Admissibility of voluntary principal intervention to challenge a separate personal sanction within the same administrative act

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii principale deduse judecăţii; Cererea de intervenţie principală

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 29 iunie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta Agenţia Naţională pentru Plăţi şi Inspecţie Socială, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, a formulat contestaţie împotriva Hotărârii nr. 357/11.05.2016 a Colegiului Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, solicitând:

- constatarea nulităţii Hotărârii nr. 357/11.05.2016 în ceea ce priveşte sancţiunea amenzii aplicate Agenţiei Naţionale pentru Plăţi şi Inspecţie Socială şi obligarea acesteia la comunicarea rezumatului hotărârii în mass-media naţională;

- exonerarea de plata amenzii în cuantum de 30.000 RON şi de obligaţia de a comunica rezumatul hotărârii atacate în mass-media naţională;

- suspendarea executării hotărârii atacate până la soluţionarea cauzei.

La data de 16 septembrie 2016, terţul Ministerul Muncii Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice a formulat cerere de intervenţie voluntară principală solicitând:

- să se constate nulitatea Hotărârii nr. 357/11.05.2016 emise de Colegiul Director al Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării în ceea ce priveşte sancţiunea contravenţională aplicată Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice şi obligarea acestuia de a publica rezumatul hotărârii în presa naţională;

- să se dispună exonerarea Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice de plata amenzii în cuantum de 30.000 RON şi de obligaţia de a publica rezumatul hotărârii în presa naţională;

- să se dispună suspendarea executării Hotărârii nr. 357/11.05.2016 până la soluţionarea cauzei şi să se constate discriminarea pe care o comite Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării prin nerespectarea prevederilor legale şi amenzile aplicate.

2. Încheierea pronunţată de instanţa de fond

Prin încheierea din 25 octombrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de intervenţie principală formulată de terţul Ministerul Muncii Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, ca inadmisibilă.

Pentru a hotărî astfel instanţa de fond a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 61 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., întrucât intervenientul nu numai că nu pretinde pentru sine dreptul dedus judecăţii, ci invocă un drept subiectiv propriu, urmărind anularea sancţiunii ce i-a fost aplicată prin actul atacat de reclamantă.

Mai mult, instanţa de fond a constatat că între obiectul cererii de intervenţie şi cel al cererii de chemare în judecată nu există o legătură strânsă, în sensul art. 61 alin. (2) C. proc. civ., întrucât soluţionarea cererii principale nu poate influenţa în niciun mod situaţia juridică a sancţiunii aplicate intervenientului şi nici reciproc. Din această perspectivă este irelevantă împrejurarea că cele două sancţiuni contravenţionale au fost aplicate prin acelaşi act administrativ, având în vedere caracterul personal al răspunderii contravenţionale.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva încheierii din data de 25 octombrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, Ministerul Muncii Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice a declarat apel, prevalându-se de dispoziţiile art. 64 alin. (4) C. proc. civ., conform cărora, încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie poate fi atacată numai cu apel, în cazul în care a fost pronunţată în primă instanţă.

Recurentul- intervenient susţine că instanţa de fond, în mod greşit, a respins cererea de intervenţie principală, ca inadmisibilă.

În opinia recurentului, cererea de intervenţie voluntară principală îndeplineşte condiţiile impuse de art. 61 alin. (2) C. proc. civ., întrucât terţul poate invoca un drept propriu, fără a fi necesar să existe identitate între dreptul pretins de terţ şi dreptul ce formează obiectul cererii de chemare în judecată.

În speţă, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a aplicat prin Hotărârea nr. 357/2016 în baza aceluiaşi articol 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 o sancţiune constând în amendă contravenţională în cuantum de 30.000 RON atât pentru Agenţia Naţională pentru Plăţi şi Inspecţie Socială cât şi pentru Ministerul Muncii Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice.

Cele două acţiuni, cea principala introdusă de Agenţia Naţională pentru Plăţi şi Inspecţie Socială şi cea ulterioară, de intervenţie principală, promovată de Ministerul Muncii Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, au aceleaşi obiective, constând în suspendarea Hotărârii Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării nr. 357/2016 şi lipsirea de efecte juridice a acesteia prin anularea măsurilor - aplicarea amenzilor contravenţionale şi publicarea rezumatului hotărârii în presa naţională - dispuse în sarcina ambelor instituţii publice.

Legătura de cauzalitate transpusă în similitudinea de motive care au stat la baza aplicării sancţiunilor nu poate să conducă decât la o apărare comună, un singur cadru procesual în care să fie combătute alegaţiile Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării cu privire la culpa celor două instituţii.

Între cele două cereri există o conexitate ce izvorăşte din drepturile lezate ale Ministerului Muncii şi Agenţia Naţională pentru Plăţi şi Inspecţie Socială, prin raţionamentul greşit pe care se fondează hotărârea atacată. Drepturile Ministerului Muncii şi ale Agenţiei Naţionale pentru Plăţi şi Inspecţie Socială sunt drepturi deduse judecăţii, în contradictoriu cu Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

În acest context, se justifică în fapt temeiul intervenţiei principale în procesul iniţiat de Agenţia Naţională pentru Plăţi şi Inspecţie Socială în contradictoriu cu Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Recurentul- intervenient consideră că judecarea cererii de intervenţie principală alături de cererea de chemare în judecată iniţială preîntâmpină pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti contradictorii în aceeaşi materie şi aduce, totodată, o economie de timp în administrarea actului de justiţie.

Intimatul-pârât nu au formulat întâmpinare faţă de cererea de recurs (apel).

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra căii de atac declarată de Ministerul Muncii Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice

1. Observaţie preliminară

Înalta Curte constată că împotriva încheierii prin care prima instanţă a respins ca inadmisibilă cererea de intervenţie voluntară principală, Ministerul Muncii Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice a înţeles să formuleze apel, în temeiul art. 64 alin. (4) C. proc. civ., text de lege care a instituit pentru o asemenea ipoteză o singură cale de atac, apel ori recurs, după cum încheierea a fost pronunţată în primă instanţă sau în apel.

Chiar dacă Ministerul Muncii Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice şi-a intitulat calea de atac împotriva încheierii ca fiind "apel", Înalta Curte are obligaţia de a-i da calificarea juridică exactă, ţinând seama de natura litigiului dedus judecăţii şi de faptul că Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, prin art. 28 alin. (1), se completează cu prevederile C. proc. civ., în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de autoritate dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte, precum şi cu procedura reglementată prin prezenta lege.

Una dintre aceste incompatibilităţi este prevăzută de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit căruia:

"(1) Hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare."

Această derogare de la normele dreptului comun instituite de C. proc. civ. este aplicabilă atât hotărârilor prin care se rezolvă fondul cauzei, cât şi celor pronunţate în cursul judecăţii, întrucât textul din legea specială foloseşte sintagma "hotărârea pronunţată în primă instanţă", fără a face distincţie în privinţa tipului hotărârilor, sentinţe ori încheieri.

Pe de altă parte, art. 9 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. prevede că:

"Dacă legea specială nu cuprinde dispoziţii referitoare la procedura de judecată, felul hotărârii instanţei ori calea de atac şi termenul de exercitare al acesteia, se aplică în mod corespunzător prevederile C. proc. civ."

În cauza dedusă judecăţii, deşi art. 64 alin. (1) C. proc. civ. precizează că încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie pronunţată în primă instanţă poate fi atacată numai cu apel, din interpretarea art. 20 alin. (1) şi art. 28 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi art. 9 din Legea nr. 76/2012, Înalta Curte reţine că încheierea atacată este supusă numai recursului şi va soluţiona cauza ca fiind recurs. Procedând în această modalitate, nu sunt vătămate în niciun fel interesele părţii care a exercitat calea de atac a apelului, întrucât art. 64 alin. (4) C. proc. civ. îi conferă acesteia dreptul la o singură cale de atac, apel ori recurs.

Faptul că, începând cu data de 15 februarie 2013 (data intrării în vigoare a Noului C. proc. civ.), în anumite materii ale contenciosului administrativ reglementate prin legi speciale, calea de atac a recursului a fost înlocuită cu apelul, nu poate conduce la o altă concluzie, întrucât apelul este o cale ordinară de atac, devolutivă, iar Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu îi revin spre competentă soluţionare apelurile.

2. Argumente de fapt şi de drept relevante

Instanţa de fond a respins cererea de intervenţie voluntară principală, ca inadmisibilă, reţinând neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 61 alin. (2) C. proc. civ.

Recurentul susţine fără temei că încheierea atacată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept procesual incidente, raportat la circumstanţele factuale ale litigiului, critici care se subsumează prevederilor art. 488 alin. (1) pct. (5) C. proc. civ., referindu-se la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate ale cererii de intervenţie voluntară principală.

Curtea de apel a fost sesizată cu o acţiune în anularea parţială a Hotărârii nr. 357/11.05.2016 emisă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, în ceea ce priveşte măsurile dispuse în sarcina reclamantei Agenţia Naţională pentru Plăţi şi Inspecţie Socială- aplicarea amenzii contravenţionale (pct. 2) şi publicarea rezumatului hotărârii în presa naţională (pct. 7).

Prin acest act administrativ jurisdicţional, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a sancţionat atât Agenţia Naţională pentru Plăţi şi Inspecţie Socială cât şi Ministerul Muncii Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, cu amendă contravenţională în cuantum de 30.000 RON, fiecare, pentru nerespectarea condiţiilor de transport pentru persoanele cu dizabilităţi locomotorii, faptă discriminatorie conform art. 2 alin. (1) şi (4) coroborat cu art. 10 lit. g şi h şi art. 15 din O.G. nr. 37/2000 şi obligarea la publicarea rezumatului hotărârii în presa naţională.

Aşadar, instanţa de fond a fost învestită cu examinarea legalităţii raportului administrativ de sancţionare a reclamantei Agenţia Naţională pentru Plăţi şi Inspecţie Socială, prin hotărârea emisă de autoritatea de discriminare.

Prin cererea de intervenţie voluntară principală, formulată în cauză, s-a solicitat anularea parţială a aceleiaşi hotărâri, în ceea ce priveşte sancţiunea contravenţională aplicată terţului intervenient Ministerul Muncii Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice şi publicarea rezumatului hotărârii în presa naţională.

Potrivit art. 61 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.:

"(1) Oricine are interes poate interveni într-un proces care se judecă între părţile originare.

(2) Intervenţia este principală, când intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecăţii sau un drept strâns legat de acesta".

Prin cererea de intervenţie principală, cel ce o formulează urmăreşte (în tot sau în parte) obţinerea pentru sine a obiectului cererii principale (cu negarea dreptului reclamantului, în tot sau în parte), având ca scop dobândirea sau protejarea unui drept subiectiv propriu, drept care poate să coincidă sau doar să fie într-o strânsă legătură cu cel disputat de părţile din litigiul pendinte.

Necontestat, obiectul litigiului principal vizează anularea sancţiunii contravenţionale aplicate autorităţii reclamante, sancţiune ce are caracter personal, întrucât şi răspunderea reclamantei este personală.

La rândul său, cererea de intervenţie principală urmăreşte anularea sancţiunii contravenţionale aplicate terţului intervenient, sancţiune care, asemenea celei aplicate reclamantei, are caracter personal.

Împrejurarea că terţul-intervenient se află într-o situaţie juridică similară cu cea a reclamantei, nu justifică modificarea cadrului procesual subiectiv în cauza de faţă.

Aşa cum a reţinut şi judecătorul fondului, terţul -intervenient nu pretinde pentru sine dreptul dedus judecăţii şi nici un alt drept legat de cel dedus judecăţii prin cererea principală, ci invocă un drept subiectiv propriu, distinct, urmărind anularea sancţiunii contravenţionale ce i-a fost aplicată prin actul administrativ atacat de reclamantă.

Pe de altă parte, pentru ca intervenţia principală să fie admisibilă, între obiectul cererii de intervenţie şi cel al cererii principale trebuie să existe o legătură strânsă, în sensul art. 61 alin. (2) C. proc. civ., de natură să justifice judecarea lor împreună.

În cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că, indiferent de maniera de soluţionare a cererii principale aceasta nu poate influenţa în niciun mod situaţia juridică a sancţiunii aplicate terţului intervenient şi nici reciproc, având în vedere caracterul personal al răspunderii contravenţionale.

Terţul nu poate solicita pe calea intervenţiei principale stabilirea unui drept propriu ce decurge dintr-un raport administrativ de sancţionare în care subiect este persoana care are calitatea de reclamant în acţiunea principală, întrucât drepturile subiective pretinse derivă din raporturi juridice distincte, fiind lipsită de relevanţă împrejurarea că cele două sancţiuni au fost aplicate prin acelaşi act administrativ.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. şi art. 64 alin. (4) acelaşi Cod, Înalta Curte va respingere recursul ca nefondat, prima instanţă făcând o corectă şi legală interpretare a dispoziţiilor art. 61 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice împotriva încheierii din 25 octombrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 februarie 2017.