Green certificate denial annulment appeal won, quashed and remanded for retrial on all claims

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată adresată Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 20.06.2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare în domeniul Energiei, anularea Adreselor nr. x şi nr. 7501/16.10.2015 emise de pârâtă, precum şi a tuturor actelor anterioare şi subsecvente aflate în legătură cu aceste acte administrative; obligarea pârâtei la emiterea deciziei de regularizare a numărului de certificate verzi pentru centralele eoliene CEE Târguşor şi CEE Nicolae Bălcescu Târguşor ale EGPR pentru un număr de 444.882 certificate verzi; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3591 din 16 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect anularea adresei nr. x/2015, ca neîntemeiată, şi a fost respinsă acţiunea reclamantei S.C. A. S.R.L., ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs formulată în cauză

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

3.1 Nelegalitatea sentinţei a fost invocată sub mai multe aspecte, susţinându-se că soluţia primei instanţe nu reflectă corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente cauzei, astfel:

3.1.1 Greşita aplicare a prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 122/2015 în privinţa dreptului de a primi certificate verzi pentru perioada neacoperită de o decizie de acreditare.

Cu referire la acest aspect, s-a arătat că prima instanţă reţinuse în mod greşit raţiunea şi înţelesul prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 122/2015, cât şi cadrul legal privitor la acreditările temporare, rezultând din tot cuprinsul motivării sentinţei ideea complet eronată că acreditările temporare ar fi nelegale.

Ca urmare, pe temeiul acestui fapt, s-a solicitat să se constate că analiza efectuată de prima instanţă nu a avut în vedere un întreg act normativ, şi anume O.U.G. nr. 88/2011, care, în art. II alin. (3), (3/1) şi (5), se referă expresis verbis la acreditarea temporară pe o perioadă de maximum 24 luni în baza unei decizii de acreditare emise ANRE.

De asemenea, s-a arătat că rezolvarea corectă a litigiului presupunea observarea şi luarea în considerare a cadrului legal aplicabil reclamantei în privinţa numărului de certificate verzi. S-a menţionat că numărul de certificate verzi/MWh alocat producătorilor de energie din surse regenerabile nu este uniform de-a lungul întregii perioade de acreditare; potrivit art. 6 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 220/2008, în forma aplicabilă reclamantei, beneficiul schemei de promovare presupune dreptul la 2 certificate verzi/MWh produs şi livrat până la data de 31.12.2017 şi, respectiv, un certificat verde/MWh produs şi livrat după data de 31.12.2017.

În consecinţă, perioada calendaristică în care există beneficiul schemei de promovare prin certificate verzi este deosebit de importantă şi prezintă relevanţă distinctă, având în vedere că intensitatea ajutorului de stat diferă pe parcursul perioadei de acordare a acestuia.

Un alt aspect în raport de care s-a invocat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 122/2015 se referă la situaţiile când se efectuează regularizarea numărului de certificate verzi, ca diferenţă negativă dintre numărul de certificate verzi primite şi numărul de certificate verzi cuvenite conform prevederilor legale operatorilor economici care participă la sistemul de promovare a energiei regenerabile pe bază de certificate verzi.

S-a arătat că textul de lege menţionat se referă la situaţia operatorilor care deţineau centrale având capacităţi instalate între 125 MW şi 250 MW, alin. (1) reglementând situaţia celor care nu au beneficiat de sistemul de promovare prin certificate verzi, adică nu au avut decizie de acreditare temporară emisă de ANRE, iar alin. (2) la situaţia celor care au avut decizii de acreditare temporară, cazul reclamantei A. S.R.L., dar pentru care nu mai era însă necesară autorizarea individuală din partea Comisiei Europene. Pentru această ultimă categorie de operatori economici, teza finală a alin. (2) prevede că eventualele diferenţe dintre numărul de certificate verzi primite şi numărul de certificate verzi cuvenite conform prevederilor legale se regularizează de către ANRE.

Cum, în situaţia avută în vedere de alin. (2) al art. 2, prin numărul de certificate verzi primite şi numărul de certificate verzi cuvenite conform prevederilor legale se înţelege tot numărul maxim de certificate verzi prevăzute de lege corespunzător sursei regenerabile utilizate, rezultă că regularizarea trebuie să aibă în vedere certificatele verzi aferente perioadei cuprinse între data expirării acreditării temporare şi data emiterii deciziei de acreditare definitivă de către ANRE.

În legătură cu acest aspect, s-a subliniat că evoluţia legislaţiei cu privire la acreditarea ANRE a vizat producătorii având centrale cu capacităţi instalate de peste 125 MW, pentru care a fost iniţial necesară autorizarea individuală de către Comisia Europeană, pentru ca, mai apoi, autorizarea individuală să nu mai fie necesară decât pentru cei cu capacităţi instalate de peste 250 MW, iar în tot acest timp producătorii având capacităţi instalate de până la 125 MW inclusiv au beneficiat de un cadru legislativ stabil şi de acces neîntrerupt la sistemul de promovare prin certificate verzi, în baza acreditării directe de către ANRE.

S-a susţinut că producătorii de energie electrică din surse regenerabile având capacităţi instalate de peste 125 MW au fost defavorizaţi faţă de cei având capacităţi instalate sub acest prag, în sensul în care le-a fost restricţionat accesul la sistemul de promovare prin certificate verzi pe perioada dintre expirarea acreditărilor temporare şi până la emiterea acreditărilor finale, pierderea acestui beneficiu nefiind compensată prin prelungirea corespunzătoare a perioadei pentru care se acordă schema de ajutor de stat, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat mai sus, numărul de certificare verzi nu este uniform pe toată perioada calendaristică disponibilă, ci scade de la 2 certificate verzi/MWh la 1 certificat/MWh după data de 31.12.2017.

S-a arătat că tocmai pentru a fi înlăturată această discriminare şi defavorizare rezultată din reglementări, evoluţia şi momentul adoptării lor, prin Legea nr. 122/2015, la art. 2 alin. (2), a fost prevăzută posibilitatea ca producătorii (i) deţinând capacităţi instalate între 125MW şi 250 MW, care (ii) au beneficiat de acreditarea temporară din partea ANRE, (iii) acreditare care a expirat indepenedent de culpa lor înainte de a putea obţine acreditarea finală şi (iv) a căror acreditare finală a devenit posibilă fără autorizarea individuală din partea Comisiei Europene să primească diferenţa dintre numărul de certificate verzi pe care le-au primit şi numărul de certificate verzi care li s-ar fi cuvenit conform prevederilor legale în cazul în care nu le-ar fi fost sistat beneficiul schemei de promovare din motive independente de voinţa lor.

În acelaşi sens, s-a menţionat că art. 2 alin. (2) din Legea nr. 122/2015 constituie un drept al producătorului deţinând capacităţi instalate între 125MW şi 250 MW de a primi un număr de certificate verzi egal cu numărul de certificate pe care, din cauza întreruperii beneficiului schemei de promovare din motive care nu îi sunt imputabile, l-a pierdut şi nu îl mai poate recupera pe parcursul perioadei de acreditare finală din cauza faptului că numărul de certificate verzi/MWh la care producătorul este îndreptăţit scade după 31.12.2017.

Cu alte cuvinte, dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 122/2015 constituie un drept la despăgubire şi, prin urmare, contrar raţionamentului instanţei de fond, nu se poate considera că prin acordarea de certificate verzi se ajunge ca (i) producătorul să beneficieze de ajutorul de stat fără să deţină acreditare întrucât, într-un asemenea caz, certificatele verzi se atribuie în virtutea unui drept la despăgubire prevăzut în mod expres de lege, nu în temeiul beneficiului schemei de promovare prin certificate verzi, în baza deciziei de acreditare, şi nici (ii) să fie prelungită perioada de acreditare peste limita de 15 ani întrucât rezultatul regularizării este obţinerea de către producător a unui număr de certificate verzi corespunzător situaţiei în care, în cadrul duratei de 15 ani a acreditării, cu începere de la data acreditării temporare, nu ar fi existat perioada de întrerupere a beneficiului schemei de ajutor de stat.

Dimpotrivă, în opinia reclamantei, interpretarea instanţei de fond referitoare la aplicareea acestor prevederi legale creează discriminare între producătorii de energie eoliană pe criteriul capacităţii instalate, prin defavorizarea celor cu capacităţi de peste 125 MW, discriminare care nu a fost urmărită şi nici declarată de legiuitor, ea rezultând din evoluţia reglementărilor aplicabile, şi nu dintr-un text de principiu. În plus, expunerea de motive a Legii nr. 122/2015 se referă tocmai la necesitatea remedierii acestei discriminări rezultate din "depăşirea cadrului legislativ existent de evoluţia ulterioară a evenimentelor."

Ca argument suplimentar a fost invocată atât practica ANRE, susţinută prin trimitere la Decizia nr. 1547/27.09.2016 de aprobare privind regularizarea numărului de certificate verzi aferentă perioadei de întrerupere a sistemului de promovare prin certificate verzi pentru CEE Fântânele Vest, aparţinând societăţii B. S.A., cât şi alte două decizii ale Comisiei Europene de autorizare individuală, şi anume Decizia emisă în cazul 36728 (2016/NN) din data de 03.06.2016 pentru Centrala electrică eoliană Cogealac şi Decizia emisă în cazul 37169 (2016/NN) din pentru Centrala electrică eoliană Fântânele Vest, speţe care au adus în discuţie problema regularizării pentru perioada în care producătorul "nu a beneficiat de niciun certificat pentru energia pe care a produs-o", perioada respectivă fiind situată după expirarea acreditării temporare de către ANRE, autorităţiţe competente române, adică ANRE, propunând mai multe soluţii, scenarii posibile de regularizare, unul dintre acestea, cel arătat la paragraful 25 lit. d) din fiecare decizie, având aplicabilitate în cazul reclamantei, fără a conduce la o prelungire a duratei maxime de acreditare.

3.1.2 Greşita aplicare a prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 122/2015 în privinţa termenului în care trebuie emisă decizia de regularizare.

În legătură cu acest aspect, s-a arătat că prima instanţă a considerat că că termenul de 24 luni prevăzut la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 122/2015 se referă la emiterea deciziei de regularizare, concluzie dedusă din interpretarea prevederilor art. 30 alin. (5) din Ordinul ANRE nr. 48/2014, care, stabilind modalitatea concretă de regularizare, menţionează că aceasta se realizează "conform prevederilor legale în vigoare".

Or, s-a arătat de către reclamantă că termenul de 24 luni prevăzut la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 122/2015 se referă la operaţiunea de regularizare în sine, operaţiune care nu poate fi înţeleasă şi nu se rezumă la aprobarea deciziei de regularizare, ci presupune şi înseamnă emiterea certificatelor verzi şi alocarea lor către producător.

Emiterea deciziei de regularizare constituie doar actul juridic prin care se dispune efectuarea regularizării şi care stabileşte modul concret în care aceasta urmează fie efectuată. Modalitatea concretă de regularizare priveşte, printre altele, numărul de certificate verzi, momentul emiterii şi alocării lor, care trebuie să fie "conforme prevederilor legale", acesta fiind sensul formulării din art. 30 alin. (5) din Ordinul ANRE nr. 48/2014.

De asemenea, s-a arătat că instanţa de fond a considerat în mod greşit că decizia de regularizare poate fi emisă oricând în cadrul termenului de 24 luni, chiar şi în ultima zi a respectivului termen, în condiţiile în care regularizarea implică şi operaţiunile de emitere şi alocare a certificatelor verzi, iar aceasta se realizează de o altă entitate, şi anume Transelectrica S.A., conform art. 6 alin. (1) şi (9) din Legea nr. 220/2008, şi prealabil emiterii deciziei de regularizare.

În plus, s-a arătat că interpretarea instanţei lasă fără răspuns întrebarea privind momentul/perioada în care operaţiunea de regularizare trebuie efectiv realizată, dacă autorităţii nu i-au fost stabilite niciun fel de limite în acest sens.

3.2 Distinct de aceste aspecte, nelegalitatea sentinţei a fost invocată şi pentru încălcarea unor reguli de procedură impuse sub sancţiunea nulităţii.

3.2.1 Încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prin nemotivarea soluţiei pronunţate în cauză corespunzător motivelor clare invocate în susţinerea cererii de chemare în judecată, omisiune sancţionată cu nulitatea sentinţei.

Sub acest aspect, s-a arătat că, pentru a da o aparenţă de legalitate raţionamentului propus în motivarea sentinţei sale, prima instanţă a omis să se raporteze la motive clare invocate în susţinerea cererii de chemare în judecată, şi anume (i) pierderea efectivă creată A. S.R.L. ca urmare a refuzului ANRE de a face aplicarea art. 2 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 122/2015, prin faptul decalării acreditării definitive faţă de data expirării acreditării temporare (reclamanta a pierdut posibilitatea de a primi în respectiva perioadă 2 certificate verzi pentru fiecare MWh oră produs şi livrat în reţea), şi (ii) nemotivarea actului administrativ contestat, respectiv adresa nr. x/2015 şi adresa nr. x/2015 emise de ANRE.

S-a arătat că aceste chestiuni nu au fost deloc examinate în cuprinsul sentinţei, iar absenţa unei motivări a hotărârii pronunţate, care să aibă în vedere toate aspectele invocate de către părţile litigante în cadrul unui proces, reprezintă o limitare a prevederilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

S-a menţionat că prima instanţă ar fi omis în mod voit să se raporteze la motivul de nulitate referitor la pierderea efectivă a A. S.R.L. prin refuzul intimatei de regularizare a numărului de certificate verzi primite cu numărul de certificate verzi cuvenite întrucât dacă ar fi inclus în raţionamentul său şi acest motiv de nulitate - cu care fusese învestită, devenea evident că singura interpretare posibilă a prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 122/2015 era în sensul ca producătorii (i) deţinând capacităţi instalate între 125-250 MWh, care (ii) au beneficiat de acreditarea temporară din partea ANRE, (iii) acreditare care a expirat independent de culpa lor înainte de a putea obţine acreditarea finală şi (iv) a căror acreditare finală este posibilă fără autorizarea individuală din partea Comisiei Europene, să primească diferenţa dintre numărul de certificate verzi care li s-ar fi cuvenit conform prevederilor legale în cazul în care nu le-ar fi fost sistat beneficiul schemei de promovare din motive independente de voinţa lor.

Hotărârea instanţei de fond, incomplet motivată, prin care a fost refuzat dreptul reclamantei de a primi diferenţa de certificate verzi cuvenite în situaţia în care aceasta ar fi beneficiat de acreditare continuă creează recurentei un prejudiciu patrimonial important dar şi o situaţie discriminatorie, iar pentru înlăturarea vătămării astfel cauzate reclamantei se impune anularea sentinţei, conform art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

În cadrul aceleiaşi critici a fost invocat şi motivul de nulitate decurgând din omisiunea instanţei de a se raporta în cadrul hotărârii pronunţate la lipsa motivării de către ANRE a refuzului de regularizare, care echivalează cu o gravă încălcare a prevederilor art. 41 alin. (2) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

3.2.2 Greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art. 1, art. 2 alin. (1) lit. c), art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ în cadrul motivării soluţiei de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.

Cu privire la incidentul procedural invocat prin întâmpinare, s-a arătat că prima instanţă reţinuse în mod greşit în considerentele sentinţei că Adresa nr. x/2012 emisă de ANRE nu constituia un răspuns la plângerea prealabilă, ci un răspuns negativ la o primă cerere de emitere a deciziei de regularizare, făcând referire în acest sens la cererea nr. x/15.09.2015, din cuprinsul căreia nu rezulta, în opinia instanţei, ca reclamanta să fi solicitat expres şi formal emiterea unei decizii de regularizare, respectiva cerere reprezentând o corespondenţă din procesul de negociere derulat între cele două părţi.

Această parte a considerentelor sentinţei a fost criticată în cauză, susţinându-se că, din simpla lecturare a celor două cereri emise către autoritatea de reglementare în scopul emiterii deciziei de regularizare reieşea în mod clar că recurenta solicitase în mod ferm emiterea deciziei de regularizare prin chiar prima cerere transmisă ANRE, simplul fapt al propunerii mai multor variante de regularizare neavând semnificaţia unei negocieri cu autoritatea de reglementare.

Ca urmare, s-a arătat că Adresa nr. x/2015 reprezintă plângere prealabilă la refuzul ANRE de emitere a deciziei de regularizare, neavând caracter subsidiar, iar Adresa nr. x/2015 şi Adresa nr. x/2015 emise de intimata ANRE prin care se materializează refuzul de emitere a deciziei de regularizare constituie acte administrative individuale, în sensul art. 1, art. 2 alin. (1) lit. c), art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea intimatei Autoritatea Naţională de Reglementare în domeniul Energiei (ANRE), s-a solicitat respingerea recursului formulat în cauză şi menţinerea hotărârii primei instanţe, invocându-se, în esenţă, acelaşi susţineri şi apărări cu cele de la judecata în fond.

S-a arătat că sentinţa ce formează obiectul examinării în cauză reflectă corecta aplicare a normelor de drept material relevante, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sub niciunul din aspectele invocate.

4.1 S-a arătat în esenţă că fără modificarea corespunzătoare a prevederilor Legii nr. 122/2015 nu există bază legală pentru aplicarea interpretărilor reclamantei referitoare la recuperarea eventualelor diferenţe negative din perioada de întrerupere a schemei, fiind corectă concluzia instanţei, în sensul că ANRE nu a exprimat un refuzul nejustificat privind emiterea unei decizii de regularizare a numărului de certificate verzi.

S-a arătat că recurenta nu a indicat prevederile legale care se referă la aspectele legate de accesul/ieşirea din schema de certificate verzi, întreruperea schemei de certificate verzi sau la aspectele care contribuie la clarificarea procesului de acreditare/reacreditare temporară.

În conformitate cu prevederile art. II alin. (3/1) din O.U.G. nr. 88/2011, CEE Târguşor şi CEE Nicolae Bălcescu - Târguşor etapa I au fost acreditate pentru a beneficia de certificate verzi pentru 24 luni începând cu data primei acreditări, respectiv în perioada 01.01.2013-31.12.2014 pentru CEE Târguşor şi în perioada 01.06.2013-01.06.2015 pentru CEE Nicolae Bălcescu - Târguşor etapa I, urmând ca eventualele diferenţe pozitive dintre numărul de certificate verzi primite şi numărul de certificate verzi cuvenite conform Deciziei individuale a Comisiei Europene să se recupereze în maxim 24 luni de la data emiterii acelei decizii, în baza unei decizii a ANRE.

Ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 122/2015, în baza prevederilor art. 2 alin. (2), obţinerea acreditării de către producătorii de energie având capacităţi instalate între 125 MW şi 250 MW nu mai era condiţionată de obţinerea deciziei individuale de autorizare din partea Comisiei Europene.

Ca atare, recurenta nu a mai solicitat Comisiei Europene emiterea unei decizii individuale de autorizare.

De asemenea, s-a arătat că aceleaşi dispoziţii legale menţionează că pentru "eventualele diferenţe dintre numărul de certificate verzi primite şi numărul de certificate verzi cuvenite conform prevederilor legale se vor regulariza în maximum 24 de luni de la data emiterii acreditării".

S-a solicitat să se constate că prevederea legală enunţată nu precizează care sunt situaţiile în care pot apare "eventualele diferenţe", iar pentru ca ANRE să recunoască "eventualele diferenţe" este necesar ca legea să clarifice elementele între care se calculează respectivele diferenţe, în contextul în care, în perioada de întrerupere a schemei, recurenta nu a deţinut acreditare valabilă.

Din acest motiv, anume că nu există prevederi legale în vigoare care să stabilească cum anume se realizează regularizarea, art. 30 alin. (5) din Regulamentul de acreditare a producătorilor de energie electrică din surse regenerabile de energie pentru aplicarea sistemului de promovare prin certificate verzi, aprobat prin Ordinul preşedintelui ANRE nr. 48 din 26 iunie 2014, astfel cum a fost modificat de art. I pct. 6 din Ordinul nr. 138 din 1 septembrie 2015, menţionează expres că respectiva operaţiune se face prin emiterea de către ANRE a unei decizii distincte de regularizare a numărului de certificate verzi "conform prevederilor legale în vigoare", ceea ce înseamnă că este necesară o reglementare care să indice care anume situaţii generează "eventualele diferenţe".

Cum o asemenea reglementare nu a fost încă adoptată, iar legislaţia secundară se emite în temeiul normelor care le ordonă şi nu poate depăşi limitele stabilite de acestea, intimata ANRE a aprobat Ordinul preşedintelui ANRE nr. 138/2015 pentru modificarea şi completarea Ordinului nr. 48/2014, cu scopul de a da coerenţă aplicării dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 122/2015, cu respectarea spiritului schemei de ajutor pentru E-SRE, aşa cum aceasta a fost autorizată de către Comisia Europeană.

Ca urmare, prin dispoziţiile art. 8 alin. (7) din Regulamentul de acreditare a producătorilor de energie electrică din surse regenerabile de energie pentru aplicarea sistemului de promovare prin certificate verzi, aprobat prin Ordinul nr. 48/2014 mai sus menţionat, s-a stabilit ca pentru centralele/grupurile electrice acreditate/acreditate temporar pentru prima oară înainte de 1 septembrie 2014, emiterea unei decizii de modificare a deciziei de acreditare sau a unei noi decizii de acreditare/acreditare temporară să se facă raportat la sistemul de promovare prin certificate verzi în vigoare la data emiterii primei decizii de acreditare/acreditare temporară.

Prin Decizia nr. 1872/02.09.2015 emisă de ANRE au fost acreditate cele două centrale eoliene aparţinând recurentei pentru a beneficia de sistemul de promovare prin certificate verzi pentru restul de 13 ani.

În ceea ce priveşte regularizarea diferenţelor dintre numărul de certificate verzi primite şi numărul de certificate verzi cuvenite, s-a menţionat că, în raport de cele mai sus arătate, singura interpretare posibilă este aceea că diferenţele pot proveni numai din erorile de acordare în plus sau în minus de certificate verzi din perioadele în care producătorul respectiv deţinea decizie de acreditare valabilă.

Or, A. S.R.L. nu se află în această situaţie, aceasta primind, în perioada în care a deţinut decizie de acreditare valabilă, numărul de certificate verzi conform deciziei emise în baza legislaţiei în vigoare.

S-a concluzionat că, în mod corect şi fără exces de putere, intimata ANRE a comunicat recurentei - prin adresa nr. x/2015 - că o decizie de regularizare a numărului de certificate verzi poate fi emisă numai după modificarea corespunzătoare a prevederilor Legii nr. 122/2015 şi ale Legii nr. 220/2008, fiind neîntemeiată critica referitoare la greşita aplicare a legii în privinţa dreptului de a primi certificate verzi pentru perioada neacoperită de o decizie de acreditare.

În fine, răspunzând argumentului privind practica ANRE referitoare la regularizarea numărului de certificate verzi aferentă perioadei de întrerupere a sistemului de promovare prin certificate verzi pentru CEE Fântânele Vest aparţinând societăţii B. S.A., s-a arătat că aceasta nu poate fi extinsă la situaţia recurentei, întrucât regularizarea invocată a avut la bază exclusiv textul Deciziei Comisiei Europene pronunţată în cazul acelui operator economic.

Or, în condiţiile în care A. S.R.L. nu deţine o astfel de decizie, în cazul în care ar fi acceptată existenţa eventualelor diferenţe negative, s-ar ajunge în situaţia să se încalce una din restricţiile impuse de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 220/2008, şi anume: (i) să fie prelungită acordarea ajutorului public peste perioada maximă prevăzută de lege, aceea de 15 ani, sau (ii) să se admită o recuperare de certificate verzi, similiar celorlalţi beneficiari ai schemei, în absenţa unei decizii din partea Comisiei Europene care să certifice că ajutorul acordat pe perioada celor 24 luni nu încalcă Tratatul UE şi, suplimentar, că nivelul ajutorului putea fi acordat şi pe durata de întrerupere a schemei, reţinându-se şi că ANRE nu poate legaliza un ajutor de stat care nu a fost notificat şi, mai ales, să acorde suplimentar ajutor de stat pe o perioadă în care acesta a fost întrerupt.

4.2 De asemenea, s-a solicitat să se constate ca fiind nefondată şi critica vizând greşita aplicare a prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 122/2015 din perspectiva termenului în care trebuie emisă decizia de regularizare, potrivit aprecierii primei instanţe.

S-a arătat că decizia de regularizare se emite conform textului de lege enunţat în termen de 24 de luni de la data emiterii acreditării, termen care nu era împlinit în cauză, fiind astfel justificată constatarea instanţei, în sensul o astfel de solicitare din partea recurentei, formulată înainte de data de 01.09.2017, apare ca prematură, în contextul aplicării art. 2 alin. (2) din Legea nr. 122/2015.

S-a arătat că operaţiunea de regularizare nu cuprinde şi nu se referă şi la emiterea certificatelor verzi şi alocarea lor către producător, aşa cum s-a susţinut de către recurentă, termenul de 24 de luni având în vedere exclusiv emiterea deciziei de regularizare.

Emiterea certificatele verzi de către Transelectrica se face potrivit procedurii anume prevăzute, avizate cu Avizul ANRE nr. 33/01.10.2015, conform căreia operatorul economic trebuie să ataşeze la cererea de emitere a certificatelor verzi decizia de acreditare/regularizare, ceea ce înseamnă că decizia de acreditare/regularizare, cuprinzând şi numărul de certificate verzi alocate, este anterioară şi necesară pentru emiterea certificatelor verzi. În lipsa unei decizii, Transelectrica S.A. nu poate avea cunoştinţă de numărul de certificate verzi pe care trebuie să le emită.

4.3 Pe de altă parte, s-a solicitat să se constate că hotărârea instanţei de fond nu este criticabilă nici sub motivul pretinsei neexaminări a acţiunii reclamantei din perspectiva pierderii suferite prin refuzul de emitere a deciziei de regularizare a certificatelor verzi sau a nemotivării de către ANRE a refuzului de regularizare exprimat prin actele contestate în cauză.

Sub acest aspect, s-a arătat că, în speţă, că nu erau îndeplinite condiţiile necesare pentru soluţionarea favorabilă a cererii privind acordarea de despăgubiri, cu referire la existenţa unui act administrativ ilegal, a unui prejudiciu concretizat, legătura de cauzalitate între actul ilegal şi prejudiciu şi culpa autorităţii.

S-a menţionat că judecătorul primei instanţe a stabilit că în cauză nu există un refuz nejustificat din partea autorităţii, având în vedere că termenul de 24 de luni de la data emiterii deciziei de acreditare nu fusese depăşit la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, dar şi faptul că intimata nu a exprimat un refuz privind emiterea deciziei de regularizare, ci doar a menţionat că la acest moment nu există bază legală care să stabilească modalitatea de regularizare.

Raportat la faptul că pretinsa pierdere suferită de A. S.R.L. constă în numărul de certificate verzi de 444.882 cerute prin emiterea deciziei de regularizare, s-a solicitat să se constate că instanţa de fond analizase şi motivase respectiva chestiune, dovadă în acest sens fiind considerentele redactate în sensul că "dacă s-ar accepta ca reclamanta să beneficieze de sistemul de promovare, şi deci de certificatele verzi, şi pentru perioadele de mai sus, s-ar ajunge, prin cumulare cu perioadele de acreditare temporară şi de acreditare definitivă stabilite prin deciziile de mai sus, la depăşirea termenului maxim de 15 ani pe care poate funcţiona sistemul de promovare."

Cât priveşte pretinsa nemotivare a actului administrativ, s-a arătat că prima instanţă examinase respectiva susţinere din acţiunea reclamantei, iar din cuprinsul Adresei nr. x/2015 rezultă cu precădere motivele pentru care nu a fost posibilă emiterea de către autoritate a deciziei de regularizare.

5. Procedura de examinare a recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 13 iulie 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 02 noiembrie 2017 completul de filtru a constatat, în raport de conţinutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., şi a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

6. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului

Examinând sentinţa atacată în raport cu criticile formulate şi cazurile de casare invocate, ţinând seama şi de apărările din întâmpinare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul declarat în cauză este fondat, pentru considerentele ce urmează:

Se reţine astfel că obiectul învestirii în cauză îl constituie cererea de chemare în judecată a recurentei-reclamante A. S.R.L. vizând anularea Adresei nr. x/2015 şi a Adresei nr. x/2015 emise de Autoritatea Naţională de Reglementare în domeniul Energiei, privind refuzul de recunoaştere a dreptului recurentei-reclamante de a primi certificate verzi pentru perioada neacoperită de o decizie de acreditare, precum şi obligarea pârâtei ANRE la emiterea unei decizii de regularizare a numărului de certificate verzi pentru centralele eoliene CEE Târguşor şi CEE Nicolae Bălcescu Târguşor aparţinând reclamantei pentru un număr de 444.882 certificate verzi.

Cererea de chemare în judecată formulată sub forma petitelor mai sus menţionate a fost motivată prin raportare la mai multe temeiuri, care, în opinia reclamantei, justificau admiterea acţiunii sale, desfiinţarea actelor contestate şi obligarea ANRE la emiterea deciziei de regularizare solicitate.

Motivele de nelegalitate invocate în privinţa Adreselor emise în cauză au fost sistematizate şi prezentate detaliat în cuprinsul cererii de chemare în judecată, fiind susţinute cu elemente concrete de fapt şi de drept privind justificarea pretenţiilor reclamantei.

Or, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, dar mai ales la susţinerile şi apărările invocate, prima instanţă avea obligaţia ca, în sprijinul soluţiei pronunţate, să ofere o motivare adecvată tuturor chestiunilor în dezbatere şi, chiar dacă în îndeplinirea acestei obligaţii nu se cere din partea instanţei o explicaţie pentru fiecare argument în parte şi de o manieră elaborată, trebuie totuşi să existe măcar un răspuns comun la aspectele circumscrise unei problematici unice. Esenţial este ca în cuprinsul hotărârii să se regăsească motivele care au determinat soluţionarea într-un anume fel a litigiului dedus judecăţii, o motivare adecvată în înţelesul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. implicând în mod necesar "examinarea efectivă" de către instanţă a problemelor cu care a fost în mod real sesizată prin cererea de chemare în judecată.

În speţă, Înalta Curte constată că sentinţa fondului nu exprimă punctul de vedere al instanţei de judecată cu privire la toate chestiunile invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, iar raţionamentul expus în sprijinul soluţiei pronunţate nu ţine seama şi nu se raportează deloc la prevederile şi conţinutul O.U.G. nr. 88/2011 privind modificarea şi completarea Legii nr. 220/2008, act normativ cu relevanţă în cauză cel puţin din perspectiva acordării "acreditărilor temporare", pentru care, în opinia instanţei, nu exista temei legal de emitere a acestora, considerându-se că prevederea specifică de la art. 6 alin. (6) lit. a) din Ordinul ANRE nr. 48/2014 contravine reglementării de bază.

Astfel, se reţine că, în expunerea punctuală a acţiunii introductive de instanţă, reclamanta a invocat existenţa/îndeplinirea condiţiilor necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale, solicitând subsecvent să se dispună obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri egale cu numărul de certificate verzi aferente perioadei cuprinse între data expirării acreditărilor temporare (pentru cele două centrale eoliene) şi data acreditării definitive.

Ca temeiuri de fapt s-a arătat că urmare a decalării acreditării definitive faţă de data expirării acreditărilor temporare, în perioada 01.01.2015-01.09.2015 şi, respectiv, 02.06.2015-01.09.2015, CEE Târguşor şi CEE Nicolae Bălcescu Târguşor nu au beneficiat de certificate verzi.

Efectul direct al conduitei ANRE, care a refuzat emiterea deciziei de regularizare solicitate, a constat în imposibilitatea pentru reclamantă de a dispune cu privire la certificatele verzi suplimentare pentru tranzacţionare, pe care aceasta avea posibilitatea să le valorifice prin vânzare pe piaţa centralizată a certificatelor verzi.

Înalta Curte constată că această pretenţie a reclamantei nu a fost deloc analizată în considerentele sentinţei, deşi constituia o cerere principală în cadrul acţiunii formulate, iar argumentaţia oferită de prima instanţă în sprijinul soluţiei sale nu înlătura în mod necesar raţionamentul propus de reclamantă, cererea în obligarea pârâtei la plata de despăgubiri pentru restricţionarea accesului la sistemul de promovare prin certificate verzi pe perioada dintre expirarea acreditărilor temporare şi până la emiterea acreditărilor finale, întemeindu-se pe elemente distincte, care constituie prin ele însele temeiuri ale unui răspuns diferit şi explicit la chestiunea aflată în dezbatere.

Sub acest aspect, Înalta Curte a înlăturat susţinerile din întâmpinare, astfel cum au fost redate la pct. 4.3 din prezenta decizie, reţinându-se că argumentaţia şi observaţiile intimatei Autorităţii Naţionale de Reglementare în domeniul Energie se referă/antamează fondul şi temeinicia cererii de acordare a despăgubirilor solicitate în cauză, or, critica recurentei-reclamante şi, subsecvent, constatarea Înaltei Curţi vizează omisiunea şi lipsa unui răspuns specific din partea instanţei.

Înalta Curte constată că raţionamentul instanţei expus în partea de considerente, redactate în sensul că "dacă s-ar accepta ca reclamanta să beneficieze de sistemul de promovare, şi deci de certificatele verzi, şi pentru perioadele de mai sus, s-ar ajunge, prin cumulare cu perioadele de acreditare temporară şi de acreditare definitivă stabilite (...), la depăşirea termenului maxim de 15 ani pe care poate funcţiona sistemul de promovare" nu echivalează cu o motivare implicită a cererii de despăgubiri.

Aşa cum a înţeles reclamanta să îşi formuleze şi justifice pretenţia formulată în cauză, despăgubirea solicitată pentru refuzul de acordare a certificatelor verzi este distinctă şi nu pune în discuţie prelungirea termenului maxim prevăzut pentru funcţionarea sistemului de promovare prin certificate verzi şi nici modificarea (majorarea) intensităţii ajutorului de stat, dimpotrivă, fiind pe deplin justificată observaţia recurentei-reclamante, în sensul că dreptul la despăgubire trebuie recunoscut ca o compensaţie pentru întreruperea schemei de promovare din motive ce nu îi sunt ei imputabile.

Or, această chestiune, deosebit de importantă în contextul obiectului acţiunii în justiţie şi a specificităţii şi problematicii cauzei, nu a primit o rezolvare distinctă din partea instanţei, cu atât mai mult cu cât se considerase că legislaţia primară nu permitea acordarea de certificate verzi pentru perioada neacoperită de o decizie de acreditare.

Totodată, se constată că prima instanţă a acordat o atenţie desoebită aspectului ce vizează acreditarea temporară a operatorilor economici supuşi iniţial obligaţiei de autorizare individuală din partea Comisiei Europene, plecând în analiza efectuată de la remarca că Ordinul ANRE nr. 48/2014 privind aprobarea Regulamentului de acreditare a producătorilor de energie elecrtică din surse regenerabile de energie pentru aplicarea sistemului de promovare prin certificate verzi, care a introdus ideea de "acreditare temporară" era excendentar reglementării de bază, menţionându-se că Legea nr. 220/2008 nu prevedea posibilitatea acreditării temporare, legea folosind în mod consecvent doar termenul de "acreditar". Ca urmare, s-a concluzionat că nu exista niciun temei legal pentru emiterea de acreditări temporare.

Or, această constatare impune observaţia că argumentaţia instanţei este criticabilă deoarece nu se raportează în niciun fel la prevederile şi conţinutul O.U.G. nr. 88/2011, act normativ prin care a fost modificată Legea nr. 220/2008 şi care la art. II (2) vorbeşte de acreditarea temporară.

Ca urmare, fără a statua asupra fondului cauzei, Înalta Curte constată că în analiza efectuată instanţa de fond trebuia să se raporteze la reglementarea de ansamblu relevantă şi, ţinând seama şi de limitele învestirii sale, să evalueze efectele produse de Ordinul ANRE nr. 48/2014, în contextul în care dispoziţiile respectivului ordin nu au fost cenzurate pe calea prevăzută de art. 4 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

O motivare neadecvată obiectului cererii de chemare în judecată, raportat la argumentele şi apărările principale, echivalează cu nemotivarea şi, implicit, cu nerezolvarea fondului cauzei, neregularitatea constatată fiind şi mai evidentă în condiţiile în care fiecare motiv de nelegalitate invocat în cauză constituia în sine un temei suficient pentru anularea actelor contestate.

Or, pentru exercitarea corespunzătoare a controlului judiciar se impune ca la judecata în primă instanţă să se cerceteze toate motivelor de nelegalitate astfel încât criticile formulate într-o eventuală cale de atac să permită examinarea şi valorificarea lor separată, corelativ motivelor de nulitate invocate.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, motiv pentru care, în conformitate cu prevederile art. 20 alin. (3) teza II-a din Legea nr. 554/2004, se impune casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Cu ocazia rejudecării cauzei, instanţa de trimitere urmează să analizeze şi celalalte critici formulate prin recursul reclamantei S.C. A. S.R.L., rezumativ redate la pct. 3 din prezenta decizie, a căror examinare a devenit inutilă în această etapă procesuală, în raport de motivele şi soluţia de casare cu trimitere pronunţată în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 3591 din 16 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 01 martie 2018.