sensul pensionării, concretizată în demersurile sale administrative şi judiciare.

În ceea ce priveşte legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, aceasta este de necontestat, întrucât continuarea activităţii de magistrat a recurentului-reclamant este consecinţa exclusivă a actului administrativ nelegal.

În fine, se constată că fapta ilicită a fost săvârşită cu vinovăţie, refuzul nejustificat al recunoaşterii dreptului la pensionare al reclamantului fiind consecinţa unei interpretări eronate a dispoziţiilor legale din culpă, astfel cum această formă de vinovăţie este definită de art. 16 alin. (3) din Noul C. civ. Se mai reţine că nu prezintă relevanţă gradul ori forma culpei, atâta timp cât potrivit art. 1357 alin. (2) din Noul C. civ., autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.

Cât priveşte cuantumul daunelor morale ce vor fi acordate, apreciez că suma de 50.000 RON este echitabilă, aceasta reprezentând aproximativ 50% din pensia cuvenită pentru perioada de 9 luni în care recurentul-reclamant a fost privat în mod nelegal de acest drept.