Scope of vehicle tax on foreign-acquired vehicles and timing of tax liability obligation under Tax Code norms

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Guvernul României şi Municipiul Timişoara - Direcţia Fiscală a Municipiului Timişoara, solicitând în principal anularea:

- pct. 118 lit. a alin. (2) din H.G. nr. 44/2004 privind normele de aplicare a Codul fiscal, care extinde în mod nelegal, prin depăşirea sferei de cuprindere reglementată de Codul fiscal, aplicabilitatea impozitului asupra mijloacelor de transport dobândite în străinătate;

- pct. 94 alin. (1) şi alin. (2) din H.G. nr. 44/2004 privind normele de aplicare a Codul fiscal, care nu distinge între momentul dobândirii şi cel al înmatriculării cu consecinţa impunerii obligaţiilor fiscale de la data dobândirii.

În opinia reclamantului, aceste dispoziţii trebuie raportate la art. 261 alin. (1) şi (5) şi art. 264 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările ulterioare, şi sunt de natură a-i crea prejudiciu prin extinderea cadrului stabilit de Codul fiscal.

În subsidiar, solicită anularea dispoziţiilor criticate, având în vedere că prin menţinerea acestor texte se aduce atingere unui interes legitim public, care decurge logic, în opinia reclamantului, din încălcarea dreptului subiectiv, respectiv dreptului de proprietate şi obligaţiei corelative de plată a impozitului.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 207 din 15 septembrie 2015, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâţilor Guvernul României şi Municipiul Timişoara - Direcţia Fiscală a Municipiului Timişoara, constatând că nu este întemeiată acţiunea în anulare a prevederilor punctului 118, lit. a, alin. (2) din H.G. nr. 44/2004 şi pct. 94, alin. (1) şi (2) din H.G. nr. 44/2004, astfel cum au fost criticate în petitul principal al acţiunii în anulare şi nici în subsidiar, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 şi nici dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 554/2004.

Instanţa de fond a apreciat că pârâtul Municipiul Timişoara - Direcţia Fiscală a Municipiului Timişoara, faţă de obiectul acţiunii prin care se solicită anularea actului administrativ emis de către executiv, nu are legitimitate procesuală pasivă, întrucât reprezintă un serviciu public cu personalitate juridică aflat sub autoritatea Primarului Municipiului Timişoara, ca autoritate executivă la nivel local şi nicidecum nu are competenţa de a dispune cu privire la legalitatea unui act administrativ cu caracter normativ de genul celui contestat în cauză, astfel că a respins acţiunea faţă de această parte.

3. Calea de atac a recursului exercitată în cauză şi motivele invocate

Împotriva sentinţei civile nr. 207 din 15 septembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În contextul reiterării situaţiei de fapt generatoare a litigiului de faţă, cu precizarea din partea recurentului în sensul că problema de drept dedusă judecăţii rezidă în aceea de a se stabili dacă impozitul pe vehicule este sau nu un impozit pe proprietate şi, implicit momentul de la care se datorează acest impozit, respectiv începând cu data de întâi a lunii următoare dobândirii autovehiculului ori cu data de întâi a lunii următoare înmatriculării pentru prima dată în România, în esenţă, au fost dezvoltate următoarele critici faţă de soluţia primei instanţe apreciată ca fiind nelegală şi netemeinică:

- în soluţionarea acţiunii instanţa a pornit de la o premisă greşită întrucât nu a distins între prima înmatriculare care naşte obligaţia de plată a impozitului începând cu data de întâi a lunii următoare înmatriculării şi transcriere, în urma căreia se transferă şi obligaţia de plată a impozitului începând cu data de întâi a lunii următoare dobândirii;

- soluţia instanţei este greşită pentru că nu a fost avută în vedere împrejurarea că nu este posibila înmatricularea fără luarea în evidentele fiscale şi nici scăderea de la impozit dacă nu a fost efectuată radierea din circulaţie;

- dacă s-ar aprecia că dobândirea şi nu înmatricularea este faptul care conduce la naşterea obligaţiei fiscale atunci acest impozit ar fi unul pe proprietate şi ar dăinui cat timp există proprietatea, teză falsă şi discriminatorie;

- în mod evident, pct. 118 lit. a) alin. (2) din H.G. nr. 44/2004 extinde în mod nelegal prin depăşirea sferei de cuprindere reglementată de Codul fiscal, aplicabilitatea impozitului asupra mijloacelor de transport dobândite în străinătate, iar pct. 94 alin. (1) şi alin. (2) din H.G. nr. 44/2004 este valabil dacă se interpretează într-o altă formă decât cea descrisa anterior;

- în fine, recurentul a arătat că cea mai clară dovadă că interpretarea realizată prin acţiunea introductivă şi respectiv prin recurs este corectă şi-n acord cu intenţia legiuitorului se regăseşte în art. 468 alin. (2) din Codul fiscal în care se prevede că "impozitul pe mijloacele de transport se datorează pe perioada cât mijlocul de transport este înmatriculat sau înregistrat în România".

4. Apărările formulate în cauză Intimata Direcţia Fiscală a Municipiului Timişoara a depus întâmpinare cu respectarea condiţiilor prevăzute de C. proc. civ., învederând faptul că nu are calitate procesuală pasivă în acest litigiu, nefiind emitenta actului administrativ cu caracter normativ contestat.

Intimatul Guvernul României a depus întâmpinare cu respectarea condiţiilor prevăzute de C. proc. civ., solicitând respingerea recursului ca nefondat, cu consecinţa menţinerii sentinţei recurate ca fiind temeinică şi legală.

Recurentul-reclamant A. a depus răspuns la întâmpinare, solicitând admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei Direcţia Fiscală a Municipiului Timişoara şi admiterea recursului.

5. Procedura derulată în recurs

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea de şedinţă din data de 11 mai 2017, s-a dispus comunicarea raportului, în baza dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., cu menţiunea că părţile pot formula în scris un punct de vedere asupra raportului, în termen de 10 zile de la comunicare.

La termenul din 26 octombrie 2017, având în vedere că în raport s-a considerat că recursul este admisibil în principiu, s-a fixat termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs

Analizând cu prioritate, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 C. proc. civ., excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată şi in etapa recursului de intimata-pârâtă Direcţia Fiscală a Municipiului Timişoara care a învederat că nu are calitate procesuală pasivă în acest litigiu, nefiind emitenta actului administrativ cu caracter normativ contestat, Înalta Curte o va admite, reţinând, în acord cu cele consemnate şi în considerentele sentinţei atacate, că această autoritate, serviciu public cu personalitate juridică aflat sub autoritatea Primarului Municipiului Timişoara, deşi citată în cauză, nu poate avea calitate procesuală pasivă, neavând niciun fel de competenţe în legătură cu legalitatea unui act administrativ cu caracter normativ de genul celui contestat în cauză. In acest mod este menţinută şi soluţia instanţei de fond asupra respectivei excepţii.

Examinând legalitatea sentinţei atacate prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant, dar şi a apărărilor înfăţişate în întâmpinarea intimatului pârât, Înalta Curte, în urma propriei evaluări a probatoriului administrat în cauză, prin raportare la prevederile legale incidente apreciază că recursul de faţă este nefondat, în considerarea celor în continuare expuse.

Prezenta cerere de chemare judecată are ca obiect solicitarea recurentului reclamant de anulare a dispoziţiilor pct. 94 alin. (1) şi alin. (2), respectiv ale pct. 118 lit. a) alin. (2) din H.G. nr. 44/2004, privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Codul fiscal, act administrativ cu caracter normativ emis de Guvernul României în aplicarea prevederilor Codul fiscal.

Reclamantul recurent a susţinut, în esenţă, că respectivele prevederi sunt nelegale întrucât prin conţinutul lor a fost extinsă în mod nelegal, prin depăşirea sferei de cuprindere reglementată de Codul fiscal, aplicabilitatea impozitului asupra mijloacelor de transport dobândite în străinătate, iar prin punctul 94 alin. (1) şi (2) nu se distinge între momentul dobândirii şi cel al înmatriculării, cu consecinţă a impunerii obligaţiilor fiscale de la data dobândirii.

Prima instanţă a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantului, reţinând, pe de o parte, că susţinerile acestuia cu privire la extinderea noţiunii de "bun" cuprinse în dispoziţiile art. 261 alin. (5) Codul fiscal nu pot fi apreciate în concordanţă cu textul cuprins în dispoziţiile art. 264 Codul fiscal care vizează "mijlocul de transport" şi se referă la înmatriculare, cu aplicarea impozitului pe acel bun, în înţelesul legii de la data dobândirii bunului respectiv. Dispoziţiile pct. 118 din H.G. nr. 44/2004 nu extind aplicabilitatea impozitului asupra mijlocului de transport dobândit prin transcriere în străinătate, cum greşit a înţeles reclamantul, pentru a se stabili momentul achiziţiei vehiculului în discuţie drept reper pentru data stabilirii impozitului pe mijlocul de transport.

Pe de altă parte, instanţa de fond a mai arătat că dispoziţiile a căror anulare s-a solicitat nu încalcă prevederile constituţionale în ceea ce priveşte stabilirea şi plata impozitului pentru mijlocul de transport, neexistând discriminare pentru contribuabilul cetăţean român care a dobândit în străinătate un autoturism neînmatriculat, întrucât nu se poate reţine o dublă impunere aferentă perioadei de înmatriculare în străinătate, cum eronat invocă reclamantul, faţă de dispoziţiile punctului 118 lit. a) alin. (2) din H.G. nr. 44/2004, care se referă în mod evident la aplicarea impozitului pentru mijlocul de transport înmatriculat în România.

În acord cu cele apreciate ca fiind judicios reţinute de judecătorul fondului şi contrar afirmaţiilor şi criticilor recurentului- reclamant, cuprinse în cererea de recurs, prin care de altfel, se reiau susţinerile şi apărările înfăţişate şi cu ocazia judecăţii în fond a cauzei, Înalta Curte constată că nu se impune admiterea recursului, casarea hotărârii şi anularea prevederilor contestate, nefiind dovedite pretinsele elemente de nelegalitate ale acestora.

Şi în opinia instanţei de control judiciar, afirmaţiile recurentului reclamant în sensul că dispoziţiile legii de aplicare depăşesc sfera actului normativ principal nu sunt întemeiate în condiţiile în care transpare cu evidenţă intenţia legiuitorului de a stabili impozitul asupra mijloacelor de transport de la data dobândirii acestora.

Atât prevederile Codul fiscal cât şi normele metodologice, inclusiv pct. 118 alin. (2) lit. a, stabilesc că perioada pentru care se datorează impozitul reglementat în art. 265 alin. (1) -(3) Codul fiscal se raportează la momentul dobândirii mijlocului de transport şi respectiv momentul înstrăinării acestuia, cu precizarea că înstrăinarea nu se confundă cu radierea, aceasta din urma fiind doar o consecinţa a înstrăinării.

În plus se reţine că prezintă relevanţă în cauză susţinerile intimatului pârât care a arătat că până la data de 1 ianuarie 2012 persoanele fizice care dobândeau mijloace de transport din străinătate datorau impozit pentru acestea începând cu data de întâi a lunii următoare celei în care au fost dobândite potrivit dispoziţiilor art. 264 alin. (1) din Codul fiscal.

Ordonanţa de Urgenţă nr. 125/2011 pentru modificarea şi completarea Codul fiscal a completat art. 261 cu un nou alineat, (5) care prevede că începând cu data de 1 ianuarie 2012, până la prima înmatriculare/înregistrare, mijlocul de transport este considerat marfă. După prima înmatriculare/înregistrare, mijlocul de transport nu mai poate fi considerat marfă şi pentru acesta se datorează impozit pe mijloacele de transport.

În raport de aceste prevederi, în normele metodologice, la pct. 94 alin. (2) se precizează înţelesul sintagmei mijloc de transport care trebuie înmatriculat/înregistrat iar la pct. 118 se fac o serie de precizări în legătură cu dobândirea, înstrăinarea şi radierea respectiv scoaterea din evidenţe a mijlocului de transport.

Faţă şi de aceste precizări instanţa de control judiciar reţine că sunt nefondate susţinerile recurentului reclamant care consideră că impozitul pentru vehicule nu este un impozit pe proprietate, făcând o evidentă confuzie între momentul înstrăinării şi cel al radierii, cu ignorarea faptului că radierea este doar o consecinţă înstrăinării.

Impozitul pe mijloacele de transport este un impozit pe proprietate şi nu încetează a fi datorat dacă mijlocul de transport înscris în circulaţie este radiat de la organele de poliţie, astfel cum rezultă din conţinutul prevederilor pct. 118 lit. b şi c) şi a) pct. 119 din normele metodologice de aplicare a Codul fiscal în cuprinsul cărora sunt stabilite condiţiile în care un mijloc de transport este scăzut de la impunere.

Radierea din evidenţa fiscală este diferită şi nu vizează practic radierea din evidentele organelor de poliţie. Radierea din evidenţa fiscală vizează pierderea calităţii de proprietar în alt mod decât prin înstrăinarea mijlocului de transport, astfel cum rezultă din prevederile pct. 118 coroborate cu ce ale pct. 112 din normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004.

Nefondate sunt şi susţinerile recurentului reclamant vizând pretinsele confuzii sau premise greşite de la care a pornit instanţa de fond în sensul că nu a distins între prima înmatriculare şi transcriere, în condiţiile în care, în mod evident, prima instanţă nu a avut a realiza decât verificarea legalităţii normelor a căror anulare s-a solicitat şi nu aplicabilitatea lor efectivă, directă la situaţii de fapt ipotetice, date cu titlu de exemplu de către recurentul reclamant.

Susţinerile acestuia vizează astfel modalitatea de punere efectivă în aplicare, de la caz la caz, a normelor în discuţie şi nu in mod efectiv legalitatea lor, prin raportare la prevederile legale în aplicarea cărora au fost emise dar şi la normele constituţionale.

Prin urmare, faţă de toate considerentele sus arătate ce demonstrează caracterul nefondat al criticilor recurentului-reclamant, confirmând totodată legalitatea hotărârii pronunţate de prima instanţă, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 496 C. proc. civ., cu referire la art. 20 din Legea nr. 554/2004, republicată cu modificări, să respingă ca nefondat recursul de faţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de intimata-pârâtă Direcţia Fiscală a Municipiului Timişoara.

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 207 din 15 septembrie 2015 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 februarie 2018.