Appeal against inadmissibility of discrimination cancellation action for lack of co-defendants dismissed

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal la data de 07 aprilie 2014, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, a solicitat anularea Hotărârii nr. 106 din 05.02.2014, emisă de pârât şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa nr. 2570 din 07 aprilie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia de necompetenţă materială a acestei instanţe şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 21 aprilie 2015.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1763 din 18 iunie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondată, excepţia netimbrării şi, în condiţiile art. 78 alin. (2) teza finală C. proc. civ., a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, ca inadmisibilă.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1763 din 18 iunie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (astfel cum s-a reţinut prin concluziile raportului întocmit asupra admisibilităţii în principiu a recursului), solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

În dezvoltarea recursului, reclamantul a susţinut că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 78 C. proc. civ., schimbând natura şi obiectul acţiunii, dintr-o acţiune în anularea actului administrativ emis de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, întemeiată pe dispoziţiile art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000, într-o acţiune directă în constatarea discriminării, întemeiată pe dispoziţiile art. 27 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Astfel, reclamantul arată că a solicitat anularea actului administrativ emis de intimatul-pârât, situaţie în care, potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000, având în vedere şi principiul disponibiliăţii, doar instituţia emitentă a actului îndeplinea condiţiile din cuprinsul art. 36 C. proc. civ., pentru a sta în judecată. Membrii Consiliului de Administraţie al Societăţii Române de Radiodifuziune nu sunt persoane responsabile din cadrul instituţiei pârâte şi nu au participat la emiterea Hotărârii nr. 106/05.02.2014.

Prin urmare, întrucât litigiul presupune judecarea în contradictoriu cu emitentul actului, iar persoanele respective nu au participat sau nu sunt emitenţii actului criticat, acestea nu au calitate procesuală pasivă, iar instanţa de fond a apreciat greşit că acestea trebuie să stea în proces, alături de intimatul-pârât.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării nu a depus întâmpinare în cauză.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 06 noiembrie 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.

Părţile nu au înregistrat la dosarul cauzei un punct de vedere referitor la concluziile raportului întocmit asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 29 ianuarie 2018, constatând că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, completul de filtru a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, fixând termen pentru judecata pe fond a căii de atac.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

În cauză, reclamantul A. a înţeles să critice legalitatea sentinţei nr. 1763 din 18 iunie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, din perspectiva modalităţii de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 78 C. proc. civ., raportat la obiectul cererii de chemare în judecată.

În esenţă, recurentul a apreciat că, faţă de motivele de fapt şi de drept ale acţiunii, nu se impune chemarea în judecată a persoanelor care au săvârşit faptele discriminatorii la adresa reclamantului, ci doar a emitentului actului administrativ atacat, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanţei de control judiciar să aibă în vedere şi principiul disponibilităţii.

Potrivit dispoziţiilor art. 78 alin. (2) din C. proc. civ.:

"În materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecăţii o impune, judecătorul va pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. Dacă niciuna dintre părţi nu solicită introducerea în cauză a terţului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluţionată fără participarea terţului, va respinge cererea, fără a se pronunţa pe fond."

Acestor dispoziţii le corespund, în materia contenciosului administrativ, prevederile similare ale art. 161 din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora:

"Instanţa de contencios administrativ poate introduce în cauză, la cerere, organismele sociale interesate sau poate pune în discuţie, din oficiu, necesitatea introducerii în cauză a acestora, precum şi a altor subiecte de drept."

Fără a nega dreptul de dispoziţie al părţilor, reglementat de prevederile art. 9 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că prevederile art. 78 din acelaşi act normativ reprezintă o normă cu caracter special, derogatorie, aplicabilă în situaţiile expres indicate, fiind o expresie a principiului rolului activ al judecătorului, astfel cum este acesta definit prin dispoziţiile art. 22 din C. proc. civ.

Aşadar, judecătorul învestit cu judecarea cauzei este obligat să aibă în vedere principiul disponibilităţii, însă aplicarea acestui principiu nu poate conduce la încălcarea drepturilor fundamentale ale unor terţe subiecte de drept şi la nesocotire altor principii de bază ale procedurii civile, precum principiul contradictorialităţii sau principiul dreptului la apărare.

În acest sens, analizând dispoziţiile art. 78 din C. proc. civ., Curtea Constituţională a reţinut, prin decizia nr. 480/2016, următoarele:

"...dispoziţiile art. 78 alin. (2) teza finală din C. proc. civ. nu pot fi apreciate ca fiind neconstituţionale, deoarece refuzul introducerii în cauză a altor persoane este manifestat de chiar părţile din proces. Dispoziţiile legale criticate nu înlătură posibilitatea persoanelor interesate de a se adresa justiţiei, ci au în vedere ipoteza în care judecătorul apreciază necesară introducerea în cauză a altor persoane, iar părţile refuză, astfel încât nu sunt afectate garanţiile unui proces echitabil şi nici dreptul la apărare. Dispoziţia legală criticată dă expresie principiului rolului activ al judecătorului, în virtutea căruia acesta poate propune lărgirea cadrului procesual în scopul asigurării unei soluţionări juste şi complete a cauzei, însă cu respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil, printre care şi principiul disponibilităţii părţilor. Acest principiu este derivat din prevederile constituţionale ale art. 124 alin. (2) care consacră trăsăturile pe care trebuie să le întrunească justiţia într-un stat de drept. Pentru a putea fi unică, egală şi imparţială, justiţia trebuie administrată de judecători care să dispună de putere de apreciere asupra unor aspecte diverse, inclusiv în ceea ce priveşte depunerea tuturor diligenţelor în vederea stabilirii corecte şi cuprinzătoare a cadrului procesual.(...)

Totodată, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei sale, instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti este de competenţa exclusivă a legiuitorului, potrivit art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Constituţie, legiuitorul putând institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale."

Prin Hotărârea nr. 106/05.02.2014, intimatul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a decis că aspectele sesizate de reclamant nu întrunesc elementele constitutive ale discriminării, astfel cum este definită în art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000. În consecinţă, instanţa de contencios administrativ are obligaţia ca, analizând legalitatea acestei soluţii, să stabilească în ce măsură faptele reclamate au caracter discriminatoriu, analiză care nu poate fi făcută în lipsa persoanelor indicate a fi săvârşit aceste fapte, respectiv membrii Consiliului de Administraţie al Societăţii Române de Radiodifuziune.

Înalta Curte constată că, deşi persoanele reclamate a fi săvârşit fapte de discriminare la adresa recurentului nu au participat la emiterea actului contestat, eventuala declarare a nelegalităţii hotărârii nr. 106/05.02.2014, emise de intimatul-pârât, este de natură să producă efecte cu privire la drepturile şi obligaţiile acestora, astfel încât prezenţa lor în proces este necesară, pentru a beneficia de posibilitatea efectivă de a-şi prezenta apărările, în raport de pretenţiile recurentului-reclamant.

De altfel, specificul raporturilor de drept administrativ impune, în unele cazuri, prezenţa în proces a unor terţi, în patrimoniul sau în persoana cărora urmează să se reflecte soluţia instanţei de judecată (cu titlu de exemplu, se va avea în vedere acţiunea în anularea unei autorizaţii de construire, a cărei judecată trebuie purtată nu numai în contradictoriu cu autoritatea publică emitentă, ci şi cu beneficiarul actului). Soluţionarea litigiului doar în contradictoriu cu emitentul actului administrativ contestat încalcă atât principiul dreptului la apărare, consacrat de art. 13 din C. proc. civ., cât şi principiul contradictorialităţii, prevăzut de art. 14 din C. proc. civ., terţii afectaţi neavând posibilitatea de a cunoaşte pretenţiile reclamantului şi nici a de a formula apărări cu privire la legalitatea actului administrativ care le profită.

Totodată, nu poate fi primită nici critica recurentului-reclamant privitoare la greşita analizare a acţiunii prin prisma dispoziţiilor art. 27 din O.G. nr. 137/2000, întrucât instanţa de fond nu a avut în vedere aceste prevederi, cererea de chemare în judecată fiind soluţionată potrivit art. 20 din O.G. nr. 137/2000, prin luarea în considerare a efectelor produse de o eventuală admitere a acţiunii în anularea Hotărârii nr. 106/05.02.2014.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 1763 din 18 iunie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 februarie 2018.