Validity of agricultural subsidy claims under Legea 215/2001 and OUG 125/2006 based on irregular land tenure and non-compliant administrative acts

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta Agenţia pentru Plăţi şi Intervenţie în Agricultură - Direcţia Antifraudă, Control Intern şi Supracontrol, solicitând anularea Procesului-verbal de constatare nereguli şi stabilire a creanţelor bugetare nr. x/03.03.2014 şi a Deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative nr. 10360/23.05.2014.

Prin sentinţa nr. 50 din 04 martie 2015, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, învestită cu soluţionarea cauzei ca urmare a declinării de competenţă potrivit sentinţei civile nr. 42/19.01.2015 pronunţată de Tribunalul Buzău, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură.

Împotriva sentinţei nr. 50 din 04 martie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L.

În susţinerea recursului declarat reclamanta a formulat mai multe critici cu privire la sentinţa pronunţată, după cum urmează:

Prima critică vizează greşita măsură dispusă de instanţa de judecată în şedinţa publică din data de 25.02.2015, când, la primul termen de judecată s-a respins cererea reprezentantului societăţii recurente de acordare a unui nou termen de judecată în vederea angajării unui apărător sau a prezenţei apărătorului ales în faţa instanţei.

Arată recurenta că, deşi măsura respingerii cererii reprezentantului societăţii a fost motivată de instanţă pe considerentul că acţiunea a fost înregistrată în luna octombrie 2014, cauza fiind declinată de la Tribunalul Buzău la Curtea de Apel Ploieşti la data de 19.01.2015, citaţia Curţii fiind primită de societate la data de 02.02.2015, aceasta având timp suficient să îşi angajeze apărător, măsura este nelegală prin prisma actelor existente la dosar şi a dispoziţiilor art. 223 C. proc. civ.

A doua critică se referă la faptul că instanţa de judecată nu a pus în discuţia reprezentantului societăţii reclamante proba cu expertiză de specialitate cadastru, cu obiectivele menţionate în cererea de chemare în judecată, lăsând practic societatea fără apărare specializată, dar şi fără probatoriu în apărare.

A treia critică se referă la respingerea complet nejustificată a cererii reclamantei, formulată prin concluziile scrise, privind repunerea pe rol a cauzei în vederea punerii în discuţie nu numai a probatoriului cerut prin cererea introductivă, cât şi a necesitaţii suspendării soluţionării cauzei prin prisma procesului-verbal de aducere la cunoştinţă a calităţii de suspect al reprezentantului societăţii B., în dosarul nr. x din data de 03.12.2014, act depus la dosar de către pârâtă odată cu concluziile scrise şi care nu i-a fost comunicat reprezentantului societăţii. Arată recurenta că în raport de această calitate de suspect a reprezentantului societăţii se impunea poate punerea în discuţia părţilor a prevederilor art. 413 alin. (1) pct. l sau 2 C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, recurenta a formulat următoarele critici cu privire la sentinţa recurată, subliniind că instanţa de fond nu a putut face o corectă şi justă apreciere a situaţiei de fapt dedusă judecăţii, întrucât nu a avut un probatoriu complet administrat, care să-i ofere posibilitatea pronunţării unei soluţii temeinice, a unei evaluări obiective a corectitudinii întocmirii actelor administrative contestate de recurent, situaţie în care judecătorul fondului nu a avut altă posibilitate decât aceea de a copia pur şi simplu constatările organelor de control ale instituţiei pârâte, să le preia motivarea, ceea ce nu poate echivala cu o justă apreciere a situaţiei de fapt.

Prima critică pe fondul cauzei se referă la faptul că instanţa de fond a avut în vedere la pronunţarea sentinţei recurate faptul că verificarea DLAF s-a finalizat prin Nota de control nr. x, în care s-a consemnat existenţa mai multor nereguli, printre care şi aceea că numitul B. a încheiat cu Consiliul Local Săhăteni Contractul de arendă nr. x/2008 pentru o durată de 5 ani şi o suprafaţă de 8 ha, contract care nu este semnat de primarul comunei, ci are numai viza de legalitate a secretarului şi ştampila comunei Săhăteni, fiind încheiat fără parcurgerea procedurii obligatorii prevăzute de Legea nr. 215/2001 (licitaţie publică) şi fără să existe o hotărâre a Consiliului Local care să aprobe darea în arendă a terenului. Arată recurenta că acesta nu poate constitui un argument pentru a aprecia că societatea are o culpă în această situaţie, pentru simplu fapt că societatea şi-a îndeplinit obligaţiile decurgând din încheierea acestui contract în ceea ce priveşte lucrarea terenului şi plata arendei convenite prin contract, neexistând niciun prejudiciu la bugetul local din acest punct de vedere.

Arată recurenta că neîndeplinirea formelor de contractare din punct de vedere legal nu este în nici un caz imputabilă societăţii, toate obligaţiile legale referitoare la licitaţie, existenţa unei HCL şi semnarea contractului de către primarul localităţii constituind obligaţii ce cad în sarcina Primăriei şi a organelor ei de conducere, conform Legii nr. 215/2001.

Recurenta critică faptul că instanţa de fond a preluat fără nicio verificare susţinerile pârâtei referitoare la înscrisurile din care rezultă suprafeţele deţinute de B., menţionate în Registrul Agricol şi actele în baza cărora deţine aceste suprafeţe, respectiv contract de arendă şi contract de comodat, cu referire la Adresa nr. x/2010 şi Adresa nr. x, eliberate de Primăria comunei Săhăteni.

Astfel, recurenta arată că, în mod surprinzător, prima instanţă menţionează în cuprinsul sentinţei recurate faptul că reclamanta nu a administrat probe prin care să combată constatările pârâtei, de vreme ce în mod greşit nu i-a acordat reclamantului un termen de judecată în vederea pregătirii apărării, cu atât mai mult cu cât prin cererea introductivă se solicita o probă esenţială, aceea a unei expertize care să stabilească în mod clar suprafeţele arendate pe perioada controlată şi dacă reclamanta a beneficiat în mod legal de sumele subvenţionate de la bugetul statului şi ale UE.

Subliniază recurenta că instanţa de judecată reia în cuprinsul sentinţei recurate pretinsele vicii de formă cuprinse în Adresa nr. x privind terenul în suprafaţă de 8 ha luat în arendă de la Primăria com. Săhăteni, care, nefind încheiat cu îndeplinirea cerinţelor legale în ceea ce priveşte condiţiile de formă, în opinia instanţei nu poate produce efecte juridice, iar culpa pentru aceasta revine în totalitate reclamantului.

Arată recurenta că neîndeplinirea condiţiilor de formă pentru încheierea acestui contract, pe de o parte nu-i poate fi imputată exclusiv reclamantului, care nu era proprietarul terenului, iar, pe de altă parte, obligaţia instanţei de judecată era aceea de a verifica în ce măsură au fost prejudiciate interesele proprietarului prin încredinţarea arendării acestui teren în mod direct reclamantului.

În opinia recurentei, sub acest aspect nu s-a administrat nicio probă, nu s-a făcut absolut nicio încercare de a lămuri situaţia, respectiv de a se dovedi în ce stare a preluat terenul reclamantul, dacă era în stare de pârloagă, dacă l-a desţelenit, arat, cultivat etc, achitând proprietarului toate drepturile în bani sau natură convenite.

Arată recurenta că această afirmaţie din considerentele sentinţei dovedeşte că judecătorului fondului nu a avut o poziţie obiectivă faţă de părţi, lipsind acea obiectivitate şi echilibru atât de necesare în soluţionarea unei cauze.

Se mai arată în motivele de recurs că, contrar tuturor aspectelor relevante din dosar, care denotă atitudinea sinceră a reprezentantului reclamantei, în lipsa unor dovezi pertinente şi concludente, absolut necesare soluţionării cauzei, cum sunt chiar contractele de arendă şi comodat ce au făcut obiectul controlului pe perioada 2009-2011, cum însăşi instanţa menţionează în considerente, aceasta a reţinut totuşi "culpa exclusivă a reclamantului" în producerea prejudiciului consemnat în procesul-verbal contestat.

În opinia recurentei, instanţa de fond nu i-a oferit reclamantei posibilitatea de a se apăra şi de a depune la dosar întreaga documentaţie pe care se sprijină apărările sale, astfel că hotărârea recurată este nelegală şi netemeinică, motiv pentru care se impune casarea acesteia.

Prin întâmpinare, intimata a invocat excepţia nulităţii recursului, pentru neîncadrare în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., solicitând, în principal, anularea, iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Prin Raportul întocmit la data de 22 august 2016, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., s-a constatat că cererea de recurs îndeplineşte atât cerinţele de formă prevăzute la art. 486 alin. (1) lit. a) şi c) - e) C. proc. civ., cât şi cerinţele prevăzute de art. 486 alin. (2) C. proc. civ. De asemenea, s-a reţinut că recursul a fost declarat şi motivat cu respectarea termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, privind contenciosul administrativ.

S-a constatat, totodată, că recurenta-reclamantă a invocat motive de recurs care se pot circumstanţia motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Prin încheierea din 6 octombrie 2016, completul a dispus comunicarea raportului întocmit în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ.

Intimata-pârâtă Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură a depus punct de vedere la raport.

La termenul din 2 martie 2017, având în vedere că în raport s-a considerat că recursul este admisibil în principiu, iar problema de drept care se pune în recurs nu este controversată, s-a considerat, de către toţi membrii completului, că se poate face aplicarea prevederilor art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, având în vedere şi susţinerile părţilor, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 488 din Noul C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.

Soluţia primei instanţe, de respingere a acţiunii ca nefondată, este legală, fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente, în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Recurenta a invocat motive de recurs care se pot circumstanţia motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

1. Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. ("când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii")

În cadrul acestui motiv de casare, recurenta a formulat următoarele critici la adresa sentinţei recurate:

- în mod greşit instanţa de judecată, în şedinţa publică din data de 25.02.2015, la prim termen de judecată, a respins cererea reprezentantului societăţii recurente de acordare a unui nou termen în vederea angajării unui apărător sau a prezenţei apărătorului ales în faţa instanţei, măsura dispusă fiind nelegală prin prisma actelor existente la dosar şi a dispoziţiilor art. 223 C. proc. civ.

- în mod greşit instanţa de judecată nu a pus în discuţia reprezentantului societăţii reclamante proba cu expertiză de specialitate cadastru, cu obiectivele menţionate în cererea de chemare în judecată, lăsând practic societatea fără apărare specializată, dar şi fără probatoriu în apărare;

- în mod greşit instanţa de fond a respins, complet nejustificat, cererea reclamantei, formulată prin concluziile scrise, privind repunerea pe rol a cauzei în vederea punerii în discuţie nu numai a probatoriului cerut prin cererea introductivă, cât şi a necesitaţii suspendării soluţionării cauzei prin prisma procesului-verbal de aducere la cunoştinţă a calităţii de suspect al reprezentantului societăţii B., în dosarul nr. x din data de 03.12.2014, act depus la dosar de către pârâtă odată cu concluziile scrise şi care nu i-a fost comunicat reprezentantului societăţii. A arătat recurenta că în raport de această calitate de suspect a reprezentantului societăţii se impunea punerea în discuţia părţilor a prevederilor art. 413 alin. (1) pct. l sau 2 C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază că aceste critici formulate în susţinerea primului motiv de recurs invocat sunt nefondate pentru considerentele expuse în continuare.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. evocă situaţiile prevăzute de dispoziţiile legale privind nulitatea condiţionată sau necondiţionată a actelor de procedură.

În cauză însă, motivele invocate de recurentă nu se încadrează nici în situaţia prevăzută la art. 175 C. proc. civ., în condiţiile în care actele de procedură cu privire la care se invocă nulitatea nu au adus părţii o vătămare, nici în situaţiile prevăzute de legiuitor la art. 176 C. proc. civ. şi în niciun alt caz prevăzut de legiuitor, care să fie sancţionat cu nulitatea actului de procedură.

Cu privire la prima critică adusă sentinţei recurate, privind respingerea cererii recurentei-reclamante prin care a solicitat amânarea judecării cauzei pentru a-şi angaja apărător, Înalta Curte constată următoarele:

Reprezentantul recurentei a invocat, de fapt, în susţinerea acestei critici prevederile art. 222 din C. proc. civ., prevederi care au fost întocmai respectate de instanţa de fond.

Potrivit dispoziţiilor art. 222 C. proc. civ.:

"(1) Amânarea judecăţii pentru lipsă de apărare poate fi dispusă, la cererea părţii interesate, numai în mod excepţional, pentru motive temeinice şi care nu sunt imputabile părţii sau reprezentantului.

(2) Când instanţa refuză amânarea judecăţii pentru acest motiv, va amâna, la cererea părţii, pronunţarea în vederea depunerii de concluzii scrise".

Or, aşa cum a precizat şi instanţa de fond în încheierea din 25.02.2015, recurenta şi-a înregistrat acţiunea în luna octombrie 2014, iar, în urma declinării judecării cauzei, Curtea de Apel Ploieşti a emis citaţia pentru termenul de judecată din data de 25.02.2015, citaţie care a fost primită de recurenta-reclamantă în data de 02.02.2015, aceasta având timp suficient pentru a-şi angaja apărător, neaflându-se într-o situaţie excepţională, fiind partea care a promovat acţiunea în luna octombrie 2014.

În mod corect a apreciat instanţa de fond că motivul privind lipsa mijloacelor financiare nu a fost dovedit prin nici un mijloc de probă, astfel că această susţinere constituie o simplă alegaţie nedovedită, formulată cu nerespectarea dispoziţiilor art. 10 alin. (1) şi art. 249 din C. proc. civ., precum şi faptul că motivul învederat nu se circumscrie motivelor temeinice, de natură extraordinară, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 222 din C. proc. civ.

Având în vedere cele menţionate, Înalta Curte apreciază că în mod corect instanţa a respins cererea recurentei, atâta timp cât aceasta nu a demonstrat faptul că pentru motive temeinice şi care nu îi sunt imputabile a fost în imposibilitatea de a-şi angaja apărător. Mai mult decât atât, instanţa a amânat şi pronunţarea în vederea depunerii de concluzii scrise, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 222 alin. (2) C. proc. civ.

Referitor la celelalte două critici formulate, din actele şi lucrările dosarului rezultă faptul că prin concluziile scrise formulate reclamanta a solicitat repunerea cauzei pe rol, în vederea suspendării judecăţii, ca urmare a urmăririi penale efectuate de către Direcţia Naţională Anticorupţie faţă de reprezentantul său legal.

În mod corect instanţa de fond nu a luat în considerare această solicitare, motivat de faptul că cererea de amânare a judecăţii, formulată de reclamantă la termenul de judecată din data de 25.02.2015, a fost respinsă, în esenţă, ca urmare a culpei procesuale evidente a acesteia, aşa cum s-a arătat anterior, precum şi de faptul că această cerere de suspendare a judecăţii a fost formulată după închiderea dezbaterilor, instanţa apreciind că devin astfel incidente dispoziţiile art. 394 alin. (3) din C. proc. civ., potrivit cărora: "După închiderea dezbaterilor, părţile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancţiunea de a nu fi luat în seamă".

Pe cale de consecinţă, criticile formulate de recurentă în susţinerea acestui prim motiv de recurs nu sunt fondate.

2. Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material")

Se constată că recurenta, în cadrul acestui motiv de recurs, nu a indicat normele de drept material care ar fi fost încălcate sau aplicate greşit de către instanţa de fond.

Practic, recurenta nu formulează veritabile critici la adresa sentinţei atacate, ci reiterează apărările formulate în faţa Curţii de Apel Ploieşti.

Recurenta a criticat faptul că instanţa de fond a avut în vedere la pronunţarea soluţiei recurate faptul că verificarea DLAF s-a finalizat prin Nota de control nr. x, în care s-a consemnat existenţa mai multor nereguli, printre care şi aceea că numitul B. a încheiat cu Consiliul Local Săhăteni Contractul de arendă nr. x/2008 pentru o durată de 5 ani şi o suprafaţă de 8 ha, contract care nu este semnat de primarul comunei, ci are numai viza de legalitate a secretarului şi ştampila comunei Săhăteni, fiind încheiat fără parcurgerea procedurii obligatorii prevăzute de Legea nr. 215/2001 (licitaţie publică) şi fără să existe o hotărâre a Consiliului Local care să aprobe darea în arendă a terenului.

În opinia recurentei, acesta nu poate constitui un argument pentru a aprecia că societatea are o culpă în această situaţie, pentru simplul fapt că societatea şi-a îndeplinit obligaţiile decurgând din încheierea acestui contract în ceea ce priveşte lucrarea terenului şi plata arendei convenite prin contract, neexistând niciun prejudiciu la bugetul local din acest punct de vedere.

Astfel, arată recurenta că neîndeplinirea formelor de contractare din punct de vedere legal nu este în nici un caz imputabilă societăţii, toate obligaţiile legale referitoare la licitaţie, existenţa unei HCL şi semnarea contractului de către primarul localităţii constituind obligaţii ce cad în sarcina Primăriei şi a organelor ei de conducere, conform Legii nr. 215/2001.

Or, un contract valabil încheiat reprezintă acordul între două sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic, în acest caz acordul fiind inexistent, dacă una dintre părţi nu şi-a însuşit prin semnătură contractul prezentat de recurenta-reclamantă.

Recurenta a criticat faptul că instanţa de fond a preluat fără nicio verificare susţinerile pârâtei referitoare la înscrisurile din care rezultă suprafeţele deţinute de B., menţionate în Registrul Agricol şi actele în baza cărora deţine aceste suprafeţe, respectiv contract de arendă şi contract de comodat, cu referire la Adresa nr. x/2010 şi Adresa nr. x, eliberate de Primăria comunei Săhăteni.

Sub acest aspect în mod corect a reţinut instanţa de fond că neconformităţile rezultate din cele două adrese au fost recunoscute şi de către angajaţi din cadrul Primăriei Săhăteni, iar B. a recunoscut faptul că în realitate deţine contract doar pentru 8 ha, restul suprafeţei lucrându-l fără forme legale, apreciind că această manieră de lucru este suficientă pentru a obţine aprobarea sprijinului financiar, iar, cu privire la contractul nr. x/2008, că acesta nu există.

În mod corect a constatat Curtea de apel că reclamanta nu a administrat probe prin care să combată constatările pârâtei, confirmate de înscrisurile depuse la dosar, recunoscând, de altfel, parţial, constatările DLAF, aşa cum s-a arătat anterior.

În opinia Curţii de apel, împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, dacă reclamanta ar fi avut înscrisuri relevante, atunci ar fi trebuit să le anexeze contestaţiei, iar dacă ar fi existat înscrisuri relevante care nu au fost depuse cu ocazia soluţionării contestaţiei, indiferent de motivul nedepunerii lor, reclamanta ar fi putut să le înfăţişeze instanţei de judecată, lucru pe care de altfel l-a făcut, la cererea introductivă fiind anexate o serie de înscrisuri (titluri de proprietate, contracte de comodat.etc), înscrisuri analizate de instanţă în vederea pronunţării soluţiei.

După cum rezultă din actele şi lucrările dosarului, Curtea de apel a încuviinţat proba cu înscrisuri, care au fost comunicate, iar reclamanta nu a avut obiecţiuni cu privire la probele încuviinţate, solicitând doar anularea actelor contestate.

Faţă de afirmaţia recurentei-reclamante potrivit căreia "(...) instanţa de fond reţine eronat că pentru suprafaţa de 18,83 ha nu există nicio formă legală de deţinere, forma legală fiind în realitate contractul de comodat, despre care instanţa nu face nicio vorbire", Înalta Curte apreciază că în mod corect Curtea de apel, în raport de dispoziţiile art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006, a reţinut că din interpretarea sistematică şi logică a acestor dispoziţii rezultă că simplele înţelegeri verbale, nematerializate în vreuna din formele legale menţionate, nu pot fi avute în vedere la acordarea de plăţi în temeiul actului normativ precizat.

În mod corect a apreciat instanţa de fond, cu privire la Contractul nr. x/2008 pentru suprafaţa de 8 ha, că acesta a fost nelegal încheiat, cu nerespectarea dispoziţiilor art. 123 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, conform cărora închirierea sau concesionarea bunurilor din domeniul public sau privat al unităţilor administrativ teritoriale se fac prin licitaţie publică, organizată în condiţiile legii.

S-a reţinut în mod corect în considerentele sentinţei recurate că încheierea acestui contract nu a fost precedată de vreo licitaţie publică, care să fie adjudecată de către reclamant; că nu există vreo hotărâre a Consiliului Local Săhăteni, prin care să se aprobe darea în arendă a terenului respectiv; că acest contract nu poartă semnătura autorităţii executive a comunei Săhăteni, respectiv a primarului, el fiind semnat doar de către secretar în virtutea dispoziţiilor art. 117 lit. a) din Legea nr. 215/2001, astfel că, practic, nu există dovada vreunei manifestări de voinţă a autorităţii publice în sensul încheierii acestuia.

De asemenea, instanţa de fond a avut în vedere în mod corect faptul că acest contract de arendă nu putea justifica cererea de plată a reclamantei, în condiţiile în care acesta a fost încheiat de către persoana fizică B. şi nu există vreun alt înscris din care să rezulte transmiterea legală a calităţii de arendator către S.C. A. S.R.L. şi, implicit, a drepturilor şi obligaţiilor aferente acesteia.

Ca urmare, instanţa de fond a reţinut că în mod corect pârâta nu a avut în vedere contractul menţionat, modalitatea încheierii acestuia circumscriindu-se noţiunii de neregulă, aşa cum aceasta este definită de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011.

În ceea ce priveşte contractele de comodat invocate, Înalta Curte constată că din analiza actelor şi lucrărilor dosarului rezultă faptul că reprezentantul reclamantei, B., a depus la dosarul nr. x, pe parcursul urmăririi penale, o serie de contracte de comodat menite să acopere neregulile constatate de DLAF, contracte care nu au fost depuse la A.P.I.A. - Centrul judeţean Buzău atunci când s-a solicitat acordarea sprijinului financiar şi nici ulterior, contracte care nu au fost prezentate nici DLAF în timpul efectuării controlului dispus de Direcţia Naţională Anticorupţie.

Aceste contracte au apărut pentru prima oară în timpul urmăririi penale, iar pârâta a luat la cunoştinţă de existenţa lor odată cu primirea cererii de chemare în judecată care formează obiectul prezentului litigiu, la 5 ani după depunerea cererii de sprijin.

În faţa instanţei de recurs, reprezentantul recurentei-reclamante a depus la dosar aceste contracte de comodat, încercând să demonstreze faptul că recurenta ar fi deţinut la momentul depunerii cererilor la A.P.I.A. - Centrul judeţean Buzău şi alte documente care atestau utilizarea suprafeţelor pentru care a solicitat şi obţinut sprijin financiar în campaniile 2010-2011.

Din analiza acestor contracte se poate observa însă, ca şi în cazul contractului de arendă invocat, că erau încheiate cu persoane fizice şi nu cu societatea reclamantă, S.C. A. S.R.L.

Pentru toate aceste considerente, Curtea a apreciat în mod corect că actele administrative contestate de către reclamantă sunt legale şi temeinice, sub aspectul tuturor criticilor invocate şi al probelor administrate de către aceasta.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar hotărârea instanţei de fond este legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ.

Totodată, Înalta Curte constată că problema de drept care se pune în recurs nu este controversată şi face obiectul unei jurisprudenţe constante a instanţei supreme, astfel încât recursul de faţă a fost soluţionat potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

În consecinţă, pentru considerentele arătate, în raport cu înscrisurile depuse la dosar şi susţinerile părţilor, în temeiul art. 493 alin. (6) şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă ca nefondat, decizia urmând a fi comunicată părţilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 50 din 04 martie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 martie 2017.