Bachelor's degree recognition claim rejected; ministerial refusal not actionable under administrative litigation as diplomas already valid.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată, reclamanţii A., B., C., D., E., F. şi G. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educaţiei Naţionale, obligarea acestuia să le recunoască titlul de licenţiat obţinut în urma susţinerii examenului de licenţă la diferitele specializări din cadrul H., precum şi obligarea la plata tuturor cheltuielilor de judecată pe care le vor efectua cu acest proces, inclusiv onorariul de avocat.

Prin sentinţa civilă nr. 148 din 26 ianuarie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi a inadmisibilităţii acţiunii, invocate de pârât, ca neîntemeiate, a respins acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F. şi G., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educaţiei Naţionale, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărîri au declarat recurs reclamanţii A., B., C., D., E., F. şi G., invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenţii susţin faptul că hotărârea judecătorească contestată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate critici de nelegalitate ce vor fi prezentate în continuare.

Recurenţii arată că instanţa a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, reţinând că nu există nici o dispoziţie legală care să reglementeze obligaţia MEN de a recunoaşte o diplomă de licenţă. Totodată instanţa a constatat că nu există dispoziţii legale care să confere pârâtului MEN atribuţii privind recunoaşterea diplomelor de licenţă.

Cu privire la faptul că pârâtul Ministerul Educaţiei Naţionale nu are atribuţii privind recunoaşterea diplomelor de licenţă emise de universităţile din sistemul naţional de învăţământ, a examenelor de licenţă, sau a titlului de licenţiat, recurenţii precizează că în conformitate cu art. 5 din H.G. nr. 536/2011 privind organizarea şi funcţionarea MEN, acesta exercită în domeniul învăţământului următoarele atribuţii principale:

a) elaborează, aplică, monitorizează, controlează şi evaluează politicile educaţionale naţionale;

b) monitorizează activitatea de evaluare externă;

c) coordonează şi controlează sistemul naţional de învăţământ.

În opinia recurenţilor, Ministerul Educaţiei Naţionale avea responsabilitatea, conform art. 34 din Legea nr. 87/2006, pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 75/2005 privind asigurarea calităţii educaţiei, de a lua anumite măsuri până la încetarea şcolarizării începând cu anul I de studii.

Mai arată recurenţii că Ministerul Educaţiei Naţionale trebuie să ia măsurile necesare astfel încât toate instituţiile de învăţământ superior, de stat sau particulare, să desfăşoare procesul de învăţământ cu îndeplinirea cerinţelor legale, astfel încât admiterea şi respectiv parcurgerea studiilor universitare, în forma şi coordonatele legale raportate la data înscrierii, dar şi pe parcursul anilor de studiu, să asigure legalitatea şi recunoaşterea publică a studiilor universitare şi fără ca acestea, prin acte normative şi decizii ulterioare, să le fie invalidate retroactiv.

Recurenţii prezintă situaţia de fapt şi dispoziţiile legale incidente pricinii şi solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, rejudecând cauza în fond, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

Prin Raportul întocmit la data de 18 ianuarie 2016, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., s-a constatat că cererea de recurs îndeplineşte atât cerinţele de formă prevăzute la art. 486 alin. (1) lit. a) şi c) - e) C. proc. civ., cât şi cerinţele prevăzute de art. 486 alin. (2) C. proc. civ. De asemenea, s-a reţinut că recursul a fost declarat şi motivat cu respectarea termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, privind contenciosul administrativ.

Prin încheierea din 1 iunie 2016, completul a dispus comunicarea raportului întocmit în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

La termenul din 2 martie 2017, având în vedere că în raport s-a considerat că recursul este admisibil în principiu, iar problema de drept care se pune în recurs nu este controversată, s-a considerat, de către toţi membrii completului, că se poate face aplicarea prevederilor art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, având în vedere şi susţinerile părţilor, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 488 din Noul C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.

Soluţia primei instanţe, de respingere a acţiunii ca nefondată, este legală, fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente, în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia este nelegală hotărârea dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, se constată că recurenţii, în cadrul acestui motiv de recurs, nu au indicat normele de drept material care ar fi fost încălcate sau aplicate greşit de către instanţa de fond.

Practic, recurenţii nu formulează veritabile critici la adresa sentinţei atacate, ci reiterează apărările formulate în faţa Curţii de Apel Bucureşti.

Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, Înalta Curte constată că recurenţilor-reclamanţi le-au fost eliberate de către H. diplomele de licenţă pentru diferite specializări, în urma absolvirii examenului de licenţă organizat- de către această instituţie de învăţământ.

Recurenţii-reclamanţi au solicitat ca intimatul-pârât să le recunoască titlul de licenţiaţi, obţinut în urma susţinerii examenului de licenţă, la diferitele specializări din cadrul H., astfel încât să se poate bucura de toate drepturile conferite de aceasta.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că nu au raporturi de serviciu sau de muncă directe cu intimatul-pârât, ci exclusiv cu alte instituţii care ar fi refuzat recunoaşterea drepturilor legate de eliberarea acestor acte de studii, motivat de împrejurarea că însuşi intimatul şi-ar fi exprimat un astfel de refuz în acest sens.

Înalta Curte constată că deşi s-au adresat instanţei de contencios administrativ, reclamanţii nu au invocat ca temei de drept vreo dispoziţie din Legea nr. 554/2004.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public".

Din interpretarea acestui text rezultă că pentru a se putea adresa instanţei de contencios administrativ, persoana trebuie să dovedească:

- vătămarea sa într-un drept al său sau într-un interes legitim;

- această vătămare să fie produsă de o autoritate publică fie printr-un act administrativ;

- fie prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri.

Actul administrativ, în sensul legii contenciosului administrativ poate fi un act administrativ pur şi simplu sau un act administrativ asimilat.

Conform art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004:

"actul administrativ reprezintă actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte categorii de contracte administrative supuse competenţei instanţelor de contencios administrativ", iar conform art. 2 alin. (2) din acelaşi act normativ:

"Se asimilează actelor administrative unilaterale şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal".

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că reclamanţii, în acţiunea adresată instanţei de fond, nu au indicat nici ce vătămări le-au fost aduse de autoritatea publică pârâtă şi nici care este actul administrativ, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 sau actul administrativ asimilat prin care li s-ar fi produs vătămarea.

De asemenea, în cauză nu a fost indicat actul prin care această autoritate publică ar fi afirmat nevalabilitatea diplomei, diplomă care, conform OMECT nr. 2284/2007, este eliberată de instituţiile de învăţământ, ministerul având obligaţia de a pune la dispoziţie formularele tipizate printr-o unitate de specialitate.

Chiar dacă ar exista o culpă a ministerului în ceea ce priveşte modul de emitere a diplomelor formular, Înalta Curte constată că reclamanţii nu au făcut dovada că ar exista un act administrativ sau un act administrativ asimilat prin care această autoritate nu ar recunoaşte valabilitatea diplomei emise pe numele acestora.

Având în vedere prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, conform cărora:

"Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim", Înalta Curte constată că cererea reclamanţilor, în mod corect a fost respinsă de instanţa de fond.

Pe de altă parte, este de necontestat că reclamanţii sunt titularii unor diplome de licenţă, astfel că toate susţinerile, atât ale instanţei de fond, cât şi ale recurenţilor, cu privire la autorizarea sau nu a formei de învăţământ urmate de către reclamanţi, sunt străine de prezentul cadru procesual, astfel că nu vor face obiectul analizei recursului.

Conform unei practici constante a instanţei supreme, s-a reţinut că nu se poate constata un refuz nejustificat de soluţionare a unei cereri, în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004, şi nici un exces de putere din partea autorităţii publice, în sensul art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004, în ceea ce priveşte "recunoaşterea diplomei de licenţă", pârâtul Ministerul Educaţiei Naţionale neavând nicio competenţă în acest sens.

Diploma de licenţă este un document oficial şi câtă vreme nu a fost revocată de emitent sau anulată irevocabil prin hotărâre judecătorească, se prezumă că a fost eliberată în condiţii de legalitate, deci produce efecte juridice sub aspectul drepturilor ce decurg din ea.

Astfel, o diplomă de licenţă emisă de o instituţie de învăţământ superior, cum este cea a reclamanţilor, produce efecte juridice fără a fi necesar vreun act de recunoaştere/validare a diplomei de către ministerul de resort.

Fiind un act administrativ, diploma de licenţă se bucură de prezumţia de autenticitate, în sensul că emană în mod real de la cine se afirmă că emană, prezumţia de veridicitate, în sensul că reflectă în mod real ceea ce a stabilit autoritatea emitentă şi prezumţia de legalitate, în sensul că a fost emisă cu respectarea tuturor condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de lege, fiind ea însăşi titlul executoriu în baza căruia se iniţiază procedura executării silite, cu obligaţia corelativă a adresanţilor de a respecta şi de a pune în aplicare dispoziţiile acesteia.

În aceste condiţii, nu pot fi primite argumentele recurenţilor referitoare la obligaţia legală a ministerului de coordonare şi control a sistemului naţional de învăţământ, care ar include şi obligaţia de recunoaştere a diplomelor de licenţă, cel vizând teoria aparenţei în drept sau modalitatea în care trebuie interpretate anumite dispoziţii legale în materie.

Prin urmare, o astfel de cerere nu poate forma obiectul unei acţiuni în contencios administrativ, în raport de dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 554/2004, şi nu poate forma obiectul unei soluţii pe care o poate da instanţa în raport de dispoziţiile art. 18 alin. (1) - (6) din Legea nr. 554/2004.

Se mai are în vedere şi faptul că dispoziţiile legii speciale în materia contenciosului administrativ nu reglementează acţiunea în constatarea dreptului, iar dispoziţiile de drept comun în materie, respectiv art. 35 din C. proc. civ., sunt în sensul că persoana care justifică un interes poate cere "constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept", însă "cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege".

Înalta Curte reţine că diplomele de licenţă obţinute în România sunt recunoscute de plin drept, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei unei alte formalităţi.

În condiţiile în care ar fi nesocotite drepturile ce decurg din diploma de licenţă, protejarea acestora se poate realiza la cererea părţii vătămate, însă în cadrul altui demers judiciar promovat în contradictoriu cu instituţia/autoritatea care îi nesocoteşte aceste drepturi, fără a fi nevoie de intervenţia Ministerului Educaţiei Naţionale pentru "recunoaşterea diplomei de licenţă", obiectul prezentei acţiuni vizând strict obligarea pârâtului de a recunoaşte diplomele de licenţă.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurenţilor sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar hotărârea instanţei de fond este legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ.

Totodată, Înalta Curte constată că problema de drept care se pune în recurs nu este controversată şi face obiectul unei jurisprudenţe constante a instanţei supreme, astfel încât recursul de faţă a fost soluţionat potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

În consecinţă, pentru considerentele arătate, în raport cu înscrisurile depuse la dosar şi susţinerile părţilor, în temeiul art. 493 alin. (6) şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanţi ca nefondat, decizia urmând a fi comunicată părţilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii A., B., C., D., E., F. şi G. împotriva sentinţei civile nr. 148 din 26 ianuarie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 martie 2017.