Appeal dismissed: no statutory fines or penalties awarded where tax authority voluntarily executed final court order before judgment on coercive sanctions

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea formulată, reclamanta S.C A. S.R.L a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se constate refuzul pârâtei de a pune în executare Decizia nr. 1324/24.03.2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2013, irevocabilă; să se aplice conducătorului autorităţii publice o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, conform dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004 şi să se dispună acordarea de penalităţi în cuantum de 1000 RON pe zi de întârziere către reclamantă, conform aceloraşi dispoziţii din Legea nr. 554/2004 şi a prevederilor art. 905 alin. (2) C. proc. civ.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat, în esenţă, că, deşi prin decizia menţionată în petitul acţiunii a fost anulată Decizia nr. x din 18.03.2013, emisă de pârâtă, dispunându-se obligarea acesteia din urmă să soluţioneze pe fond contestaţia formulată de S.C. A. S.R.L. împotriva Ordinului nr. 1167/29.05.2009, emis de Preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, pârâta nu s-a conformat dispoziţiilor instanţei, cu atât mai mult cu cât de la momentul pronunţării deciziei au trecut mai mult de 30 de zile, devenind incidente dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 554/2004.

Reclamanta a formulat şi cererea de obligare la plata de penalităţi în condiţiile C. proc. civ., solicitând obligarea pârâtei la plata unor penalităţi pe zi de întârziere orientate spre maximul prevăzut în art. 905 alin. (2) C. proc. civ., sancţiune stabilită pe zi de întârziere până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu, sau chiar maximul acestei sancţiuni.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, art. 894 şi art. 905 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia de necompetenţă materială în raport de dispoziţiile art. 24 alin. (1) şi art. 25 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii, în principal ca rămasă fără obiect, pentru motivul că cererea reclamantei prin care a solicitat soluţionarea pe fond a contestaţiei formulate împotriva Ordinului Preşedintelui ANAF nr. 1167/2009 a fost analizată, răspunsul fiind comunicat reclamantei prin Adresa nr. x din data de 29.06.2015, iar, în subsidiar, ca nefondată.

La data de 09.09.2015, reclamanta a formulat o cerere precizatoare, prin care a arătat că perioada pentru care solicită plata penalităţilor este 24.03-02.07.2015.

Prin sentinţa civilă nr. 7005/2015, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Alba Iulia, ca instanţă competentă potrivit art. 25 alin. (1), raportat la art. 2 alin. (1) lit. ţ) din Legea nr. 554/2004.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia sub acelaşi nr. x/2015.

Prin încheierea nr. 9/2016 din 10 februarie 2016, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia rămânerii fără obiect a cauzei, invocată de pârâtă prin întâmpinare şi a respins cererea formulată şi precizată de reclamanta S.C. A. S.R.L., însuşită de lichidatorul judiciar B. SPRL, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, ca nefondată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta S.C. "A." S.R.L., prin lichidator judiciar B. SPRL, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea recursului declarat se arată că faptul aducerii la îndeplinire până la urmă a dispoziţiilor instanţei de judecată, cu depăşirea termenului impus de către legiuitor conform dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004, respectiv 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, nu prezintă relevanţă, deoarece încălcarea obligaţiei de către autoritatea publică a fost deja săvârşită, urmând doar ca instanţa de judecată să stabilească intervalul de timp pentru care va aplica conducătorului autorităţii publice, sau, după caz, persoanei obligate, amenda de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere şi respectiv penalităţile, în condiţiile art. 905 C. proc. civ., prin raportare la momentul îndeplinirii obligaţiei.

În opinia recurentei, indiferent dacă hotărârea a fost între timp pusă în executare, interpretarea instanţei de judecată, în sensul că raţiunea reglementării art. 24 din Legea nr. 554/2004 şi art. 905 C. proc. civ. apare ca fiind una de constrângere, este complet eronată.

Arată recurenta că o astfel de interpretare goleşte de conţinut dispoziţiile legale la care face referire, în condiţiile în care, deşi instanţa de judecată reţine că pârâta se află în culpă pentru punerea în executare a hotărârii judecătoreşti cu depăşirea termenului expres prevăzut de lege, de 30 de zile, nu face aplicabilitatea legii în sensul art. 24 din legea contenciosului administrativ pentru intervalul de timp scurs de la momentul pronunţării deciziei irevocabile şi până la momentul la care aceasta a fost pusă în executare.

Subliniază recurenta că, aplicând acest raţionament, ar însemna că oricât de lung ar fi intervalul de timp până când o autoritate publică ar pune în executare o hotărâre judecătorească definitivă, dacă în cele din urmă acest lucru s-ar realiza până la momentul pronunţării instanţei de judecată, conducătorul autorităţii publice nu ar mai fi pasibil de amendă şi nici de plata penalităţilor.

Consideră recurenta că, procedând de această manieră, dispoziţiile art. 24-25 din Legea nr. 554/2004 nu îşi vor găsi nicicând aplicabilitatea, creându-se un precedent în sensul că autorităţile publice nu vor mai pune în executare hotărârile judecătoreşti definitive până la momentul în care o instanţă de judecată va urma să se pronunţe în sensul aplicării sau nu a dispoziţiilor art. 24 din legea contenciosului administrativ, ori acest lucru ar reprezenta o eludare a dispoziţiilor legale în vigoare.

Se mai arată în motivele de recurs că, asa cum s-a reţinut şi în practica judiciară, la acest moment al executării hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile în conformitate cu art. 24-25 din Legea nr. 554/2004, nici măcar nu poate fi analizată existenţa vreunei împrejurari care ar fi determinat neexecutarea hotărârii, ci simplul fapt al neexecutării face automat aplicabile prevederile art. 24 din Legea nr. 554/2004.

Examinând cauza şi încheierea atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Aşa cum rezultă din analiza lucrărilor dosarului, prin Decizia nr. 1324/24.03.2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2013, a fost admis recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 226/2013 a Curţii de Apel Alba Iulia, a fost modificată sentinţa atacată în sensul că s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă, cu consecinţa anulării Deciziei nr. x din 18.03.2013, emisă de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi obligării acesteia să soluţioneze pe fond contestaţia formulată de S.C. A. S.R.L. împotriva Ordinului nr. 1167/29.05.2009, emis de Preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.

Urmare a neexecutării Deciziei sus menţionate, reclamanta a formulat acţiunea având ca obiect aplicarea amenzii pentru neexecutarea hotărârii judecătoreşti, în temeiul art. 24 din Legea nr. 554/2004.

Cererea de chemare în judecată a fost formulată de către reclamantă în data de 28.05.2015, iar prin intermediul acesteia s-a solicitat aplicarea unei amenzi conducătorului autorităţii publice, de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, ce urma a se face venit la bugetul de stat, precum şi a unei penalităţi de 1000 RON pe zi de întârziere în favoarea sa, în calitate de creditor, urmare a refuzului de a pune în executare titlul executoriu - Decizia irevocabilă nr. 1324/24.03.2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2013.

Aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a soluţionat pe fond contestaţia formulată de reclamantă împotriva Ordinului nr. 1167/29.05.2009, emis de Preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, soluţie adusă la cunoştinţa reclamantei prin Adresa nr. x din 29.06.2015, depusă la dosarul cauzei la dosar judecătorie.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere este reprezentat de "exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane: este asimilată refuzului nejustificat şi nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluţionării favorabile a cererii sau, după caz a plângerii prealabile".

Conform prevederilor art. 24 din Legea nr. 554/2004:

"(1) Dacă în urma admiterii acţiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative, executarea hotărârii definitive se face de bunăvoie în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.

(2) În cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa, aceasta se duce la îndeplinire prin executare silită, parcurgându-se procedura prevăzută de prezenta lege.

(3) La cererea creditorului, în termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită, care curge de la expirarea termenelor prevăzute la alin. (1) şi care nu au fost respectate, instanţa de executare, prin încheiere definitivă dată cu citarea părţilor, aplică conducătorului autorităţii publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar reclamantului îi acordă penalităţi, în condiţiile art. 905 din C. proc. civ.."

Art. 905 C. proc. civ. prevede că:

"(1) Dacă în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviinţare a executării debitorul nu execută obligaţia de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unor penalităţi, de către instanţa de executare.

(2) Când obligaţia nu este evaluabilă în bani, instanţa sesizată de creditor îl poate obliga pe debitor, prin încheiere definitivă dată cu citarea părţilor, să plătească în favoarea creditorului o penalitate de la 100 RON la 1.000 RON, stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu.

(3) Atunci când obligaţia are un obiect evaluabil în bani, penalitatea prevăzută la alin. (2) poate fi stabilită de instanţă între 0,1% şi 1% pe zi de întârziere, procentaj calculat din valoarea obiectului obligaţiei.

(4) Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităţii debitorul nu execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu instanţa de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere definitivă, dată cu citarea părţilor.

(5) Penalitatea va putea fi înlăturată ori redusă, pe calea contestaţiei la executare, dacă debitorul execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu şi dovedeşte existenţa unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării.

(6) încheierea dată în condiţiile alin. (4) este executorie."

Înalta Curte apreciază că în mod corect a respins instanţa de fond excepţia rămânerii fără obiect a cauzei, reţinând că acţiunea civilă, ca ansamblu de mijloace procesuale prevăzute de lege pentru protecţia dreptului subiectiv pretins de către una dintre părţi sau a unei alte situaţii, precum şi pentru asigurarea apărării părţilor din proces (art. 29 C. proc. civ.), implică îndeplinirea cumulativă a patru condiţii generale, respectiv formularea unei pretenţii, interesul, capacitatea procesuală şi calitatea procesuală (art. 32 C. proc. civ.), după cum presupune existenţa a trei elemente, adică părţile, obiectul şi cauza.

Instanţa de fond a reţinut în mod corect că pretenţia formulată de partea reclamantă prin acţiune, alcătuind obiectul cererii de chemare în judecată, trebuie să subziste pe parcursul judecăţii.

Or, obiectul cererii de chemare în judecată în cauza de faţă îl constituie solicitarea de aplicare amendă şi acordare penalităţi în condiţiile art. 24 - 25 din Legea nr. 554/2004 pentru perioada pentru care autoritatea şi-a încălcat obligaţia de a soluţiona pe fond contestaţia formulată de S.C. A. S.R.L. împotriva Ordinului nr. 1167/29.05.2009, emis de Preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.

În acest context, în mod corect a apreciat judecătorul fondului că nu se poate reţine că acţiunea formulată de reclamantă a rămas fără obiect, în condiţiile în care executarea obligaţiei de către pârâtă s-a realizat după sesizarea instanţei de judecată.

Pe fondul cererii de chemare în judecată, Curtea a apreciat în mod corect că solicitarea reclamantei în sensul de a se constata refuzul pârâtei de a pune în executare Decizia nr. 1324/24.03.2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2013, este inadmisibilă în raport de dispoziţiile art. 35 C. proc. civ., potrivit cărora:

"cel care are interes poate să ceară constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege".

Or, reclamanta, prin petitele privind aplicarea conducătorului autorităţii publice a unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, conform dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004 şi acordarea de penalităţi în cuantum de 1000 RON pe zi de întârziere către reclamantă, în condiţiile art. 905 C. proc. civ., a cerut realizarea dreptului.

În opinia instanţei de fond, însuşită şi de instanţa de control judiciar, solicitarea reclamantei de aplicare a unei amenzi în sarcina preşedintelui Autorităţii Naţionale de Administrare Fiscală este nefondată.

Astfel cum în mod corect s-a reţinut în considerentele sentinţei recurate, scopul dispoziţiilor art. 24 şi 25 din Legea nr. 554/2004 este de exercitare a unei constrângeri asupra conducătorului autorităţii publice căreia îi incumbă obligaţia rezultată din titlul executoriu emis de instanţa de contencios administrativ şi fiscal, determinându-l să adopte, în virtutea prerogativelor funcţiei publice de conducere deţinute, măsurile necesare pentru executarea hotărârii judecătoreşti favorabile beneficiarului.

Art. 24 din Legea nr. 554/2004, sus citat, reglementează procedura aducerii la îndeplinire a obligaţiei debitorului prin executare silită, anume atunci când acesta nu execută de bunăvoie obligaţia sa. Fiind deci în prezenţa unei căi de executare silită, scopul reglementării priveşte executarea hotărârii judecătoreşti ce impune o anumită obligaţie autorităţii publice şi pe care beneficiarul urmăreşte să o valorifice. În acest context, raţiunea reglementării apare a fi una de constrângere, iar nu una de sancţionare.

În consecinţă, în mod judicios a apreciat Curtea de apel că, atâta vreme cât dispoziţiile din hotărârea judecătorească au fost executate prin emiterea Deciziei nr. x din 29.06.2015 de către pârâtă, la data pronunţării instanţei asupra cererii reclamantei de aplicare a amenzii lipseşte fundamentul legal al aplicării unei amenzi în sarcina conducătorului autorităţii publice debitoare, procedura de executare silită nemaigăsindu-şi raţiunea în contextul enunţat.

În baza considerentelor de mai sus, Curtea a respins ca nefondată cererea de aplicare a unei amenzi în sarcina Preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, argumentul esenţial fiind acela că la data pronunţării instanţei de judecată era executată obligaţia instituită prin Decizia nr. 1324/24.03.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Drept urmare, în mod corect Curtea a respins ca nefondată şi cererea privind acordarea de penalităţi, reţinând că din analiza textului art. 905 C. proc. civ. rezultă că scopul instituirii şi acordării penalităţilor este tot unul de constrângere a debitorului la executare, aspect consemnat expres de legiuitor în formularea textului, respectiv dedus implicit din faptul că evaluarea penalităţilor în scopul stabilirii unei sume cu titlu definitiv se face pentru un interval ulterior instituirii acestora. Or, pentru a se atinge acest scop, este necesar ca la pronunţarea instanţei de judecată obligaţia să nu se fi executat, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă.

Pe de altă parte, pentru antrenarea răspunderii juridice trebuie îndeplinite, cumulativ, o serie de condiţii, între acestea numărându-se o faptă culpabilă şi vinovăţia celui care a cauzat prejudiciul.

Neîndeplinirea obligaţiei de a executa o hotărâre judecătorească în termenul prevăzut de lege se poate circumscrie noţiunii de faptă culpabilă de natură a antrena aplicarea amenzii şi a obliga la plata despăgubirilor reglementate de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Dar, pentru a se dispune aplicarea amenzii şi obligarea la plata despăgubirilor trebuie să se dovedească şi existenţa vinovăţiei celui obligat, respectiv acesta să fi avut o vină în neexecutare.

În cauza analizată lipseşte acest ultim element esenţial al răspunderii juridice, potrivit celor ce se vor explica mai jos.

Răspunderea reglementată prin textul de lege sus menţionat funcţionează ca o sancţiune în cazul atitudinii de pasivitate a autorităţii publice şi a conducătorului acesteia.

Însă, în prezenta cauză nu se poate reţine culpa autorităţii în depăşirea termenului de punere în executare a hotărârii judecătoreşti.

De altfel, în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg s-a explicat că atunci când autorităţile sunt obligate să execute o hotărâre judecătorească şi nu îndeplinesc această obligaţie, pentru aplicarea unei sancţiuni trebuie să se aibă în vedere circumstanţele specifice fiecărui caz, precum şi atitudinea autorităţilor, eventuala inerţie a acestora (cauzele Fociac c/România şi Sanglier c/Franţa).

În speţa care formează obiectul prezentei analize judiciare, autoritatea pârâtă nu se află în culpă, pentru că prin emiterea Deciziei nr. x din 29.06.2015 de către pârâtă, la data pronunţării instanţei asupra cererii reclamantei de aplicare a amenzii lipseşte fundamentul legal al aplicării unei amenzi în sarcina conducătorului autorităţii publice debitoare, procedura de executare silită nemaigăsindu-şi raţiunea în contextul enunţat.

Aşadar, la data pronunţării instanţei de judecată era executată obligaţia instituită prin Decizia nr. 1324/24.03.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de fond.

În consecinţă, pentru considerentele arătate, în raport cu înscrisurile depuse la dosar şi susţinerile părţilor, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă ca nefondat, decizia urmând a fi comunicată părţilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. "A." S.R.L., prin lichidator judiciar B. SPRL, împotriva încheierii nr. 9/2016 din 10 februarie 2016 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 martie 2017.