Suspension of administrative tax appeal for suspected fraud: requirement of decisive impact on administrative outcome

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj la data de 02.03.2016, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, a contestat decizia nr. x/29.01.2016 prin care s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei formulată împotriva Deciziei de impunere nr. x/25.09.2015 emisă în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. x/25.09.2015.

A solicitat admiterea acţiunii şi anularea în tot a deciziei atacate, cu obligarea organului fiscal competent la soluţionarea în fond, în totalitate, a contestaţiei.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 178 din data de 08 iunie 2016 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal s-a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, s-a anulat Decizia nr. x/29.01.2016 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi a fost obligată pârâta să soluţioneze pe fond contestaţia formulată de reclamantă.

3. Recursul

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond, pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta a susţinut că sentinţa atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, formulând, în esenţă, următoarele critici:

Ceea ce trebuia să analizeze instanţa de fond nu este posibilitatea de soluţionare a contestaţiei în ipoteza în care au fost sesizate organele de urmărire penală, ci faptul că se impunea suspendarea soluţionării, în condiţiile în care s-a constatat că aspectele asupra cărora organul de soluţionare a fost investit să se pronunţe fac obiectul verificării organelor de urmărire penală, aspecte care ridică problema realităţii operaţiunilor derulate de intimata-reclamantă.

A mai susţinut recurenta că în mod greşit instanţa de fond îşi întemeiază motivarea pe dispoziţiile Noului Codul de procedură fiscală aprobat prin Legea nr. 207/2015, aplicabile, în speţă, fiind prevederile din vechiul Codul de procedură fiscală, aprobat de O.G. nr. 92/2003.

De asemenea, recurenta a susţinut că, contrar reţinerilor primei instanţe, între stabilirea obligaţiilor fiscale suplimentare de plată stabilite prin Decizia de impunere nr. x/25.09.2015 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite există o strânsă interdependenţă de care depinde soluţionarea cauzei pe cale administrativă, interdependenţă care constă în faptul că în cauză se ridică problema realităţii operaţiunilor desfăşurate, având în vedere că în urma controalelor efectuate de autorităţile fiscale au fost descoperite anumite elemente care conduc la suspiciunea de fraudă.

Recurenta a invocat principiul potrivit căruia acţiunea penală are întâietate faţă de acţiunea civilă, deoarece cauza materială unică a celor două acţiuni este săvârşirea infracţiunii sau existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni, astfel încât instituţia suspendării este deosebit de utilă pentru realizarea unei optime administrări a justiţiei, fiind menită să preîntâmpine pronunţarea unor hotărâri greşite sau contradictorii.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca legală şi temeinică.

5. Procedura de examinare a recursului în completul de filtru

Raportul întocmit potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru şi comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 8 mai 2017, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, completul de filtru a apreciat incidenţa în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., pronunţând în acest sens încheierea de admitere în principiu din data de 20 septembrie 2017.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma motivului de casare invocat prin cererea de recurs, prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin Decizia nr. x/29.01.2016, contestată în cauza de faţă, A.N.A.F. - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei în temeiul dispoziţiilor art. 214 alin. (1) lit. a şi alin. (3), art. 216 alin. (4) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu pct. 10.1 din Ordinul Preşedintelui A.N.A.F. nr. x/2014 privind aprobarea Instrucţiunilor pentru aplicarea Titlului IX din O.G. nr. 92/2003.

În motivarea acestei decizii s-a arătat că, prin adresa nr. x/22.09.2015 organul de inspecţie fiscală a sesizat, în conformitate cu art. 108 alin. (1) Codul de procedură fiscală, Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj în vederea constatării existenţei sau inexistenţei elementelor constitutive ale infracţiunilor reglementate de Legea nr. 241/2005 privind combaterea evaziunii fiscale.

Din motivarea deciziei de suspendare rezultă că între stabilirea obligaţiilor fiscale suplimentare de plată şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite există o strânsă interdependenţă de care depinde soluţionarea cauzei pe cale administrativă, interdependenţă ce constă în faptul că se ridică problema realităţii operaţiunilor desfăşurate, având în vedere că, în urma controalelor efectuate de autorităţile fiscale, au fost descoperite anumite elemente care conduc la suspiciunea de fraudă.

Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 108 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, organele fiscale sesizează organele de urmărire penală în legătură cu constatările efectuate cu ocazia inspecţiei fiscale şi care ar putea întruni elemente constitutive ale unei infracţiuni, în condiţiile prevăzute de legea penală.

Art. 214 alin. (1) lit. a şi alin. (3) Codul de procedură fiscală prevăd că organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrative, iar procedura administrativă este reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea.

În conformitate cu dispoziţiile art. 216 alin. (4) coroborate cu art. 214 alin. (1) lit. a din Codul de procedură fiscală, chiar şi în situaţia în care s-ar considera că asupra societăţii planează suspiciuni cu privire la fapte de natură penală, organul de soluţionare a contestaţiei administrative nu este obligat să suspende soluţionarea cauzei, ci are doar posibilitatea de a dispune în acest mod, fiind, însă, obligat să motiveze, în concret, soluţia adoptată.

Rezultă, astfel, că legiuitorul a conferit organului de soluţionare a contestaţiei administrative un drept de apreciere asupra oportunităţii adoptării măsurii de suspendare, cu obligaţia acestuia de a motiva soluţia respectivă.

Aceste dispoziţii au fost aplicate în mod corect de instanţa de fond, în sensul că între stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite şi stabilirea obligaţiilor bugetare suplimentare nu există o legătură ce ar putea influenţa soluţionarea contestaţiei administrative.

Curtea Constituţională, sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate cu privire la prevederile ce reglementează posibilitatea de suspendare a soluţionării contestaţiei administrativ fiscale, a reţinut că este o situaţie de excepţie aceea în care organul care a efectuat activitatea de control fiscal sesizează organele de urmărire penală în urma depistării indiciilor asupra săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a fi pronunţată în procedura administrativă (decizia nr. 1237/18.11.2008); de asemenea, a reţinut că nu trebuie ignorate nici prevederile art. 22 alin. (1) din C. proc. pen. (în vigoare la acea dată) potrivit cărora "hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat, în faţa instanţei civile, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia", pentru identitate de raţiune cele statuate în materie civilă găsindu-şi justificarea şi în materie fiscală în ceea ce priveşte suspendarea facultativă a procedurii de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva actelor administrativ fiscale (decizia nr. 56 din 12.02.2013). Se subliniază, însă, faptul că este necesară existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă.

Suspendarea soluţionării contestaţiei administrativ fiscale în baza art. 214 alin. (1) lit. a Codul de procedură fiscală presupune, aşadar, îndeplinirea a două condiţii cumulative: sesizarea organelor în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni şi constatarea acestei infracţiuni ca având o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrative.

Deşi recurenta invocă această interdependenţă prin faptul că operaţiunile comerciale desfăşurate nu au un suport real, nu sunt în concret detaliate şi motivate aspectele pentru care eventuala constatare a săvârşirii unei infracţiuni ar influenţa soluţia dată în procedura administrativă în cauză, procedură care este obligatorie de urmat de contribuabil împotriva deciziei de impunere, pentru a avea ulterior posibilitatea de a se adresa instanţei de contencios administrativ.

Este, de asemenea, necesară precizarea faptului că, în absenţa unei hotărâri de suspendare a executării actului administrativ fiscal, decizia de impunere a cărei contestaţie administrativă este suspendată, conform art. 214 din O.G. nr. 92/2003, continuă să aibă caracterul executoriu inerent oricărui act administrativ, context în care contribuabilul, cum este cazul şi intimatei-reclamante din speţa de faţă, deşi nu are posibilitatea de a supune cenzurii instanţei de contencios administrativ şi fiscal legalitatea deciziei de impunere, este expus, totuşi, posibilităţii executării silite, în baza acestei decizii de impunere.

În ceea ce priveşte argumentul invocat de recurentă referitor la faptul că motivarea soluţiei s-a fundamentat pe un act normativ care nu este aplicabil în cauză - Noul Codul de procedură fiscală, acesta nu poate fi reţinut ca motiv de casare a sentinţei, având în vedere lipsa unei diferenţe esenţiale între vechea şi noua reglementare.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi ale art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei nr. 178 din 8 iunie 2016 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 februarie 2018.