Fuel-shortage liability upheld despite dismissed criminal case; appeal quashed as unfounded

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 5 ianuarie 2015, pe rolul Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii U.M. 01969 Câmpia Turzii şi Ministerul Apărării Naţionale, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună anularea Deciziei nr. 52/CJI/388/2014, emisă de Comisia de soluţionare a contestaţiilor şi a actelor premergătoare acesteia, anularea Deciziei de imputare nr. x şi a Procesului-verbal de cercetare administrativă nr. x/03.02.2014, emise de U.M. 01969 Câmpia Turzii, precum şi suspendarea executării actelor administrative atacate.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 71 din 7 mai 2015, Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondată, cererea de suspendare a executării actelor administrative contestate şi a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii U.M. 01969 Câmpia Turzii şi Ministerul Apărării Naţionale.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 71 din 7 mai 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. (potrivit raportului întocmit asupra admisibilităţii în principiu a recursului), solicitând casarea hotărârii recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii, astfel cum a fost precizată. Reclamantul a învederat că obiectul recursului îl reprezintă şi încheierile premergătoare, prin care i-au fost respinse probele solicitate.

Printr-o primă critică din recurs, recurentul-reclamant susţine că prima instanţă, contrar prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, a respins cererea sa de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară referitoare la art. 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum şi proba cu interogatoriul pârâţilor şi proba cu exepertiză contabilă şi tehnică, fiindu-i astfel încălcat dreptul la apărare. Circumscris aceleiaşi critici, recurentul susţine că instanţa nu a pus în discuţia părţilor şi nu a analizat cererea sa referitoare la obligarea pârâţilor să depună la dosar şi să îi comunice Raportul x/26.01.2009 al Statului Major al Forţelor Aeriene.

A precizat recurentul-reclamant că, în opinia sa, ambele probe (expertiza contabilă şi cea tehnică) erau esenţiale, deoarece, în privinţa modalităţii reale de reflectare a cantităţii de motorină există o mare problemă, după cum s-a constatat prin Raportul x/26.01.2009 al Statului Major al Forţelor Aeriene, că unitatea controlată avea în evidenţă cantitatea de 85 tone de combustibil, în condiţiile în care capacitatea maximă de stocare era de aproximativ 76,8 tone, rezultând astfel o diferenţă de aproximativ 8 tone.

Apreciază recurentul-reclamant, în raport de aceste susţineri, că există un dubiu rezonabil, ce poate avea conotaţia civilă a cazului fortuit, fapt care atrage exonerarea sa de răspunderea civilă delictuală.

Prin a doua serie de critici formulate, recurentul-reclamant susţine, în esenţă, că instanţa de fond în mod eronat şi cu nerespectarea dispoziţiilor legale a respins excepţia nulităţii actelor contestate, întemeiată pe durata excesivă a cercetării administrative, precum şi excepţia prescripţiei dreptului de aplicare a sancţiunii pentru eventualele pagube.

A arătat recurentul-reclamant că prima instanţă a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 126 alin. (3) din Ordinul Ministerului Apărării Naţionale nr. M.5/22.01.1999, schimbând profund înţelesul normei, apreciind că, de fapt, norma indică reluarea cursului prescripţiei termenului de 60 de zile pentru cercetarea administrativă de la momentul la care a fost înregistrată la unitate, de către consilierul juridic al MApN, sentinţa penală nr. 1964/10.09.2013, pronunţată de Judecătoria Botoşani în dosarul penal nr. x/2012

În opinia recurentului-reclamant, interpetarea corectă a prevederilor art. 126 alin. (3) din Ordinul M5/22.01.1999 este aceea că reluarea cursului prescripţiei termenului de 60 de zile pentru efectuarea cercetării administrative trebuia să aibă loc de la momentul comunicării către unitate a soluţiei dispuse de parchetul militar, ce a avut loc în data de 30.03.2012.

În ceea ce priveşte durata cercetării administrative, susţine recurentul-reclamant că prima instanţă a acoperit, prin soluţia pronunţată, viciul nulităţii absolute, produs ca urmare a depăşirii termenului de 120 de zile la care face referire art. 23 din O.G. nr. 121/1998. În punctul de vedere exprimat de recurent, se arată că, în mod excepţional, se poate accepta interpretarea potrivit căreia trebuia prelungită cercetarea administrativă de la data rămânerii definitive a sentinţei penale, respectiv 10.09.2013, iar comunicarea acestei hotărâri către consilierul juridic al M.Ap. N. la data de 16.12.2013 putea determina, eventual, o repunere în termen, conform prevederilor art. 101-103 C. proc. civ.

Se susţine că data de 07.01.2014, la care a fost depusă sentinţa penală la UM 01969 Câmpia Turzii, este în afara termenului de 15 zile, în care se putea cere repunerea în termen, astfel că nu poate fi avut în vedere, la calculul termenelor, respectivul moment calendaristic.

În al treilea rând, recurentul-reclamant critică soluţia instanţei de fond în privinţa interpretării şi aplicării art. 24 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, apreciind că a intervenit excepţia prescripţiei dreptului de a fi aplicate sancţiuni coercitive împotriva sa, faptele fiind constatate după împlinirea termenului de 3 ani de la data producerii lor.

În al patrulea rând, a criticat recurentul-reclamant soluţia de respingere a susţinerilor sale referitoare la încălcarea principiilor non bis in idem, consacrat de art. 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi a susţinerilor referitoare la defecţinea rezervoarelor, invocând, în aces sens hotărârea CJUE pronunţată în cauza C-617/10, Akenberg Fransson împotriva Suediei, ce obligă instanţele naţionale să respecte principiul "non bis in idem". În concret, a susţinut recurentul-reclamant că soluţia de neîncepere a urmăririi penale, dispuse de parchetul competent pentru aceleaşi fapte ce au făcut ulterior obiectul cercetării administrative, trebuia să fie respectată, fără a se putea repune în discuţie antrenarea răspunderii sale.

Mai susţine recurentul că în mod nelegal prima instanţă a respins susţinerile sale referitoare la prescripţia deciziei de impunere şi a procesului-verbal de cercetare, prin raportare la prevederile art. 25 alin. (4) din O.G. nr. 121/1998, nefiind respectat termenul de 15 zile de comunicare a deciziei de imputare.

Şi în ceea ce priveşte aspectele de fond expuse în cererea de chemare în judecată, consideră recurentul-reclamant că soluţia primei instanţe este greşită, fiind făcută o confuzie nepermisă între combustibil de tip M şi motorină, denaturând, astfel, menţiunile cuprinse în fişa de lichidare, în care s-a consemnat lipsa cantităţii de 1027 litri motorină.

Cum prin această fişă de lichidare a precizat recurentul-reclamant că a operat descărcarea sa de gestiune, reiterând şi teza discrepanţelor dintre posibilitatea fizică a rezervoarelor de stocare şi realitatea scriptică reflectată în actele contabile, solicită recurentul A. să fie avute în vedere toate aceste argumente care să determine admiterea căii de atac declarate în cauză, casarea sentinţei recurate şi rejudecarea cererii sale de chemare în judecată.

4. Apărările formulate în cauză

La data de 26.08.2015, a depus întâmpinare intimatul-pârât Ministerul Apărării Naţionale, în numele Comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor şi pentru intimata-pârâtă UM 01969 Câmpia Turzii. Prin întâmpinare s-a invocat excepţia nulităţii recursului, susţinând că nu se încadrează criticile invocate de recurent în motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., fiind reiterate susţinerile formulate în faţa primei instanţe.

În subsidiar, intimaţii-pârâţi au solicitat respingerea recursului declarat de reclamantul A., ca nefondat, combătând, argumentat, fiecare set de critici din calea de atac declarată împotriva sentinţei civile nr. 71/2015 a Curţii de Apel Bacău.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 22 martie 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.

Părţile nu au înregistrat la dosarul cauzei un punct de vedere referitor la concluziile raportului întocmit asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 04 octombrie 2017, constatând că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantul A., invocată de intimaţii-pârâţi şi a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, fixând termen pentru judecata pe fond a căii de atac.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

A. O primă critică a recurentului-reclamant a fost în referire la soluţia primei instanţe de respingere a întrebării preliminare pe care acesta a înţeles să o adreseze către CJUE, având următorul conţinut: "Art. 50 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretat în sensul că interzice sau nu statelor membre UE să declanşeze o nouă procedură administrativă, în condiţiile în care, pentru aceleaşi fapte, Ministerul Public-Parchetul a dat o soluţie de scoatere de sub urmărire penală, confirmată definitiv şi irevocabil de hotărârea unei instanţe penale"

Oportunitatea sesizării CJUE, lăsată la latitudinea unei instanţe naţionale a cărei decizie nu este definitivă în sistemul naţional al căilor de atac, nu poate fi pusă în discuţie, ca motiv de nelegalitate a hotărârii pronunţate în atare condiţii, în care soluţia adoptată a fost cea de a nu sesiza instanţa europeană cu întrebarea formulată de partea interesată.

Pe de altă parte, interesul recurentului-reclamant de a formula o astfel de întrebare preliminară nu a fost manifestat şi în calea de atac exercitată, solicitarea adresată primei instanţe nefiind reiterată în faţa instanţei de recurs.

Distinct de aceste clarificări în referire la regimul juridic al întrebărilor preliminare formulate în faţa instanţelor naţionale ale unui stat membru, reţine Înalta Curte că litigiul de faţă nu depinde, în mod esenţial, de pronunţarea unei hotărâri CJUE în interpretarea art. 50 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, premisele art. 50 din Cartă nefiind regăsite în dosarul pendinte.

Articolul menţionat anterior se referă la "dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeaşi infracţiune", iar situaţia premisă din prezenta cauză este cea a existenţei unei soluţii de scoatere de sub urmărirea penală a numitului A., întrucât lipseşte unul dintre elementele constitutive ale infracţiunii, respectiv latura obiectivă, soluţie dispusă prin rezoluţia din 14.01.2013 în dosarul nr. x al Parchetului depe lângă Judecătoria Botoşani, menţinută prin ordonanţa de respingere a plângerii din data de 18.04.2013 emisă de prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Botoşani şi prin sentinţa penală nr. 1964/10.09.2013 a Judecătoriei Botoşani, pronunţată în dosarul nr. x/2013.

Prin urmare, cu privire la faptele ce au format obiectul sesizării penale, se reţine că recurentul-reclamant a fost cercetat pentru infracţiunea de delapidare, prevăzută de art. 2151 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., pentru care s-a stabilit, de către organele penale competente, că lipseşte latura obiectivă.

Aşadar, cercetarea administrativă a faptelor pentru care s-a dispus atragerea răspunderii patrimoniale a recurentului-pârât a fost determinată de soluţia pronunţată de organul de urmărire penală, fără a avea loc o judecată penală în privinţa numitului A., fiind aplicabile prevederile art. 45 din O.G. nr. 121/1998, nu cele ale art. 46 din acelaşi act normativ.

În aceste condiţii, nu poate fi vorba despre o a doua judecată ce ar putea conduce la încălcarea principiului "ne bis in idem", interpretarea art. 50 din Cartă în sensul solicitat de titularul cercetării administrative nefiind relevantă pentru soluţionarea cauzei.

B. Criticile recurentului-reclamant privind încălcarea dreptului său la apărare, prin respingerea probei cu expertiza contabilă şi expertiza tehnică, precum şi a probei cu interogatoriul, sunt nefondate.

La primul termen de judecată fixat în primă instanţă, reclamantul A. nu a fost prezent, instanţa având a se pronunţa asupra cererii sale de probe astfel cum au fost invocate acestea prin cererea sa de chemare în judecată.

Or, faţă de solicitarea reclamantului de a se administra proba cu înscrisuri, interogatoriu, expertiza tehnică şi expertiza contabilă, prima instanţă a analizat în mod corect pertinenţa şi concludenţa respectivelor probe, în raport de teza probatorie ce a putut fi decelată din conţinutul cererii de chemare în judecată.

În privinţa probei cu interogatoriul s-a reţinut legal că asupra unor întrebări se relevă răspunsurile din înscrisurile depuse la dosar, iar restul întrebărilor formulate vizează aspecte ce ţin de atitudinea instituţiei pârâte, care, de asemenea, se verifică din conţinutul documentaţiei depuse la dosar.

Potrivit prevederilor art. 258 C. proc. civ., "probele se pot încuviinţa numai dacă sunt întrunite cerinţele prevăzute la art. 255", adică ele "trebuie să fie admisibile potrivit legii şi să ducă la soluţionarea procesului".

În lipsa depunerii de către partea interesată a unor obiective punctuale pentru fiecare dintre cele două expertize pe care le-a propus spre administrare, instanţa judecătorească nu era datoare să le încuviinţeze, apreciind, în virtutea rolului său, că ele nu sunt necesare pentru dezlegarea pricinii.

Nu se poate reţine, în aceste condiţii, o încălcare a dreptului la apărare, în sensul garanţiilor conferite prin prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar regulile de procedură în ceea ce priveşte aspectele puse în discuţia părţilor la termenul de judecată din 23.04.2015 au fost respectate, fapt ce determină caracterul nefondat al criticilor întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Analiza celorlalte critici din cererea de recurs va fi făcută prin raportare la prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., referitoare la "încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

C. În ceea ce priveşte procedura administrativă prealabilă emiterii deciziei de imputare nr. x, a susţinut recurentul-reclamant că este întemeiată excepţia nulităţii, generată de durata excesivă a cercetării administrative, ce a depăşit termenul de 120 de zile, iar momentul de la care ar fi trebuit să fie reluată această procedură nu era cel reţinut de prima instanţă, respectiv data de 07.01.2014, ci, în mod excepţional, data de 10.09.2013, la care s-a pronunţat sentinţa penală nr. 1964 în dosarul penal nr. x/2013

Potrivit prevederilor art. 23 din O.G. nr. 121/1998,

"(1) Termenul pentru efectuarea cercetării administrative şi înregistrarea actului de cercetare este de cel mult 60 de zile de la data când comandantul sau şeful unităţii a constatat sau a luat cunoştinţă de producerea pagubei.

(2) Pentru motive temeinic justificate, la cerere, comandantul sau şeful eşalonului superior poate prelungi acest termen cu cel mult 60 de zile, prin ordin scris.

(3) În toate situaţiile, cercetarea împrejurărilor în care s-a produs paguba se face cu chemarea şi ascultarea celor în cauză, pentru explicaţii scrise şi prezentarea de probe în apărare".

Prin Ordinul M.5/22.01.1999 au fost aprobate Instrucţiunile privind răspunderea materială a militarilor şi salariaţilor civili din Ministerul Apărării Naţionale, iar în art. 126 alin. (2) din aceste Instrucţiuni se prevede că "sesizarea făcută de unitate parchetului militar, în termenele prevăzute de art. 23 din ordonanţă, suspendă prescripţia acestui termen."

Incontestabil, prin sesizarea cuprinsă în adresa nr. x, cercetarea administrativă a fost suspendată, urmând a fi reluată, potrivit prevederilor art. 126 alin. (3) din Instrucţiuni, "de la data înregistrării la unitate a actului de soluţionare ce se comunică unităţii de către parchetul militar".

Soluţia de scoatere de sub urmărire penală a numitului A. a fost atacată de petentele UM 01969 Câmpia Turzii şi UM 01824 "P" Ionăşeni, fiind confirmată, în mod definitiv, prin sentinţa penală nr. 1964/10.09.2013, pronunţată în dosarul nr. x/2013.

Alegaţiile recurentului-reclamant, în sensul reluării cursului cercetării administrative de la data pronunţării instanţei penale asupra plângerii cu care a fost învestită, nu sunt fondate, întrucât, la acel moment, nu putea fi comunicată sentinţa penală la cererea părţii interesate, nefiind motivată.

Pe de altă parte, se reţine că o astfel de hotărâre, pronunţată de instanţa penală, nu se comunică din oficiu către părţile din proces, fiind necesară o solicitare expresă în acest sens, care, în cauza de faţă, a avut loc la data de 11.12.2013, sentinţa penală nr. 1964/10.09.2013 fiind comunicată către reprezentantul petentelor, Ministerul Apărării Naţionale, la data de 16.12.2013.

Potrivit art. 126 din Instrucţiunile aprobate prin Ordinul M.Ap. N. M5/1999, reluarea cercetării putea fi dispusă doar după înregistrarea la unitate a actului de soluţionare în materie penală, reprezentat, în cauză, prin sentinţa penală nr. 1964/2013, data înregistrării la UM 01696 Câmpia Turzii fiind 07.01.2014, conform adresei de la dosarul de fond.

Aşadar, de la acest moment s-au efectuat demersurile pentru reluarea cercetării administrative în privinţa numitului A., fiind aprobată, prin rezoluţia pe nota de prezentare nr. x/14.01.2014, prelungirea cu 28 de zile a termenului pentru efectuarea cercetării administrative a pagubei produse la UM 01824 "P" Ionăşeni, procesul-verbal nr. x fiind emis în interiorul termenului dispus în vederea finalizării acestei etape.

În concluzie, fiind respectate dispoziţiile legale şi regulamentare incidente în materia răspunderii materiale a militarilor din Ministerul Apărării Naţionale, se reţine că actele emise în procedura de cercetare administrativă sunt legale, nefiind afectate de niciun viciu de nelegalitate din perspectiva termenelor impuse pentru fiecare etapă a procedurii, finalizată prin emiterea, în cauză, a procesului-verbal nr. x şi a deciziei de imputare nr. x.

D. O altă critică a recurentului-reclamant este cea legată de depăşirea termenului de 3 ani în care se putea constata fapta, calculat de la data producerii presupusei fapte, fiind, astfel, prescris dreptul de a mai stabili sancţiunea pentru paguba produsă.

Potrivit prevederilor art. 24 din O.G. nr. 121/1998, "răspunderea materială a militarilor pentru pagubele produse instituţiilor publice prevăzute la art. 2 poate fi stabilită numai în cazul în care acestea au fost constatate în cel mult 3 ani de la data producerii lor".

Din documentaţia depusă la dosar se reţine că paguba a fost constatată la data întocmirii actului înregistrat cu nr. A42/20.01.2019, fiind produsă începând cu anul 2008, astfel că termenul de 3 ani prevăzut de legiuitor nu a fost depăşit.

Recurentul-reclamant a interpretat prevederile art. 24 din O.G. nr. 121/1998 făcând confuzie între data stabilirii răspunderii sale materiale şi data producerii faptelor, în condiţiile în care textul legal menţionat anterior stabileşte doar existenţa unui termen de decădere pentru constatarea producerii unei pagube, în raport de data la care prezumtivele fapte au fost săvârşite.

Stabilirea răspunderii materiale are loc după epuizarea etapei de cercetare administrativă, supusă, la rândul său, atât unor termene limită, cât şi unor împrejurări care pot conduce la suspendarea derulării investigaţiilor administrative, cum a fost situaţia sesizării organelor penale în privinţa recurentului-reclamant A., fapt ce a determinat trecerea unui interval de timp de 5 ani până la emiterea deciziei de imputare nr. x.

E. Deşi recurentul-pârât a reluat critica sa privind încălcarea, de către prima instanţă, a principiului "ne bis in idem", reţine Înalta Curte că principiul consacrat de art. 50 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene nu este incident în cauză, neavând loc nicio judecată penală în ceea ce-l priveşte pe recurentul-reclamant, în sensul invocat de acesta, privitor la reţinerea unei autorităţi de lucru judecat în plan civil în raport de dispoziţiile art. 22 din C. proc. pen.

Soluţia de scoatere de sub urmărirea penală a persoanei cercetate pentru săvârşire unei infracţiuni nu are autoritate de lucru judecat în planul răspunderii materiale a celui cercetat administrativ, nefiind echivalentă cu o hotărâre definitivă a instanţei penale, ce implică cercetarea pe fond a unei trimiteri în judecată în această materie.

F. În ceea ce priveşte critica recurentului-reclamant referitoare la comunicarea cu întârziere a deciziei de imputare şi a procesului-verbal de cercetare, cu depăşirea termenului de 15 zile prevăzut de art. 25 alin. (4) din O.G. nr. 121/1998, pentru care a reţinut prima instanţă caracterul acestui termen ca fiind acela de recomandare, se constată netemeinicia argumentelor pe care se sprijină critica respectivă.

În deplin acord cu judecătorul fondului, reţine Înalta Curte că, astfel cum se desprinde din interpretarea dispoziţiilor art. 25 alin. (4) din O.G. nr. 121/1998, termenul de 15 zile prevăzut pentru comunicarea deciziei de imputare este unul de recomandare, lipsit de sancţiune în situaţia nerespectării sale.

Pe de altă parte, a invoca o necomunicare în termen, în condiţiile în care cel care pretinde o vătămare din acest fapt şi-a schimbat domiciliul, fără a îndeplini formalităţile de opozabilitate către terţi asupra acestor modificări, nu poate atrage nicio sancţiune pentru intimaţii pârâţi care au făcut toate demersurile legale pentru comunicarea deciziei de imputare la domiciliul celui responsabil de prejudiciul material reţinut în sarcina sa.

G. În privinţa criticilor îndreptate împotriva soluţiei pronunţate pe fondul cauzei, a susţinut recurentul-reclamant, în esenţă, că prima instanţă a făcut o confuzie între noţiunea de combustibil "motorină" şi cea de combustibil "de tip M", iar fişa de lichidare nu ar fi trebuit coroborată cu procesul-verbal de constatare nr. x/19.03.2009 şi cu Decizia nr. A 2486/7.04.2009, fiind, aşadar, eronat raţionamentul avut în vedere la pronunţarea hotărârii recurate.

A mai susţinut recurentul-reclamant că, fiind descărcat de gestiune, nu mai putea instanţa judecătorească să intervină retroactiv în sensul creării unei noi situaţii decât cea consemnată la întocmirea fişei de lichidare.

Şi aceste critici sunt neîntemeiate, prima instanţă confirmând în mod corect legalitatea actelor administrative de imputare a pagubei create UM 01824 "P" Ionăşeni de către recurentul-reclamant.

Se reţine, aşadar, că, în virtutea funcţiei de comandant al UM 01824 "P" Ionăşeni, recurentul A. era obligat să cunoască permanent cantitatea existentă şi cantitatea necesară de combustibil din unitate, potrivit prevederilor art. 133 şi ale art. 135 din Ordinul ministrului apărării nr. M 149/2004, iar pentru diferenţele constatate între evidenţele scriptice şi stocul faptic acesta era obligat să dispună efectuarea cercetării administrative, conform prevederilor art. 22 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998. Aceste diferenţe, constatate în luna iulie 2008, nu au condus la luarea unei decizii conforme cu prevederile legale şi regulamentare la a căror respectare era obligat recurentul-reclamant, fapt pentru care s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 34 din O.G. nr. 121/1998, potrivit căruia " după expirarea termenelor prevăzute la art. 23 alin. (1) şi (2) şi la art. 25 alin. (4), paguba se impută celor vinovaţi de neefectuarea cercetării administrative sau de neemiterea deciziei de imputare, cu excepţia situaţiilor în care s-a dispus repunerea în termen".

În aceste condiţii, nu poate fi reţinut argumentul recurentului-reclamant, potrivit căruia, prin întocmirea fişei de lichidare, acesta a fost descărcat de gestiune, fapt pentru care nu i se mai poate imputa nicio pagubă în sarcina sa, normele legale anterior menţionate reglementând obligativitatea imputării pagubei asupra celor vinovaţi de neefectuarea cercetării administrative.

Fişa de lichidare ce i-a fost întocmită recurentului-reclamant la 03.07.2009 nu are valoarea unui act constatator final cu privire la cantitatea de combustibil lipsă, cât timp în acest înscris s-a menţionat că numitul A. este în curs de cercetare pentru o pagubă produsă prin lipsa unei cantităţi de 1027 litri motorină, urmând ca întinderea efectivă a prejudiciului să fie stabilită la finalizarea cercetării administrative, din coroborarea tuturor mijloacelor de probă administrate în vederea dovedirii condiţiilor răspunderii materiale a persoanei cercetate.

Cât priveşte eventuala confuzie a primei instanţe între combustibilul de tip "M" şi motorină, acest aspect este lipsit de relevanţă în contextul examinării legalităţii actelor de imputare verificate în cauză, în cuprinsul cărora s-a reţinut că paguba a fost produsă ca urmare a lipsei unei cantităţi de 10021 kg combustibil de tip "M" din gestiunea "Cazarmare" a U.M. 01969 Câmpia Turzii (loc de dispunere UM 01824 P Ionăşeni, în valoare de 52610,25 RON.

În consecinţă, reţine Înalta Curte că persoana cercetată administrativ a avut posibilitatea de a se apăra în cursul acestei cercetări şi de a proba în contra evidenţelor care au condus la stabilirea prejudiciului reţinut în sarcina sa, iar în lipsa unor probe concludente şi pertinente în acest sens au fost valorificate concluziile desprinse din documentaţia existentă la nivelul unităţii militare în care se înregistrau stocurile de combustibil şi se desfăşura activitatea celui cercetat, concluzii menţinute în mod corect şi de către judecătorul fondului, prin pronunţarea unei soluţii de respingere, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată formulate de A.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, în raport de prevederile art. 496 C. proc. civ., coroborat cu temeiurile de casre prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 71 din 7 mai 2015 a Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care o va menţine astfel cum a fost pronunţată, fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de reclamantul A., împotriva sentinţei civile nr. 71 din 7 mai 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 februarie 2018.