Confiscation of unexplained assets reduced from €479,981 to €379,981 after partial quashing of first-instance decision

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în faţa primei instanţe

1. Cadrul procesual

Prin Ordonanţa nr. 2 din 12 decembrie 2014, pronunţată de Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, s-a admis în parte sesizarea Agenţiei Naţionale de Integritate cu privire la persoana cercetată A. şi, în baza art. 104 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 115/1996, s-a trimis cauza Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, constatând că suma de 479.981 euro nu are caracter justificat.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 130/F-CONT din data de 22 septembrie 2015, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile de nelegalitate a actelor făcute de inspectorul de integritate, a nulităţii raportului de evaluare atacat şi a inadmisibilităţii sesizării, excepţii invocate de pârâtul A.

A admis sesizarea formulată de Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Piteşti prin Ordonanţa nr. 2 din 12.12.2014, reclamantă fiind Agenţia Naţională de Integritate, împotriva pârâtului A., intervenient forţat fiind Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a dispus măsura confiscării sumei de 479.981 euro care nu are caracter justificat de la A.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond a declarat recurs pârâtul A., invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., a solicitat casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea sesizării Comisia de cercetare a averilor, formulată prin Ordonanţa nr. 2/12.12.2014, prin care s-a constatat că există o diferenţă semnificativă între veniturile şi averea acestuia în perioada 28.02.2007 - 31.12.2011, în sensul că suma de 479.981 euro nu are caracter justificat.

În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, formulează următoarele critici:

I.- Hotărârea primei instanţe este dată cu aplicarea greşită a legii şi nu cuprinde motivele pe care se sprijină, ori cuprinde motive străine cauzei în legătură cu excepţia de inadmisibilitate a sesizării ANI pentru perioada anterioară lunii septembrie 2010 (adică pentru perioada 28.02.2007 - septembrie 2010), invocată de pârât.

Excepţia invocată a fost reţinută în mod greşit de către prima instanţă, respectiv că pârâtul ar fi susţinut că sesizarea ANI este inadmisibilă pentru întreaga perioadă cercetată fiind respinsă cu o motivare sumară, care echivalează cu lipsa motivării.

În ceea ce priveşte inadmisibilitatea sesizării, arată că argumentele sale vizează aplicarea în timp a prevederilor art. 11 din Legea nr. 176/2010, sens în care a citat chiar motivarea dată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 1350/18 martie 2014, pronunţată în dosarul nr. x.

Fără a analiza aceste argumente, prima instanţă a reţinut că, respingând cealaltă excepţie (care privea alte aspecte, respectiv nulitatea Raportului de evaluare nr. x/25.09.2013 invocată pentru cu totul alte motive), implicit urmează a se respinge şi inadmisibilitatea sesizării, "ţinând cont şi de art. 34 din Legea nr. 176/2010".

Respingerea excepţiei inadmisibilităţii, ca o consecinţă a respingerii excepţiei a nulităţii Raportului de evaluare, precum şi trimiterea instanţei la prevederile art. 34 din Legea nr. 176/2010, ca "argument" pentru respingerea excepţiei invocate reprezintă o motivare străină de natura cauzei, dispoziţiile art. 34, ca normă tranzitorie, nu sunt aplicabile.

Raportul de evaluare, cercetarea Comisiei şi sesizarea instanţei sunt fundamentate în drept pe dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 176/20101 (lege intrată în vigoare în luna septembrie 2010).

In ceea ce priveşte aplicarea în timp a dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 176/2010, acestea nu pot retroactiva, pentru a fi aplicabile situaţiilor născute în perioada 28.02.2007- septembrie 2010.

Anterior adoptării Legii nr. 176/2010, activitatea de evaluare a datelor şi informaţiilor privind averea existentă, precum şi modificările patrimoniale intervenite în perioada exercitării funcţiilor ori demnităţilor publice era reglementată de Legea nr. 144/2007, atribuţiile ANI de verificare a declaraţiilor de avere fiind reglementate prin dispoziţiile art. 13 din lege, devenit art. 14 după republicarea actului normativ.

Sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a mai multor texte ale Legii nr. 144/2007, prin Decizia nr. 415/2010. publicată în M.Of. la data de 05.05.2010. Curtea Constituţională a României a constat neconstituţionalitatea mai multor texte ale Legii nr. 144/2007, între care şi a dispoziţiilor art. 14.

Legiuitorul nu a modificat normele declarate neconstituţionale, ci a ales ulterior să adopte Legea nr. 176/2010, în vigoare şi în prezent.

Prin decizia nr. 1350/18 martie 2014, pronunţată în dosarul nr. x, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a statuat că:

".prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, potrivit cu care activitatea de evaluare a declaraţiei de avere, a datelor şi a informaţiilor privind averea existentă, precum şi a modificărilor patrimoniale intervenite existente în perioada exercitării funcţiilor ori demnităţilor publice, precum şi cea de evaluare a conflicte/or de interese şi a incompatibilităţi/or se efectuează atât pe durata exercitării funcţiilor ori demnităţilor publice. cât şi în decursul a 3 ani după încetarea acestora'", se impun a fi interpretate în sensul că sunt aplicabile situaţiilor juridice născute sau apărute după intrarea în vigoare a legii respectiv după septembrie 2010 şi nicidecum unor situaţii juridice preexistente. Orice interpretare contrară echivalează cu aplicarea retroactivă a legii."

"In acest context, sintagma "se efectuează atât pe durata exercitării funcţiilor ori demnităţilor publice, cât şi în decursul a trei ani după încetarea acestora" cuprinsă în art. 11 alin. (1) din acelaşi act normativ, suscitată, coroborată cu art. 25, nu poate fi interpretată decât în sensul că cercetarea poate fi iniţiată de autoritatea pârâtă, de la momentul intrării în vigoare a legii, cu privire la fapte şi/sau situaţii intervenite ulterior acestui moment".

Cu ocazia concluziilor care s-au pus la termenul din data de 08.09.2015. reprezentantul Ministerului Public a susţinut că Legea nr. 176/2010 continuă prevederile anterioare ale Legii nr. 144/2007 şi că excepţia nu ar fi întemeiată (argument care, probabil, a fost preluat de prima instanţă - deşi nu există în cuprinsul sentinţei vreo menţiune în acest sens).

Textele evocate de Ministerul Public (art. 1314 din Legea nr. 144/2007) au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 415/2010, publicată în M.Of. la data de 05.05.2010. In condiţiile în care legiuitorul nu a înţeles să modifice dispoziţiile declarate neconstituţionale în termenul prevăzut de lege acestea au rămas abrogate, în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie.

Abia în luna septembrie 2010 a fost adoptată o nouă lege. nr. 176/2010.

De altfel, şi cu privire la acest aspect Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat, în aceeaşi decizie (citată anterior):

"Înalta Curte apreciază că nu pot fi reţinute argumentele autorităţii recurente în sensul că aplicarea Legii nr. 176/2010. incluzând art. 11 alin. (1). unei fapte, respectiv unui raport juridic născut anterior intrării în vigoare a legii a fost posibilă în condiţiile pre-existentei-Legii nr. 144/2007, întrucât niciuna dintre ipotezele prevăzute de art. 34 din Legea nr. 176/2010, menite tocmai a reglementa situaţiile tranzitorii şi a corela prevederile celor două acte normative, nu este incidenţă în cauză."

"Rezultă din cuprinsul normei citate că legiuitorul se raportează la "data intrării în vigoare a legii" ca la un moment de referinţă, în raport de care, dată fiind modificarea de regim juridic survenită, se impune determinarea, cu rigurozitate, a ceea ce se păstrează din procedura anterior derulată în activitatea de evaluare."

Deci, este nejustificată şi argumentarea instanţei de fond, urmare a interpretării şi aplicării greşite a legii, potrivit căreia "Legea nr. 176/2010 face corp comun cu Legea nr. 144/2007." .

Argumentele analizate mai înainte nu se refereau la cele două legi în ansamblul lor (care reglementează şi multe alte situaţii), ci punctual la prevederile art. 13. respectiv 14 din legea anterioară şi la imposibilitatea (constituţională) de a retroactiva dispoziţiile legii noi.

Modul superficial şi profund greşit de aplicare şi interpretare a legii de către prima instanţă a încălcat dreptul recurentului pârât la un proces echitabil, consacrat de Constituţia României, de art. 6 din noul C. proc. civ. şi de art. 6 din CEDO.

II.- Excepţia nelegalităţii actelor inspectorului de integritate efectuate în scopul stabilirii averii pe baza informaţiilor care nu sunt publice şi, în consecinţă, a raportului de evaluare A.N.I nr. x.25.09.2013, având in vedere dispoziţiile art. 13 alin. (1) şi (2) din legea nr. 176/2010, nu a fost analizată de instanţa de fond, deşi a fost argumentată punctual în cuprinsul întâmpinării, cu trimitere la fiecare document şi text de lege invocate.

- Procedura informării persoanei cercetate reglementată de art. 13 alin. (1) este distincta de procedura informării prevăzuta de art. 14 din Legea nr. 176/2010:

- Art. 13 alin. (1) stabileşte o procedura prealabilă de informare şi invitare cu privire la declanşarea procedurii de evaluare a averii, inclusiv pe bază de informaţii ce nu sunt publice. Art. 14 prevede procedura finală de informare şi invitare, în situaţia in care se constată diferenţe semnificative, având în vedere inclusiv averea evaluata pe baza informaţiilor ce nu sunt publice, obţinute în urma adreselor efectuate la instituţiile publice.

- A.N.I. a desfăşurat activitatea de evaluare a averii fără a informa în prealabil persoana cercetata cu privire la solicitarea datelor şi informaţilor referitoare la activitatea economic-financiară ce nu au caracter public. (tranzacţiile bancare a sumelor de bani din conturi). De asemenea, A.N.I. nu a invitat persoana cercetata, conform art. 13 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, să prezinte un punct de vedere cu privire la totalitatea averii, înainte de a solicita informaţii ce nu au caracter public.

- Dispoziţii imperative ale art. 13 consacra dreptul la informare prealabilă a persoanei cercetate cu privire la întinderea activităţii de cercetare şi evaluare a averii (transparenţa anchetei), inclusiv asupra averii ce rezulta din informaţii ce nu au caracter public, în vederea exercitară efective a dreptului la apărare încă din faza administrativa a A.N.I., de cercetare şi evaluare a averii.

Or, primul punct de vedere în apărare i s-a solicitat pârâtului abia la data de 1 august 2013, prin adresa nr. x, când la dosarul A.N.I. au fost strânse probe reprezentând informaţii, ce nu au caracter public cu privire la averea rezultata din activităţi economic-financiare.

Evaluarea averii a fost începuta prin Nota inspectorului A.N.I. din 05.09.2012, cu propunere de sesizare din oficiu privind evaluarea averii, aprobată de directorul general.

La 21.09.2012 i-a fost comunicată adresa nr. xl7.09.2012 prin care informarea priveşte exclusiv declanşarea procedurii de evaluare a averii de către A.N.I.

In perioada 21.09.2012 - 01.09.2013 inspectorii de integritate A.N.I. au desfăşurat proceduri în vederea evaluării averii, raportându-se inclusiv la informaţii care nu au caracter public, încălcând dispoziţiile art. 13 alin. (1) lit. a) şi b). Au fost emise o serie de adrese către instituţii bancare (B. şi C.) prin care s-au solicitat listele cu conturi, operaţiunile efectuate, soldul creditor şi soldul debitor şi rulajul acestora, etc):

- Adresa către B. nr. x/l8.03.2013.

- Adresele către C. nr. x/l 08.03.2013, nr. x/25.06.2013. nr. x/25.06.2013, nr. x/29.07.2013 ş.a.

In perioada 01.02.2013 - 16.04.2013 sunt emise adrese către Agenţia Naţionala de Cadastru şi Publicitate Imobiliara, Administraţia Finanţelor Publice Vâlcea, Instituţia Prefectului Vâlcea, Primăria Râmnicu Vâlcea, Dăeşti, Guşoeni, Creţeni, Mitrofani, Mădulari, Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, Agenţia de Plăţi şi Intervenţii în Agricultură.

A.N.I. emite adrese şi către recurentul pârât A., dar prin care solicita înscrisuri şi informaţii numai cu privire la o parte din avere sau venituri: societăţile comerciale la care deţine părţi sociale, entităţile la care a realizat venituri din activităţi independente, veniturile din activităţi agricole, vânzare de material lemnos, împrumutul de 200.000 Euro menţionat în declaraţiile de avere, autoturismul D., declaraţiile de venituri la A.N.A.F. în perioada 2007 - 2011.

In niciuna dintre adresele emise de A.N.I. în etapa de cercetare administrativa nu a fost informat că evaluarea averii se întinde şi asupra celei care rezulta din informaţii care nu sunt publice (conturi bancare, proprietăţi imobiliare) şi nu a fost invitat în prealabil, conform art. 13 alin. (1) din Legea nr. 176/2010.

La data de 01.08.2013 a fost înştiinţat de către A.N.I. că din activitatea de evaluare a averii, ce totalizează inclusiv conturile bancare şi proprietăţile imobiliare obţinute în urma cercetării informaţiilor ce nu sunt publice şi de care nu a avut cunoştinţă, rezulta diferenţe semnificative şi a fost invitat sa prezint un punct de vedere in termen de 15 zile.

Informaţiile cu privire la partea din averea unei persoane ce rezultă din conturile şi tranzacţiile bancare nu au caracter public aceasta rezulta din caracterizarea acestor tipuri de date şi informaţii in O.U.G. nr. 99/2006 actualizata privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, Legea nr. 544/2001 privind liberal acces la informaţiile de interes public1 şi Legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal.

Din perspective art. 13 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 nu are relevanta caracterul de date/informaţii private sau publice. Relevantă este informarea persoanei cercetate asupra întinderii cercetării asupra averii sale: averea ce reiese din informaţii cu caracter public sau averea care reiese inclusiv din informaţii ce nu au caracter public.

Lipsa informării prealabile asupra întinderii cercetării, precum şi a invitării, în etapa administrativa in cadrul A.N.I. are consecinţe importante:

- Persoana cercetată nu cunoaşte dacă cercetarea priveşte averea astfel cum reiese inclusiv din informaţii ce nu sunt publice;

- Nu se pot administra probe cu privire la sursele de venituri şi originea licită a acestora din perioada anterioară celei supuse cercetării, care au stat la baza averii din perioada supusa cercetării, (conturi bancare, tranzacţii din perioada anterioara).

- In final, sarcina probei este inversată. Raportul de evaluare A.N.I., deşi este întocmit în scopul de a reprezenta "dovada contrara" împotriva prezumţiei legale de dobândire licita a averii, este, in fond. întemeiat pe o prezumţie simpla: aceea că veniturile (diferenţele semnificative) sunt dobândite în anul depunerii în contul unei unităţi bancare sau al achiziţionării bunului imobiliar, deci, in unitatea de timp de 1 an calendaristic.

Ca atare, Raportul de evaluare A.N.I., întocmit şi pe baza informaţiilor care nu sunt publice, exclude a priori posibilitatea ca sumele de bani identificate ca "diferente semnificative" să reprezinte patrimoniul licit constituit din venituri dobândite, deţinute personal şi economisite în anii anteriori perioadei supuse evaluării. Pornind de la această premisă falsă, Raportul de evaluare A.N.I. răstoarnă sarcina probei, punând persoana a cărei avere este supusa cercetării în postura de a face dovada dificilă că totalitatea patrimoniului constituit, inclusiv anterior perioadei cercetate, a fost dobândit din venituri licite.

Ignorând prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) noul C. proc. civ., instanţa de fond a respins nemotivat şi această excepţie, încălcând dreptul la apărare al pârâtului, cauzându-i o vătămare care nu poate fi altfel înlăturată altfel decât prin anularea actelor de procedură întocmite.

În vederea justificării vătămării pe care a încercat-o, releva că dacă ar fi cunoscut întinderea cercetării şi asupra informaţiilor care nu sunt publice, ar fi avut posibilitatea să-şi facă apărări încă din faza cercetărilor ANI, astfel încât Raportul final s-ar fi bazat pe probe şi informaţii corecte, provenite şi de la persoana cercetată. Astfel, ar fi putut fi evidenţiată situaţia conturilor deţinute în unităţi bancare care au dat faliment, de la care nu s-au mai admis şi obţinut ulterior informaţii.

O mare parte din sumele dobândite în perioada anterioară celei cercetate s-au aflat depuse în conturi la bănci care au dat faliment: E., F. şi G. A învederat acest lucru în faţa Comisiei, însă aceasta, deşi iniţial a dispus efectuarea unor adrese către depozitarii documentelor băncilor menţionate, fiind constrânsă de termenul de finalizare a cercetării (prevăzut de art. 104 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, a abandonat verificarea dispusă şi a emis ordonanţa 2/12 decembrie 2014. Ulterior, instanţa nu a mai admis nicio probă pentru verificarea sumelor menţionate, dreptul la apărare şi la un proces echitabil al pârâtului fiind încălcat.

Înscrisurile depuse la dosar in dovedirea existentei conturilor bancare in perioada anterioara anului 2007 sunt numai cele deţinute la H. şi E. (parţial) Trezorerie şi I.

Or, dacă ar fi fost informat că verificare se face şi pe baza informaţiilor care nu sunt publice, putea să solicite încă din faza verificărilor efectuate de A.N.I. (care aveau competenţa, dar şi obligaţia să efectueze aceste verificări).

III.- Soluţionând pe fond sesizarea ANI, prima instanţă a încălcat dreptul pârâtului la un proces echitabil (consacrat de art. 6 din CEDO şi art. 6 noul C. proc. civ.) deoarece:

1.-Nu a administrat nemijlocit probele solicitate, care îndeplineau cerinţele prevăzute de lege: erau legale, utile şi concludente, solicitate în vederea combaterii aspectelor reţinute în ordonanţa de sesizare a instanţei.

Procedând astfel, instanţa de fond a judecat cauza exclusiv pe baza probelor administrate în faţa ANI, încălcând prevederile art. 6. art. 7. art. 8. art. 13 şi art. 14 noul C. proc. civ., dar şi dispoziţiile legii speciale - art. 17 şi 31 din Legea nr. 115/1996, cu completările şi modificările ulterioare în coroborare cu art. 6 din C. proc. civ.

Judecata in fata instanţei de fond presupune, daca nu administrarea de noi probe potrivit art. 17 alin. (1), cel puţin rediscutarea probelor administrate in fata comisiei.

Prin respingerea oricărei probe, instanţa e fond a încălcat aceste drepturi, care sunt principii fundamentale ale procesului civil, dreptul la un proces echitabil, la o instanţă imparţială şi dreptul la apărare.

Necesitatea administrării unor astfel de probe în faţa instanţei a fost subliniată constant în practica instanţei supreme, amintind cu titlu exemplificativ Decizia nr. 5880/20.06.2013, ICC.I, secţia de contencios administrativ şi fiscal a reţinut:

"Pe fondul cauzei însă, instanţa de fond a omis să analizeze, pe baza unor probe necesare, utile şi concludente, (…)".

2.- In concret, prin cererea de administrare a unor mijloace de probă în faţa instanţei s-a referit la următoarele probleme:

- A solicitat în faţa instanţei de judecată efectuarea unei completări a expertizei financiar contabile care să prezinte concluziile expertului faţă de verificările făcute, în condiţiile în care Comisia reţinuse doar una din concluziile expertizei contabile şi ignorase anexele raportului de expertiză, în care sumele retrase din conturi erau evidenţiate de expert.

In faţa Comisiei s-a admis efectuarea unei expertize financiar-contabile; expertul a identificat rulajele conturilor sale în perioada 2000 - 2006, deschise la H. (in RON, USD, DM şi Eur.), I. (în RON), E. şi Trezorerie (în certificate de Trezorerie răscumpărate), însă nu a prezentat şi o concluzie în care să evidenţieze suma totală retrasă în această perioadă, astfel încât să poată fi coroborată cu celelalte mijloace de probă.

În anexa cererii de probe, urmărind anexele Raportului de Expertiză a prezentat aceste sume, care se ridică la un total de 1.785.191,33 Iei.

Pentru ca raportul de expertiza dispus chiar de Comisie să poată fi evaluat de instanţa de judecată cu privire la toate verificările făcute de expert, a solicitat ca expertul contabil (numit de Comisie) să prezinte şi această concluzie finală.

De asemenea, completarea expertizei contabile se impunea şi pentru că a depus în primă instanţă o expertiză agricolă extrajudiciară, care a luat în calcul veniturile obţinute din exploatarea terenurilor (a căror proprietate a justificat-o cu înscrisuri necontestate), iar expertul contabil nu luase în calcul în faţa Comisiei şi aceste sume.

Cu prilejul soluţionării cererii de administrarea probelor, respingând cererea de administrare a completării expertizei solicitate, instanţa a reţinut (la fila 3 alin. (6) din încheierea de şedinţă din 8 septembrie 2015) că va avea în vedere anexele Raportului de expertiză contabilă cu ocazia deliberării şi că va verifica toate calculele efectuate, privind cuantificarea sumelor prezentate de expertiză în anexele sale.

Cu toate acestea, în lipsa concluziei care să cumuleze calculele făcute în anexe, instanţa nu a mai ţinut seama de niciuna din sumele evidenţiate de expert, care se coroborau cu celelalte mijloace de probă.

- In faţa Comisiei, s-a solicitat efectuarea unei expertize agricole - probă respinsă, cu motivarea că "activitatea agricolă a fost desfăşurată fără forme legale în perioada anterioară celei cercetate", prin urmare şi veniturile din perioada anterioară celei cercetate ar fi ilicite.

O asemenea statuare, vădit nelegală, nu a fost cenzurată în niciun mod de instanţă, dimpotrivă, a fost validată, deşi este nelegală deoarece atât Comisia, cât şi instanţa, s-au pronunţat asupra caracterului pretins ilicit al veniturilor dobândite în perioada anterioară celei cercetate (1990-2007).

- Întrucât proba cu expertiza agricolă a fost nelegal respinsă de Comisie, a solicitat încuviinţarea unei expertize agricole extrajudiciare, pe care a prezentat-o în instanţă. Instanţa a admis că va avea în vedere şi concluziile expertizei extrajudiciare agricole (în care s-au evidenţiat sumele obţinute în perioada cercetată de expertul agronom din veniturile agricole).

Cu toate acestea, în motivarea sentinţei prima instanţă reţine, fără argumente din care să rezulte care sunt motivele pentru care probele administrate au fost înlăturate, că "cele susţinute de pârât nu se probează", ori că unele mijloace de probă (cum ar fi proba testimonială şi hotărârea judecătorească prin care martora J. - citată din oficiu de Comisie -fa fost obligată să restituie suma de 1.106.992.883 ROL) "nu se coroborează cu alte mijloace de probă" sunt doar afirmaţii generice, fără argumente.

Procedând astfel, instanţa de fond nu a respectat obligaţia impusă de art. 425 alin. (1) lit. b) noul C. proc. civ., respectiv cerinţa potrivit căreia considerentele sentinţei trebuie să cuprindă motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au respins cererile părţilor.

Nu se pot desprinde, din considerentele sentinţei, motive convingătoare pentru care nu au fost valorificate raportul de expertiză contabilă, declaraţiile martorilor, raportul de expertiză agricolă (pe care instanţa a reţinut în încheierea din 08.09.2015 că-1 reţine ca probă în dosar), declaraţiile de avere, documentele care atestau depunerile şi retragerile bancare, sentinţa civilă nr. 765/15.05.2002 pronunţată în dos. nr. 1862/2001 al Judecătoriei Brezoi, prin care se obligă o persoană (audiată ca martor din oficiu de Comisie - J. şi care a confirmat restituirea sumei) sa-i restituie lui A. suma de 1.106.992.833 RON, declaraţia martorului K., care a precizat sumele importante de bani pe care le-a împrumutai de la A., modul şi perioadele când i le-a restituit.

Toate aceste probe se coroborau între ele şi reprezintă dovada că sumele de bani cu care a dobândit bunuri în perioada cercetată provin atât din veniturile dobândite în acea perioadă, cât şi din economiile de o viată, din perioada anterioară celei cercetate.

Aceste mijloace de probă vor fi analizate în continuare, la pct. 3 din prezentul memoriu de recurs.

Expertiza contabila dovedeşte existenta unui patrimoniu însemnat înainte de anul 2007 prin depuneri constante a unor sume însemnate de bani in conturi bancare.

Însă expertiza foarte voluminoasă, redactata in format excel, nu conţine concluzii clar exprimate, comprehensibile pentru comisie, concluzii care trebuie sa existe obligatoriu in cuprinsul unei expertize judiciare conform art. 336 C. proc. civ.

Drept concluzie, la fiecare obiectiv stabilit de Comisie, expertul face trimitere la tabelul in format excel ce face menţiunea, la rândul lui, ca reprezintă răspuns la mai multe obiective din cele 12 stabilite de comisie, astfel încât depunerile in numerar la fiecare unitate bancara pe interval de timp şi soldul conturilor sunt greu de urmărit. Modul defectuos de redactare şi prezentare a raportului de către expertul contabil se datorează, probabil, presiunii de a depune raportul in timp util pentru a se soluţiona cauza de către comisie pana la sfârşitul anului 2014.

La filele 115 şi urm. din dosarul instanţei au fost calculate sumele identificate de expertul contabil, in RON şi valuta (euro. USD DM) retrase din conturile bancare (I., H., E.) şi Trezorerie in perioada 2000 - 2006.

Calculul sumelor retrase din conturi nu este prezentat decât parţial in mod explicit de expertiza contabila L. deoarece nu a constituit un obiectiv distinct al expertizei.

Cu toate acestea, sumele retrase din conturi pot fi uşor calculate din tabelele anexa la expertiza contabila, observând evoluţia soldului in timp.

Efectuând acest calcul, rezultă că sumele retrase de recurentul pârât în perioada 2000-2006, analizată de expert sunt, în total de 1.785.191,33 RON:

1. -55.749,45 RON cont RON I. 2003 - 2004 (Anexa 1).

2. -478.340,49 RON cont USD H. 2001-2006 (Anexa 2).

3. -118.942,76 RON cont euro H. 2001 - 2006 (Anexa 3).

4. -49.844,41 RON cont DM I. 2001 -2002 Anexa 4).

5. -90.000 RON cont RON H. 2006 (Anexa 5).

6. -13.100,22 RON cont RON E. 2000 (Anexa 6).

7. -79.214 RON valoare răscumpărare certificate Trezorerie 2000 - 2004. (Anexa 7)

In perioada 2000 - 2006 investiţiile efectuate au fost reduse, comparativ cu retragerile de bani din vechile conturi:

- 26.500 DM contravaloarea auto Audi A4 cumpărat in aprilie 2003;

- 10.000 RON contravaloare teren cumpărat in decembrie 2005 in comuna Daesti. jud. Vâlcea. (Anexa 8).

Alte cheltuieli în perioada anterioară, când recurentul pârât nu a deţinut nicio funcţie care să presupună exerciţiul autorităţii publice, nu au fost efectuate.

Concluzia Comisiei ar fi trebuit să fie aceea că nu se înregistrează nicio diferenţă semnificativă între modificările intervenite în avere pe durata exercitării demnităţilor şi funcţiilor publice şi veniturile realizate în aceeaşi perioadă, originea veniturilor cu care s-au dobândit bunurile nefiind exclusiv din perioada deţinerii funcţiei de şef de secţie al spitalului, ci cu mult anterioare (rezultatul muncii "de o viaţă"). Instanţa de fond nu a cenzurat în niciun mod această concluzie arbitrară.

3.- Statuările instanţei de fond sunt contrazise de probele administrate chiar şi numai în faţa Comisiei şi care se coroborează unele cu celelalte:

a.-Declaratia martorului K. nu este reţinuta de comisie ca proba pentru imprumutul de 400.000 euro, pe motiv ca nu se coroborează cu alte înscrisuri probatorii. De fapt, se coroborează cu declaraţiile de avere din anul 2009, 2010 şi 2011 in care este consemnată restituirea împrumutului de către martorul K. cu menţiunea "împrumut restant".

Această declaraţie este coroborată şi cu documentele analizate de expertul contabil, care evidenţiază retragerile din conturile bancare (aşa cum au fost anterior analizate).

Comisia îndepărtase această probă cu motivarea că martorul K. nu face dovada provenienţei sumelor de bani pe care le-a restituit.

Instanţa îndepărtează această probă cu motivarea sumară că "niciunul dintre cei doi nu au dovedit cu acte că au deţinut aceşti bani la începul şi pe parcurs".

Martorul K. nu era cercetat, iar pârâtul a dovedit cu acte (cum pretinde instanţa) că a deţinut sumele respective, pe care le-a retras din conturile cercetate de expertul contabil şi care se regăsesc în anexe.

b.-Declaratia martorei J. privind restituirea împrumutului de 1.106.992.883 RON potrivit sentinţei civile nr. 765/15.05.2002 pronunţata de Judecătoria Brezoi in dosarul nr. x nu este reţinuta de comisie ca având valoare probanta pe motiv ca nu se coroborează cu alte probe.

Instanţa înlătură această probă cu motivarea greşită că martora ar fi declarat că suma (la care se referă dispozitivul unei hotărâri judecătoreşti)nu ar fi fost restituita de martoră, ci de soţul acesteia.

Cu ocazia susţinerilor făcute în şedinţa publică din data de 08.09.2015 reprezentantul Ministerului Public a admis că această probă, coroborată cu sentinţa civilă nr. 765/15.05.2002, ar putea fi valorificată de instanţă, cu consecinţa luării în calcul a sumei restituite de martoră, dar nici măcar această concluzie nu a fost reţinută de instanţă.

Contrar considerentelor comisiei din ordonanţa de sesizare, declaraţiile acestor 2 martori se coroborează cu alte piese din dosar, neobservate de comisie, care au valoare probatorie cel putin a unor "prezumţii de fapt şi de drept in limite rezonabile care să ţină cont de importanta mizei şi sa menţină dreptul la un proces echitabil" (Hotărâre C.E.D.O. 07.10.1988. Salabiaaku contra Franţei, confiscare patrimoniu).

Faptul ca aceste probe sunt considerate de comisie insuficiente in dovedirea veniturilor este o cu totul alta chestiune, însă îi dădeau dreptul să continue aceasta teza probatorie in fata instanţei de fond, potrivit art. 17 alin. (1) din Legea nr. 115/1996.

c- Nici Comisia şi nici instanţa de judecată nu au reţinut nici măcar valoarea celor 181 certificate de trezorerie achiziţionate in valoare subscrisa de 8.678.000.000 RON in perioada 12.12.2000 - 23.11.2004, valoarea de răscumpărare a acestor certificate fiind de 9.792.140.333 RON, deşi stabilirea valorii acestora a constituit obiectiv pentru expertiza contabila dispusa de Comisie.

d.-În faţa instanţei de judecată a fost depus şi Raportul de expertiză extrajudiciară întocmit de expertul agricol M., care a calculat, pentru perioada 1992-2010 veniturile agricole obţinute de pârât din producţia de vin, struguri,tescovină (27.561 RON + 496.098 RON + 2394 RON+43.092 RON).

Această probă a fost exclusă de instanţă, cu argumentul că pârâtul nu ar fi menţionat în prima declaraţie de avere după obţinerea funcţiei vreo sumă obţinută din vânzarea produselor agricole.

Aceste venituri au fost obţinute într-o perioadă îndelungată de timp, când nu deţinea vreo funcţie care să presupună controlul averilor. Din astfel de venituri au provenit rulajele conturilor (pe care le-a putut dovedi doar parţial, din motivele anterior expuse), ori împrumuturile pe care le-a acordat unor persoane cum ar fi K. şi J.

Expertiza agricolă se coroborează de fapt cu celelalte mijloace de probă (care evidenţiază rulajele conturilor pârâtului din perioada anterioară anului 2007, declaraţiile martorilor, etc.).

Fără să poată nega existenţa acestor venituri în patrimoniul pârâtului, Comisia le-a reţinut într-un cuantum simbolic, raportându-se doar la valoarea produselor cumpărate de martorii audiaţi, deşi au fost audiaţi doar o parte din persoanele care au cumpărat astfel de produse de la pârât, iar pârâtul a fost înscris în Registrul producătorilor, veniturile obţinute din această activitate fiind importante şi constante.

d.-Pentru argumentele expuse, apreciază că stabilirea cotei din patrimoniul sesizat de comisie in valoare de 479.981 euro, constituit in perioada 2007 - 2011 trebuia să fie tăcută şi prin raportare la averea existentă anterior anului 2007 sub diferite forme: conturi bancare deschise in RON şi valuta la E., I., H., Trezorerie, restituire împrumut K. in perioada 2009 - 2011. restituire împrumut J., venituri agricole.

Nu se poate stabili cuantumul averii justificate sau nejustificate fără discutarea individual, defalcat a acestor sume.

4.- Alte dispoziţii legale şi principii au fost analizate greşit de prima instanţă:

a.- Potrivit dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 176/2010, cercetarea caracterului licit sau ilicit al veniturilor se rezumă doar la perioada supusa cercetării (2007 - 2011), nu şi la perioada anterioară celei supuse cercetării. Prin urmare, nu există nici un motiv pentru care să nu se retină sumele de bani existente in perioada anterioară celei cercetate ca sursă de justificare a patrimoniului dobândit in perioada cercetata (2007 - 2011) pe motiv ca ar fi surse de bani nelegitime (de exemplu veniturile agricole obţinute anterior din activităţi fără forme legale). Instanţa este sesizată in vederea stabilirii veniturilor legitime sau ilegitime exclusiv in perioada supusa cercetării.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene, in situaţia in care dreptul intern al unui stat contractant prevede o procedura ce cuprinde doua faze, in sensul ca intr-o prima faza, instanţa naţionala statuează cu privire la existenţa dreptului de creanţă şi într-o alta, ea îi fixează cuantumul, este rezonabil sa se creadă că, având in vedere scopurile art. 6 parag. 1 dreptul cu caracter "civil" nu este determinat decât in momentul in care cuantumul i-a fost precizat, tocmai ca pentru a "determina" un drept nu trebuie doar ca o jurisdicţie sa se pronunţe cu privire la existenţa sa, ci şi cu privire la întinderea şi modalităţile lui de exercitare. (CEDO. 23 martie 1994, Silva Pontes c. Portugal, cit. C. Bârsan, CEDO, vol. 1, p. 402). Curtea a recunoscut posibilitatea apărării şi a unei aparente de drept. Astfel, ea a decis ca este suficient ca un reclamant sa fi putut pretinde ca este titularul unui drept recunoscut de legislaţia naţionala, asa cum crede el ca o poate interpreta, pentru ca articolul 6 parag. 1 sa devină aplicabil, chiar daca acest drept nu i-a fost inca stabilit (CEDO 26 iunie 1986. Van Marle. idem). Curtea a adoptat o accepţiune larga acestei noţiuni, considerând ca ea se aplica inclusiv raporturilor juridice dintre persoanele fizice sau juridice şi autorităţi ale statului.

b.- Hotărârile CEDO au statuat câteva principii in materia constatării caracterului ilicit al averilor, care, desi pronunţate in cauze penale, pot fi aplicate pentru identitate de raţiune şi in materia controlului averii cu atât mai mult că consecinţa unei astfel de proceduri este extreme de severa, confiscarea averii.

Conform hotărârii din 7 octombrie 1988, in cauza Salabiaku contra Franţei, se arată în legătură cu articolul 6 (2) din Convenţia europeana pentru Apărarea Drepturilor Omului, că prezumţia de nevinovăţie cere statelor sa opereze cu prezumţiile de fapt sau de drept in limite rezonabile care sa tina cont de importanta mizei şi sa menţină dreptul la un proces echitabil. In stabilirea caracterului licit sau ilicit al dobândirii averii este esenţială utilizarea prezumţiilor in limite rezonabile, acestea fiind o modalitate de proba specifică in dovedirea averii. Instanţele nu trebuie sa limiteze probele exclusiv la înscrisuri despre care apreciază ca fac dovada "certa".

CEDO a arătat in cauzele Salabiaku contra Franţei şi Pham Hoang contra Franţei ca nimic nu împiedica instanţa sa opereze cu prezumţii de fapt şi de drept, cum ar fi aceea ca diferenţa dintre patrimoniu şi veniturile reale este justificata, cu condiţia respectării echitabilităţii procedurii.

c- Raportul de evaluare din 25.09.2013 al Agenţiei Naţionale de Integritate calculează pentru perioada supusa evaluării 2007 - 2011 "diferente semnificative" in suma totala de 1.857.112 RON.

Art. 18 din Legea nr. 176/2010 stabileşte ca "prin diferenţe semnificative, în sensul prezentei legi, se înţelege diferenţa mai mare de 10.000 de euro sau echivalentul în RON al acestei sume între modificările intervenite în avere pe durata exercitării demnităţilor şi funcţiilor publice şi venituri/e realizate în aceeaşi perioadă ".

In schimb dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 176/2010 menţionează că evaluarea trebuie sa privească "modificările patrimoniale", deşi este evident ca din punct de vedere juridic noţiunile de "avere" şi "patrimoniu" nu sunt sinonime. Daca in sens economic cele doua noţiuni pot fi apreciate ca sinonime, in sens juridic patrimoniul are un sens mult mai larg, reprezentând totalitatea drepturilor şi obligaţiilor subiective civile.

Distincţia nu este lipsită de importanţă in procedura de cercetare stabilita de Legea nr. 176/2010 deoarece, potrivit art. 11 al acestui act normativ, evaluarea nu se realizează numai pe baza înscrisurilor cu caracter administrativ (declaraţii de avere), dar şi potrivit "datelor şi informaţiilor" care pot să contureze o imagine cat mai clara a întregului patrimoniu pe care persoana il deţine in perioada supusa cercetării, astfel încât să se poată aprecia dacă acesta a suferit modificări semnificative.

Interpretând greşit aceste dispoziţii legale, instanţa de fond a admis sesizarea şi a dispus confiscarea întregii sume, în principal pentru că nu au fost cuprinse în declaraţiile de avere, ori pentru că nu au fost dovedite cu acte.

Trebuie observat că Legea nr. 176/2010 nu impune ca activitatea de evaluare a "diferentelor semnificative" să se limiteze la înscrisuri ad probationem (extrase de cont, acte, declaraţii de avere), "activitatea ce se efectuează pe durata prevăzută la alin. (1) constă în evaluarea declaraţiei de avere, a datelor şi a informaţiilor privind averea existentă, precum şi a modificări/or patrimoniale intervenite" (art. 11 alin. (2).

In jurisprudenta constantă a Curţii Constituţionale, pronunţată in exercitarea competentei sale de control a iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, a legilor înainte de promulgare sau de soluţionare a excepţiilor de neconstitutionalitate, aceasta s-a pronunţat constant in sensul ca prezumţia dobândirii licite a averilor constituie una dintre garanţiile constituţionale ale dreptului de proprietate

Prin decizia nr. 85/1996, Curtea a reţinut că "prezumţia dobândirii licite a averilor constituie una dintre garanţiile constituţionale ale dreptului de proprietate, in concordanţă cu prevederile alin. (1) al art. 41 din Constituţie (actual alin. (1) al art. 44), conform cărora dreptul de proprietate este garantat. Această prezumţie se întemeiază şi pe principiul general potrivit căruia orice act sau fapt juridic este licit pana la dovada contrarie, impunând, in ceea ce priveşte averea unei persoane, ca dobândirea ilicita a acesteia trebuie dovedită".

Prin decizia nr. 148/2003, pronuntandu-se asupra textului propus a fi introdus in Constituţie, text care circumstanţiaza prezumţia in cauza, stabilind ca aceasta nu se aplica "pentru bunurile dobândite ca urmare a valorificării veniturilor realizate din infracţiuni", Curtea Constituţională a reţinut că din acest mod de redactare rezultă că se urmăreşte răsturnarea sarcinii probei privind caracterul licit al averii, prevazându-se caracterul ilicit al averii dobândite prin valorificarea veniturilor rezultate din infracţiuni. Curtea a constatat neconstitulionalitatea propunerii de revizuire ce viza acelaşi obiectiv, înlăturarea prezumţiei dobândirii licite a averii, întrucât aceasta are semnificaţia suprimării unei garanţii constituţionale a dreptului de proprietate.

Prin decizia nr. 799/2001 au fost reluate considerentele deciziilor susmenţionate, reţinându-se totodată, ca "in absenta unei astfel de prezumţii, deţinătorul unui bun ar fi supus unei insecurităţi continue intrucât, ori de cate ori s-ar invoca dobândirea ilicita a respectivului bun sarcina probei nu ar reveni celui care face afirmaţia, ci deţinătorului bunului".

După apariţia Legii nr. 115/1996, Avocatul Poporului a sesizat Curtea Constituţionala cu privire la neconstitutionalitatea unora dintre dispoziţiile acestei legi. Respingând excepţia. Curtea a reţinut ca "deşi dispoziţiile de lege criticate sunt redactate cu destula precizie şi claritate pentru a face efectiva protecţia instituita de textul constituţional invocat (ort. 44 alin. (8) şi pentru a permite reglarea conduitei celor interesaţi, in cuprinsul lor sunt utilizate formule inadecvate, ceea ce, într-adevăr, ar putea genera probleme şi greutăţi in aplicarea acestora". In continuare, Curtea a arătat ca "rămâne in sarcina judecătorilor ca, in cadrul actului de justiţie pe care îl înfăptuiesc, sa decidă cu privire la interpretarea şi aplicarea unor norme legale".

Deşi apărările au fost formulate mai ales în scris, instanţa de fond nu a făcut nicio analiză a acestora, preluând concluziile Comisiei, cu încălcarea dreptului la o judecată echitabilă.

d.- Dispoziţiile art. 44 (8) din Constituţia României privind prezumţia caracterului licit al averii dobândite ("Averea dobândita licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al averii dobândite se prezuma") sunt frecvent invocate ca fundament al ridicării sechestrelor de către persoane care nu au calitatea de părţi in procesul penal.

Comisia de cercetare şi instanţa de judecată au exclus in totalitate utilizarea prezumţiilor ca mijloc de probă in stabilirea caracterului justificat al dobândirii cotelor părti din avere ce compun cuantumul patrimoniului de 479.981 euro constituit in perioada 2007 - 2011. In opinia acestora nu pot fi reţinute ca probe care sa facă dovada "certă" decât înscrisurile, în special, cele cu caracter autentic. In foarte mică măsură, comisia retine valoarea probanta a declaraţiilor de martori, a înscrisurilor anterioare anului 2007 sau a expertizei contabile, iar instanţa de fond le exclude în totalitate. Aceste probe pot fi considerate puncte de plecare in stabilirea prezumţiei existenţei reale a sumelor de bani ce compun cuantumul de 479.981 euro, anterior perioadei cercetate.

Aprecierea prezumţiei ca mijloc de probă in dovedirea caracterului justificat al averii este în realitate atributul instanţei de judecata care este adevăratul organism judiciar in procedura Controlului averilor, comisia fiind un organ de sesizare.

Caracterul justificat al dobândirii întregii averii in cuantumul de 479.981 euro dobândita in perioada 2007 - 2011, sumă cu care comisia a sesizat instanţa de fond, rezultă din constatarea probelor analizate mai înainte:

- restituirea sumei de 400.000 euro, reprezentând împrumut acordat lui K. şi restituit in timp, este reală, fiind consemnată chiar in declaraţiile de avere ale lui A. din anii 2009, 2010 şi 2011.

- restituirea împrumutului de 1.106.992.883 ROL (adică cel puţin 110.700 RON din denominarea sumei, fără a avea în vedere un calcul exact) potrivit sentinţei civile nr. 765/15.05.2002, pronunţată de Judecătoria Brezoi in dosarul nr. x de către soţul martorei J. este reală. Suma nu a fost reţinută de comisia de cercetare, deşi aceasta a dispus din oficiu citarea debitoarei pentru a verifica dacă suma reţinută în hotărârea judecătoreasca a fost restituită in realitate. Deşi martora a declarat că suma a fost restituita după rămânerea definitive şi irevocabilă a hotărârii, comisia nu retine nici măcar această sumă. Explicaţia comisiei, potrivit căreia nu există înscrisuri care sa facă dovada certa că suma s-ar fi restituit în realitate este de fapt o răsturnare a sarcinii probei, împutându-se paratului, nepăstrarea înscrisurilor vechi de peste 10 ani.

Impunerea pentru parat a sarcinii probei numai cu înscrisuri in dovedirea dobândirii veniturilor in urma cu peste 10 ani este o încălcare a principiului egalităţii armelor ce asigura dreptul la un proces echitabil in sensul art. 6 C.E.D.O.

Faţă de obiectivele expertizei stabilite de Comisie, întrucât instanţa a respins orice probă), s-a dovedit că:

- la H., potrivit raportului de expertiza au fost constituite anterior anului 2007 depozite considerabile in valuta: 176.827 USD şi 31.188,94 euro la care se adaugă suma de 37.630 DEM (echivalentul a 445.689.838 RON);

- 498.292.432 ROL au fost depuşi la I. in perioada 05.02.2003 - 05.11.2004 (anexa I şi anexa 6). Comisia nu retine nici aceasta suma;

- 9.792.140.330 RON valoarea calculate a celor 181 certificate de trezorerie încasate in perioada 03.03.2004 - 24.11.2004 (anexa 9 la expertiza, obiectiv 2);

- 120.430.000 RON reprezentând depozitele la E. care au generat o dobânda de 10.565.721 RON. (anexa 7 la expertiza), cele 4 conturi fiind lichidate in totalitate la data de 11.04.2000;

- expertiza a omis in cuprinsul ei sa contabilizeze depozitele constituite la H. in valoare de 90.000 RON din anul 2006 (potrivit extraselor de cont depuse în instanţă);

Întrebarea legitima care se pune este "Unde sunt toţi aceşti bani ş" (adică circa 500.00 euro. cu mult peste valoarea pretind nejustificată), dacă aceste sume economisite anterior anului 2007 se regăsesc in bunurile imobile achiziţionate in perioada 2007 - 2011, dacă nu unde au dispărut, concluzionând că aceste valori trebuie deduse din investiţiile imobiliare şi depozitele constatate de comisie in perioada 2007 - 2011.

Existenta certă a acestor sume de bani, valoarea mare a depozitelor, lipsa investiţiilor mari in perioada anterioara anului 2007 sunt o prezumţie puternica pentru faptul ca averea de 479.981 euro a fost dobândita in cea mai mare parte cu venituri economisite anterior perioadei cercetate.

Comisia de cercetare nu a fost preocupata de stabilirea unor sume certe, ci doar in respectarea caracterului formal al procedurii de cercetare a averii. Instanţa de fond nu a cenzurat această manieră de cercetare a Comisiei şi a validat, de fapt, un abuz.

În concluzie, arată că suma de 479.981 euro, reţinuta de Comisia de cercetare a averilor in baza Raportului de evaluare a averii al A.N.I., nu reprezintă "modificări" intervenite in avere intre anii 2007 - 2011, iar confiscarea acestei sume ar însemna confiscarea şi a averii dobândite anterior perioadei supuse cercetării (2007 - 2011), deşi aceasta nu face obiect al evaluării.

Pentru toate aceste motive, solicită admiterea recursului formulat, iar pe fond, respingerea sesizării instanţei.

4. Apărările intimatei Agenţia Naţională de Integritate.

Prin întâmpinarea înregistrată, intimata pârâtă a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, formulând următoarele apărări:

Cu privire la criticile recurentului întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1)pct. 6 din C. proc. civ. se arată:

Din analiza dispozitivului sentinţei atacate, se poate observa faptul că instanţa a analizat excepţiile invocate, s-a pronunţat mai întâi asupra excepţiei care ar fi făcut inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe sau, cercetarea în fond a cauzei (excepţia inadmisibilităţii sesizării ANI) iar apoi s-a pronunţat cu privire la cea de-a două excepţie invocată (excepţia nelegalitătii actelor efectuate de către inspectorul de integritate).

În ceea ce priveşte critica recurentului potrivit căreia instanţa de fond nu a motivat hotărârea în ceea ce priveşte respingerea excepţiei de inadmisibilitate a sesizării ANI pentru perioada anterioară lunii septembrie 2010, contrar acestei afirmaţii, din dispozitivul sentinţei atacate reiese că, instanţa de fond a reţinut că, la termenul de judecată din 16 iunie 2015, avocatul recurentului a invocat excepţia nulităţii raportului de evaluare pentru întreaga perioadă, întrucât acest raport a fost întocmit în temeiul dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010.

Corect instanţa de fond a arătat în motivarea respingerii excepţiei faptul că, în baza prevederilor art. 248 din Noul C. proc. civ., va respinge excepţia nulităţii raportului de evaluare nr. xll/25.09.2013 şi implicit a inadmisibilităţii sesizării, întrucât la momentul sesizării era în vigoare Legea nr. 176/2010, care a modificat şi completat Legea nr. 144/2007, neexistând vreo perioadă de vid legislativ în materie, ţinând cont şi de art. 34 din Legea nr. 176/2010, unde sunt cuprinse normele tranzitorii.

Astfel, în mod temeinic a apreciat prima instanţă că în speţă nu poate fi vorba de retroactivitatea legii, deoarece Legea nr. 176/2010 face corp comun cu Legea nr. 144/2007, iar perioada cercetată 28.02.2007-31.12.2011 a fost în mod just analizată.

În context, invocă art. 8 din Legea nr. 176/2010, privind scopul Agenţiei Naţionale de Integritate în asigurarea integrităţii în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice şi prevenirea corupţiei instituţionale, precum şi ale art. 11 alin. (1) din acelaşi act normativ, care circumscrie perioada în care activitatea de evaluare poate fi desfăşurată, indicând că aceasta se poate efectua atât pe durata exercitării funcţiilor ori demnităţilor publice, cât şi în decursul a 3 ani după încetarea acestora.

În ceea ce priveşte argumentele reţinute în legătură cu excepţia nelegalitătii actelor efectuate de către inspectorul de integritate invocată de către recurent, arată că reiese foarte clar din dispozitivul sentinţei atacate faptul că, instanţa de fond a reţinut că avocatul pârâtului (recurent) a invocat excepţia nelegalitătii actelor inspectorului de integritate, invocând de fapt aspecte de nelegalitate care privesc situaţia de fond a cauzei, articole de lege ce au fost analizate de instanţa de fond, odată cu analiza pe fond.

Astfel, respectând prevederile art. 248 alin. (4) din C. proc. civ., instanţa de fond a unit excepţia cu fondul cauzei motivat de faptul că, pentru judecarea acestei excepţii era necesar să se administreze aceleaşi dovezi ca şi pentru finalizarea etapei cercetării procesului sau pentru soluţionarea fondului.

Rezultă din înscrisurile existente la dosarul cauzei faptul că recurentul pârât, în calitate de persoană solicitată a fost informată şi ulterior citată în vederea audierii în conformitate cu dispoziţiile legii speciale.

În temeiul dispoziţiilor art. 8, art. 10 lit. b) şi d) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, s-a procedat la informarea persoanei evaluate, prin intermediul unei scrisori (adresa nr. xl 1/18.09.2012) recomandate (confirmare de primire datată 21.09.2012), despre declanşarea activităţii de evaluare.

Ulterior, conform prevederilor art. 14 din Legea nr. 176/2010, procedura de înştiinţare a fost îndeplinită la data de 01.08.2013, A. fiind informat, prin intermediul unei scrisori (adresa nr. xll) recomandate (confirmare de primire datată la 05.08.2013), că din activitatea de evaluare rezultă că există diferenţe semnificative, în sensul prevederilor art. 18 din acelaşi act normativ, şi invitat să prezinte un punct de vedere.

Astfel, consideră că din aceste înscrisuri reiese faptul că recurentul pârâta fost informat cu privire la declanşarea activităţii de evaluare, cât şi în momentul când, urmare a activităţii de evaluare a rezultat că există diferenţe semnificative.

În acest sens, persoana evaluată a şi depus un punct de vedere (nesemnat şi nedatat, la care sunt ataşate adresa nr. x/2013 emisă de Serviciul Casierie-Tezaur Râmnicu Vălcea şi extrase de cont aferente perioadei 2000-2006 emise de H.) înregistrat la Agenţie sub nr. x/03.09.2013.

Pentru toate aceste motive consideră că sunt neîntemeiate criticile recurentului privind nelegalitatea actelor efectuate de către inspectorul de integritate.

In ceea ce priveşte criticile recurentului privind încălcarea dreptului la un proces echitabil de către instanţa de fond, prin nerespectarea dispoziţiilor art. 17 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, privind regimul probelor, intimata pârâtă arată că, instanţa de fond corect a stabilit starea de fapt şi de drept, achiesând la susţinerile Comisiei, având în vedere în acest sens probele administrate de către Comisie, şi anume. declaraţii de martori, înscrisuri, raportul de expertiză contabilă, punctul de vedere al persoanei cercetate şi cele administrate în faţa instanţei de contencios administrativ, respectiv înscrisuri şi raport de expertiză tehnic extrajudiciară în specialitatea agricultură.

Consideră că din susţinerea în notele de probatorii, recurentul invoca în faţa instanţei de fond mai mult aspecte legate de fondul cauzei, instanţa de fond arătând în motivare, în ceea ce priveşte expertiza contabilă, faptul că, dacă s-ar face precizarea, asa cum doreşte persoana cercetată, de către expert, acest aspect nu ar schimba cu nimic concluziile raportului de expertiză din care rezultă suma constatată ca şi diferenţă semnificativă.

Mai precizează instanţa că, ar fi fost de acord cu solicitările persoanei cercetate dacă s-ar fi solicitat, eventual, efectuarea unei probe cu expertiză contabilă şi s-ar fi găsit în susţinerea acestora elemente noi care nu au fost avute în vedere de către expertul contabil care a întocmit această probă în faţa Comisiei de Cercetare.

Urmare a cererii de probatoriu depusă de către recurent în faţa instanţei de fond. aceasta a respins completarea expertizei financiar contabilă, întrucât în faţa comisiei s-a răspuns la obiective, s-au calculat sumele respective, acestea fiind trecute în anexe.

Totodată, s-a precizat foarte clar faptul că, instanţa va avea în vedere, la deliberare, şi notele de şedinţă făcute de apărarea recurentului(notele aflate la dosarul cauzei), unde sunt în concret prezentate date şi calculele respective, de asemenea şi totalul sumei trecute de apărător în înscrisul privind cuantificarea acestor sume de bani.

Mai mult, referitor la proba extrajudiciară în specialitate agricola, deşi se putea pune în discuţie faptul că aceasta era una extrajudiciară, instanţa de fond a precizat foarte clar că urmează să o aibă în vedere ca mijloc de probă în scris, prin coroborarea celorlalte probe, nefiind necesară nici audierea expertului M. ale cărui concluzii sunt trecute în raportul de expertiză extrajudiciar.

Consideră că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu respectarea dreptului la un proces echitabil şi, totodată, cu respectarea dreptului la apărare al persoanei cercetate. În acest context relevă că cerinţa de echitate trebuie interpretată, aşa cum s-a arătat în doctrină, în sensul de a asigura respectarea unor principii fundamentale precum contradictorialitatea, dreptul la apărare, egalitatea, iar pentru a atinge acest obiectiv trebuie respectată exigenţa ca fiecare dintre părţi să dispună de posibilităţi suficiente, echivalente şi adecvate pentru a îşi susţine poziţia asupra normelor de drept şi de fapt.

Cu privire la criticile recurentului referitoare diferenţa nejustificată, arată că în mod corect s-a constatat, de către Comisia de Cercetare a Averilor, că nu s-a făcut dovada caracterului licit a sumei de 400.000 mărci germane iniţial şi recalculată în euro, dobândită cu titlu de împrumut de către recurent conform declaraţiei dată de către martorul K., având în vedere că, martorul nu a putut să facă dovada că la momentul în care s-au realizat în tranşe restituirile de bani, acesta dispunea de acele sume de bani.

În acest sens, corect instanţa de fond a reţinut că, deoarece este vorba de sume de bani considerabile prin care se încearcă justificarea diferenţei identificate, trebuie avută în vedere şi relaţia de prietenie, astfel că se poate prezuma o atitudine subiectivă din partea martorului.

Din probele aflate la dosarul cauzei, altele decât declaraţia martorului K., nu s-a făcut nicio dovadă a faptului că la momentul respectiv banii au intrat în patrimoniul recurentului, că au fost restituiţi efectiv, nu neapărat printr-o evidenţa a conturilor bancare, ci măcar printr-o probă că recurentul, sau măcar martorul, s-ar fi aflat în posesia acestei sume de bani printr-o altă modalitate.

Totodată, nu poate fi primită poziţia recurentului cu privire la constatarea acestei diferenţe semnificative, avându-se în vedere şi principala apărare dispusă de-a lungul declanşării acţiunii de control, aceea că aceste venituri au fost obţinute anterior dobândirii funcţiei publice de către recurent.

Acesta avea obligaţia potrivit legii speciale ca în prima declaraţia de avere de la momentul dobândirii funcţiei publice să menţioneze aceste venituri, lucru care nu s-a întâmplat.

Astfel, în condiţiile în care, la momentul respectiv, recurentul ar fi deţinut o anumită sumă de bani, bani investiţi, etc, ar fi avut obligaţia ca aceste sume să se reflecte în această declaraţie de avere.

Mergând pe acelaşi raţionament, chiar dacă, presupunând prin absurd că recurentul ar fi uitat de sumele acestea de bani foarte mari la data completării declaraţiei de avere, putea să demonstreze, atât în faţa Comisiei de Cercetare a Averilor şi ulterior în faţa instanţei de fond, că se afla, în fapt, în posesia sumelor de bani invocate la data dobândirii funcţiei publice, lucru ce nu s-a întâmplat.

Temeinic şi legal instanţa de fond a constatat că referirile la existenţa unor valori băneşti lichide în debutul perioadei verificate, nedepuse în conturi bancare sau nedemonstrate în faţa instanţei, sunt simple declaraţii ale persoanei cercetate care nu au nicio forţă probatorie.

Dacă s-ar accepta că persoanele supuse controlului averii isi pot justifica bunurile dobândite în timpul mandatului cu venituri obţinute anterior pe o perioada nelimitată de timp şi pe care aceştia nu le-au declarat, sau justifică bunurile cu declaraţii ale martorilor care nu sunt coroborate cu alte probe, ar însemna ca întreaga procedură de cercetare a averilor ar fi golită de conţinut şi lipsită de orice finalitate.

Corect instanţa de fond a reţinut faptul că, urmare a deţinerii unei funcţii publice, recurentul avea obligaţia de a declara averea sa, obligaţie instituită de lege în scopul asigurării integrităţii şi transparenţei în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice.

Dacă recurentul era deţinătorul unor sume importante aşa cum susţine, în debutul perioadei verificate, avea în mod clar obligaţia legală de a le declara scopul reglementării legale fiind cu totul eludat dacă s-ar accepta teza că o persoană căreia îi este cercetată averea poate justifica această avere prin simpla declaraţie conform căreia ar fi deţinut sume de bani în numerar (oricât de mari), pentru care legea nu prevede obligaţia de declarare.

Această declaraţie, susţinută în fata instanţei de fond, privind sumele de bani deţinute anterior perioadei de cercetare de către persoana evaluată, sunt declaraţii formale câtă vreme astfel cum rezultă din probatoriul existent la dosarul cauzei, existenţa lor nu a fost probată cu niciun mijloc de probă (act, document bancar (extrase de cont, O.P-uri, transferuri bancare) sau adresă emisă de vreo instituţie bancară sau instituţie publică.

Este adevărat că, până în prezent, nu există reglementări legale care să interzică derularea operaţiunilor de plăţi în numerar între persoanele fizice, dar imperativele prudentei şi diligentei în relaţiile de afaceri impun ca operaţiunile financiare să se desfăşoare prin sistemul bancar, mai ales când sunt puse în circulaţie sume de bani deosebit de mari.

Chiar dacă nu intră în perioada cercetată pentru a face obiectul verificării, veridicitatea susţinerilor privind acumulările patrimoniale anterioare trebuie cercetată pe cale incidentală prin administrarea de dovezi în sensul existenţei acestora. Or, tocmai acest lucru nu s-a făcut, recurentul nedovedind nici un aspect concret care să demonstreze realizarea unor profituri uriaşe anterior perioadei evaluate, aceasta făcând doar simple afirmaţii legate de realizarea unor afaceri, neconsemnate scriptic în vreun document contabil sau financiar.

Cu privire la presupusul împrumut acordat numitului K. se arată că, prin sentinţa atacată, corect instanţa de fond a constatat că. în raport de cronologia sumelor prezentate de A., începând din anul 1995 în ceea ce priveşte împrumutul acordat numitului K., respectiv suma de 400.000 mărci germane, susţinerile recurentului nu s-au probat prin coroborarea mijloacelor de probă administrate în cauză.

În legătură cu această sumă de 400.000 mărci germane s-a precizat că aceasta a fost acordată cu titlu de împrumut pe o perioadă de 10 ani prietenului K., ulterior în anul 2001 fiind convertită în euro prin dispariţia monedei germane şi fiind achitată de acesta din urmă în patru tranşe de 100.000 euro, şi anume:

- în anul 2005 din dividendele pe care le-a luat de la. N. S.R.L. şi din încasările efectuate,

- în anul 2005 a vândut un magazin al firmei sale, plata fiind făcută prin bancă în anul 2006.

- a treia tranşă achitată între anii 2009-2010,

- ultima tranşă în anul 2011.

Având în vedere probele administrate, temeinic instanţa de fond a constatat că cele susţinute de recurent şi de martorul K. nu se probează, deoarece aceste aspecte nu se coroborează cu alte mijloace de probă, niciunul dintre cei doi nedovedind cu acte că au deţinut la început şi pe parcurs aceşti bani.

Corect în raţionamentul realizat, instanţa de fond reţine că nu există prevederi legale exprese care să dispună că nedeclararea datoriilor atrage neluarea lor în considerare (ca surse de venit în perioada în care au fost contractate), însă nedeclararea acestor datorii, în condiţiile în care legea obliga persoana controlată să le declare, creează o prezumţie că datoriile respective nu au fost contractate şi revine persoanei cercetate obligaţia de a dovedi contrariul.

În raport de argumentele mai sus arătate, temeinic aceste împrumuturi nu au fost reţinute de instanţa de fond ca fiind reale, declaraţia martorului K. fiind apreciată ca dată pro causa, cu scopul vădit de a crea o situaţie favorabilă persoanei cercetate în raport de obiectul şi perioada relevantă a prezentei cercetări.

Astfel, scopul declanşării procedurii de cercetare a averilor este de a stabili dacă persoana evaluată poate justifica dobândirea prin mijloace licite a unor venituri. Mijloacele de dobândire a veniturilor licite pot fi de o mare diversitate şi pot fi materializate sub formă de acte sau fapte, ambele evident impunându-se a fi dovedite.

Scopul probatoriului este tocmai acela de a convinge Comisia de Cercetare a Averilor în primă fază, şi ulterior instanţa de contencios administrativ investită, de realitatea transmiterii licite a unei sume de bani de la o terţă persoană către recurenţii în prezenta cauză.

În considerarea dispoziţiilor legale, instanţa de fond a reţinut faptul că, pentru ca împrumuturile să fie luate în considerare în justificarea mişcării patrimoniului recurentului, era necesar ca la dosar sa fie depuse actele de împrumut, chitanţele liberatorii de înapoiere a sumelor de bani, acte cu data certă pentru ca acestea să fie opozabile terţilor, conform 1182 C. civ. şi 1176 C. civ., in vigoare la data acordării împrumuturilor începând cu anul 2002.

În concluzie, consideră că temeinic şi legal instanţa de fond a reţinut că, în ceea ce priveşte împrumuturile invocate de către recurent, acestea trebuiau probate prin înscrisuri, având valori semnificative.

În această ordine de idei, instanţa de fond a interpretat declaraţia martorului având în vedere şi o atitudine a unei persoane obişnuite, cu minimă diligentă pentru veniturile sale care, în mod normal, nu împrumută bani fără termene clare de restituire şi pentru perioade mari de timp.

Astfel, reiese foarte clar că martorul nu îşi urmărea chiar interesul lui prin faptul că, în momentul acordării împrumutului nu solicita restituirea în timp rezonabil, expunându-se riscului prescripţiei, contrar celor declarate de aceştia că sunt persoane economicoase, chibzuite, deosebit de atente cu veniturile lor şi, prin urmare, o astfel de atitudine de împrumutători neglijenţi nu pare verosimila.

Referitor la suma de 1.106.992.883 RON reprezentând restituirea unui împrumut de la J. în temeiul sentinţei nr. 765/15.05.2002, pronunţată de Judecătoria Brezoi, în dosarul nr. x, irevocabilă prin decizia civilă nr. 200/R/07.02.2003 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia Civilă, recurentul a susţinut în faţa instanţei de fond că a primit această sumă de la persoana sus-citată.

În urma depoziţiei ca martoră a numitei J., aceasta a menţionat că nu ea a restituit această sumă, ci fostul soţ O., dar că nu s-au făcut acte pentru a dovedi acest lucru.

Corect instanţa de fond a constatat că, în mod just Comisia de Cercetare a Averilor nu a reţinut această sumă, întrucât declaraţia recurentului nu se coroborează cu cele relatate de martoră şi nu este susţinută şi de înscrisuri oficiale.

Totodată, corect mai constată instanţa de fond că, pentru cele două sume, recurentul şi celelalte persoane audiate nu au făcut dovada faptului că la datele respective banii erau deţinuţi de aceştia şi apoi au intrat în patrimoniul persoanei cercetate, mai ales că era vorba de sume importante.

Trebuie menţionat şi aspectul că recurentul a susţinut că a deţinut aceste sume anterior obţinerii funcţiei publice (şef secţie în cadrul Spitalului Judeţean de Urgenţă Vâlcea). însă nu a scris aceste sume în prima declaraţie de avere, deşi avea obligaţia să o facă, conform legii speciale.

Cu privire la veniturile obţinute de A. din activităţile agricole, se apreciază că în mod corect instanţa de fond a reţinut faptul că, în urma evaluării derulată de către Comisia de Cercetare a Averilor s-a constatat ca justificată doar suma de 15.840 RON, echivalent a 4136 euro la cursul de 3,83 RON, sumă avută în vedere la data întocmirii raportului de evaluare, reţinându-se cantităţile minime de vin şi ţuică cumpărate de martorii audiaţi P., Q. şi R., aceştia neprecizând cu exactitate cantităţile cumpărate.

Referitor la raportul de expertiză extrajudiciară în specialitatea agricultură depus de către recurent la dosarul cauzei, s-a reţinut că expertul a concluzionat că pentru perioada 1992-2010 din producţia de vin, recurentul putea obţine un venit de 496.098 RON, iar din tescovină un venit de 43.092 RON.

Corect instanţa de fond nu a luat în considerare aceste concluzii, motivat de faptul că persoana cercetată nu a trecut în prima declaraţie de avere după obţinerea funcţiei publice, vreo sumă obţinută din vânzarea tescovinei ori a vinului produs în gospodăria proprie şi ţinând cont că perioada este anterioară obţinerii funcţiei, respectiv 1992-2010.

Totodată, din probele depuse la dosarul cauzei, nu s-a probat de către recurent că a avut asemenea vânzări care să permită obţinerea de venituri în cuantum total de 540.000 RON din vânzări băuturi alcoolice.

Chiar şi expertul care a întocmit expertiza extrajudiciară depusă la dosarul cauzei precizează faptul că din activităţile agricole recurentul putea obţine un venit, neputând fi în măsură să cuantifice exact suma care ar fi intrat în averea recurentului.

Totodată, raportul de expertiză contabilă efectuat în etapa de evaluare desfăşurată de către Comisia de Cercetare a Averilor a concluzionat ca recurentul avea în perioada evaluării doar două depozite la H. în cuantum total de 90.807 RON.

În acest sens, corect instanţa de fond a reţinut doar această sumă din depozite bancare ca fiind justificată de recurent, celelalte susţineri ale persoanei cercetate privind alte conturi bancare nefiind dovedite cu înscrisuri oficiale.

5. Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 9 octombrie 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 4 decembrie 2017 completul de filtru a constatat, în raport de conţinutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., şi a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

II. Soluţia instanţei de recurs

1Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Prin Ordonanţa nr. 2 din 12 decembrie 2014, pronunţată de Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, s-a admis în parte sesizarea Agenţiei Naţionale de Integritate cu privire la persoana cercetată A. şi în baza art. 104 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 115/1996 s-a trimis cauza Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, constatând că suma de 479.981 euro nu are caracter justificat.

S-a reţinut în Ordonanţă, în esenţă, că din probele administrate, respectiv raportul de evaluare întocmit de A.N.I., declaraţiile martorilor audiaţi, înscrisurile depuse la dosar, raportul de expertiză cotabilă întocmit în cauză şi susţinerile persoanei cercetate, raportat la veniturile persoanei A. şi averea dobândită de acesta în perioada 28.02.2007-31.12.2011, rezultă că există o diferenţă semnificativă în sensul art. 18 din Legea nr. 176/2010 în sumă de 479.981 euro.

Excepţia nulităţii raportului de evaluare, invocată de avocatul pârâtului la termenul de judecată din 16 iunie 2015, pe motiv că acest raport a fost întocmit în temeiul dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, a fost respinsă de primă instanţă, şi implicit a inadmisibilităţii sesizării formulate. Pentru a se pronunţa în acest sens, prima instanţă reţine că la momentul sesizării era în vigoare Legea nr. 176/2010, care a modificat şi completat Legea nr. 144/2007, neexistând vreo perioadă de vid legislativ în materie, având în vedere şi dispoziţiile tranzitorii ale art. 34 din Legea nr. 176/2010, relevând totodată că nu poate fi vorba de retroactivitatea legii, deoarece Legea nr. 176/2010 face corp comun cu Legea nr. 144/2007, iar perioada cercetată 28.02.2007-31.12.2011 a fost în mod just analizată.

Cu referire la excepţia nelegalităţii actelor întomite de inspectorul de integritate, prima instanţă a mai reţinut că anumite aspecte criticate în acest context privesc situaţia de fond a cauzei, prin urmare vor fi analizate odată cu fondul.

Pe fondul sesizării, prima instanţă a efectuat o analiză coroborată a probelor de la dosar, şi anume cele din faţa Comisiei, respectiv raportul de evaluare întocmit de A.N.I. şi contestat de pârât, declaraţii de martori, înscrisuri, raportul de expertiză contabilă, susţinerile persoanei cercetate şi cele administrate în faţa instanţei de contencios administrativ, respectiv înscrisuri şi raport de expertiză tehnic extrajudiciară în specialitatea agricultură, ajungând la concluzia că situaţia de fapt şi de drept apreciată de Comisie este corectă.

2. Analiza recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa atacată în raport de motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este fondat.

Ca o chestiune prealabilă, Înalta Curte observă că recurentul pârât a indicat două motive de nelegalitate fără a dezvolta criticile care se subscriu fiecăruia în parte, iar cu referire la pretinsa încălcare a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu a arătat care sunt normele de drept material încălcate sau greşit aplicate de prima instanţă, solicitând instanţei de recurs cenzurarea greşelilor de judecată referitoare la probele administrate.

Cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea atacată este casabilă dacă nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, se reţine:

I.-O primă critică invocată de recurentul pârât se referă la lipsa motivării dispoziţiei de respingere a excepţiei inadmisibilităţii sesizării ANI pentru perioada 28.02.2007-09.2010, perioadă anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 176/2010, prima instanţă respingând excepţia implicit, în baza unei analize care privea o altă excepţie, cea de nulitate a raportului, fără a răspunde la argumentele invocate, în sensul că temeiul de drept care stă la baza Raportului de sesizare, a cercetării efectuate de Comisie şi sesizarea instanţei este art. 11 din Legea nr. 176/1010, care a intrat în vigoare în luna septembrie 2010, prin urmare aceasta nu poate retroactiva.

În opinia recurentului pârât, pentru a respecta principiul neretroactivităţii legii, prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, potrivit cu care "activitatea de evaluare a declaraţiei de avere, a datelor şi a informaţiilor privind averea existentă, precum şi a modificărilor patrimoniale intervenite existente în perioada exercitării funcţiilor ori demnităţilor publice, precum şi cea de evaluare a conflictelor de interese şi a incompatibilităţi/or se efectuează atât pe durata exercitării funcţiilor ori demnităţilor publice, cât şi în decursul a 3 ani după încetarea acestora" ar trebui interpretate în sensul că sunt aplicabile doar situaţiilor juridice născute sau apărute după intrarea în vigoare a legii, nu şi celor preexistente acestui moment.

Pentru a răspunde la aceste critici, Înalta Curte reaminteşte că problema supusă controlului judiciar a suscitat interpretări diferite la nivelul instanţei supreme, care însă au fost unificate în jurisprudenţă, opinia majoritară fiind consemnată în procesul-verbal de unificare a practicii din data de 30.06.2014, în sensul că "nu este încălcat principiul neretroactivităţii legii civile în situaţia în care ANI efectuează procedura de evaluare prin raportare la dispoziţiile de drept substanţial cuprinse în Legea nr. 161/2003, dar în baza şi ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 176/2010 cu privire la raporturi juridice născute şi epuizate anterior intrării în vigoare a ultimei legi".

Aceste argumente sunt valabile şi cu referire la excepţia invocată de recurentul pârât, a cărei soluţionare a fost motivată de prima instanţă, în esenţă, în mod similar. Astfel, aplicarea dispoziţiilor de drept substanţial se face potrivit normelor de drept procedural stabilite de Legea nr. 176/2010, iar în acest sens se poate afirma că cele două acte normative fac "corp comun".

În această ordine de idei, Înalta Curte apreciază că este util să citeze considerentele reţinute de Curtea Constituţională a României la pct. 27 din Decizia nr. 449/2015, prin care a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) pct. 30, art. 8, art. 10, art. 11, art. 25 şi art. 26 alin. (3) din Legea nr. 176/2010, considerente prin care, în legătură cu art. 11, s-a arătat:

"Cu alte cuvinte, textul fixează un termen înlăuntrul căruia Agenţia are dreptul de a efectua evaluarea. Astfel, aceasta are la dispoziţie un interval de timp egal cu durata mandatului alesului local, la care se adaugă încă 3 ani de la momentul încheierii mandatului, în care aceasta poate efectua activităţile amintite. Aşadar, textul menţionat stabileşte numai termenul maxim în interiorul căruia Agenţia Naţională de Integritate îşi poate exercita competenţa amintită, fără a conţine vreo reglementare referitoare la prescripţia răspunderii persoanei asupra căreia a purtat evaluarea. Normele, regulile şi termenele în care răspunderea civilă (delictuală, pentru fapta proprie), penală sau administrativă (disciplinară) se prescrie, nemaiputând fi angajată, sunt reglementate de normele specifice acestor materii (…)".

Acest comentariu prezintă utilitate în cauză, întrucât confirmă ceea ce rezultă implicit din motivarea primei instanţe şi este împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, şi anume că dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 176/2010 nu constituie norme de drept substanţial ci de drept procedural, reglementări care se supun principiului de imediată aplicabilitate a normelor de procedură.

În raport de cele reţinute, Înalta Curte apreciază că sunt neconcludente argumentele pârâtului recurent cu referire la declararea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 13 şi 14 din Legea nr. 144/2007 prin Decizia nr. 415/2010 a Curţii Constituţionale a României, întrucât, chiar dacă aceste dispoziţii trebuie considerate ca fiind abrogate în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie, situaţia nu este de natură să creeze un vid legislativ, aşa cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă.

Având în vedere concluzia formulată în acest sens, şi anume că dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 176/2010 nu constituie norme de drept substanţial ci de drept procedural, criticile invocate de recurent cu privire la încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile nu pot fi analizate prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., dispoziţiile de drept substanţial care reglementează acest principiu (art. 1 din C. civ. din 1864, cât şi de art. 6 din Noul C. civ., intrat în vigoare la 1 octombrie 2011) fiind inaplicabile.

II.-Cea de-a doua critică, care se subsumează tot primului motiv de recurs, se referă la lipsa unei analize efectuate de prima instanţă cu privire la excepţia de nelegalitate a Raportului de evaluare ANI nr. x, cauzată de nelegalitatea actelor efectuate de inspectorul de integritate în scopul stabilirii averii recurentului pârât pe baza informaţiilor care nu sunt publice, cu nerespectarea dispoziţiilor art. 13.alin. (1) şi (2) din Legea nr. 176/2010.

În acest context relevă că procedura de informare reglementată de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 nu a fost respectată decât în parte, subliniind că procedura informării prevăzute de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 este distinctă de cea reglementă de art. 14, întrucât informarea transmisă de ANI prin adresa nr. x se referă exclusiv la declanşarea procedurii de evaluare a averii, după care, au fost emise adrese către instituţii bancare şi alte autorităţi, solicitând acestora inclusiv relaţii care nu aveau caracter public, deşi în relaţiile solicitate de la recurentul pârât ANI nu a făcut referiri la astfel de informaţii (conturi bancare, tranzacţii anterioare perioadei verificate). Consideră că, în acest fel, informarea prealabilă asupra întinderii cercetării priveşte doar o parte a averii, cea nepublică, persoana verificată neluând la cunoştinţă de informaţiile solicitate de la instituţiile bancare decât cu ocazia comunicării raportului de evaluare.

În acest sens Curtea reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, activitatea de evaluare efectuată de inspectorul de integritate poate viza date ori informaţii care nu sunt publice numai după informarea persoanei care face obiectul evaluării şi invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere.

De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 13 (2) din Legea nr. 176/2010, "Actele întocmite de inspectorul de integritate pe baza datelor sau informaţiilor care nu sunt publice, solicitate persoanelor fizice sau juridice, după începerea activităţii de evaluare, fără ca persoana să fie invitată şi informată potrivit dispoziţiilor art. 14, sunt lovite de nulitate absolută".

Aşadar, informarea persoanei vizate de activitatea de evaluare a averii, conform reglementărilor art. 13 din Legea nr. 176/2010, trebuie efectuată cu respectarea dispoziţiilor art. 14 din acelaşi normativ, potrivit cărora "(1) Dacă din activitatea de evaluare rezultă că există diferenţe semnificative, în sensul prevederilor art. 18, inspectorul de integritate informează despre aceasta persoana în cauză şi are obligaţia de a o invita pentru a prezenta un punct de vedere".

Intimata Agenţia Naţională de Integritate a arătat că s-a procedat la informarea persoanei evaluate, prin intermediul unei scrisori recomandate (adresa nr. xl1/18.09.2012), cu confirmare de primire la data 21.09.2012, despre declanşarea activităţii de evaluare, iar ulterior, conform prevederilor art. 14 din Legea nr. 176/2010, procedura de înştiinţare a fost îndeplinită la data de 01.08.2013, acesta fiind informat, prin intermediul unei scrisori recomandate(adresa nr. xll) cu confirmare de primire din data la 05.08.2013, că din activitatea de evaluare rezultă că există diferenţe semnificative, în sensul prevederilor art. 18 din acelaşi act normativ, şi este invitat să prezinte un punct de vedere.

De asemenea, intimata a susţinut că din aceste înscrisuri reiese faptul că recurentul pârât fost informat atât cu privire la declanşarea activităţii de evaluare, cât şi în momentul când, urmare a activităţii de evaluare, a rezultat că există diferenţe semnificative, arătând totodată că ulterior persoana informată a şi depus un punct de vedere (nesemnat şi nedatat, la care sunt ataşate adresa nr. x/2013 emisă de Serviciul Casierie-Tezaur Râmnicu Vălcea şi extrase de cont aferente perioadei 2000-2006 emise de H.), înregistrat la Agenţie sub nr. x/03.09.2013.

Examinând criticile de nelegalitate invocate prin cu privire la soluţionarea excepţiei de nelegalitate a Raportului de evaluare ANI nr. x, ca o consecinţă a nelegalităţii actelor efectuate de inspectorul de integritate în scopul stabilirii averii recurentului pârât pe baza informaţiilor care nu sunt publice, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate.

Chiar dacă argumentele invocate prin notele scrise din 22.11.2013 cu privire la excepţia de nulitate absolută a raportului de evaluare nr. x/25.09.2013, prin care s-a susţinut că actele efectuate de inspectorul de integritate sunt lovite de nulitate datorită nerespectării dreptului la informare al persoanei evaluate, nu au primit un răspuns explicit din parte instanţei de fond, această neregularitate nu este de natură să atragă casarea hotărârii atacate şi rejudecarea cauzei, în temeiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Excepţia de nelegalitate a fost soluţionată prin dispozitivul hotărârii atacate, iar insuficienţa argumentelor care au întemeiat soluţia adoptată nu sunt de natură să conducă instanţa de recurs la convingerea că hotărârea primei instanţe în integralitatea ei apare ca fiind nemotivată sau că motivele pe care se sprijină sunt "numai motive străine de natura cauzei".

Aceeaşi excepţia a fost soluţionată de Comisa de Cercetare a Averilor prin încheierea de 10 ianuarie 2014, Comisia reţinând în motivare că, dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 176/2010 au fost respectate, întrucât prin adresa nr. x s-au solicitat persoanei a cărei avere a fost cercetată o serie de informaţii şi lămuriri, iar persoana în cauză a depus o serie de răspunsuri.

Totodată, Înalta Curte aminteşte că, în situaţia în care invocă nerespectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. şi consideră că neregularitatea invocată atrage nulitatea hotărârii în condiţiile art. 175 alin. (1) C. proc. civ., chiar dacă motivul de recurs este reglementat distinct de cel prevăzut de cel prevăzut de pct. 5 al art. art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., partea recurentă trebuie să justifice existenţa unei vătămări, care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii.

În acest context, se reţine că neregularitatea hotărârii atacate nu se confirmă în temeiul motivului de recurs invocat şi din perspectiva încălcării dreptul la apărare a recurentului pârât, întrucât dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 nu stabilesc obligaţia inspectorului de integritate de a transmite informări speciale pentru evaluarea diferitelor părţi ale averii persoanei informate, după cum informaţiile în baza cărora se stabileşte averea sau o anumită parte a acesteia sunt publice sau nu, iar alin. (2) al aceleiaşi norme permite persoanei informate "să prezinte inspectorului de integritate date sau informaţii pe care le consideră necesare", aceasta neavând niciun motiv întemeiat să presupună, după ce a fost informată şi invitată să depună un punct de vedere, că activitatea de evaluare a averii sale ar fi parţială şi nu ar include sumele din conturile bancare sau alte tranzacţii nepublice.

Prin urmare, instanţa de control judiciar apreciază că excepţia nelegalităţii invocate în primă instanţă de către pârât se bazează pe interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 176/2010, pe o confuzie între obiectul evaluării şi obiectul informării, iar criticile şi argumentele invocate în recurs nu justifică o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea/casarea hotărârii atacate.

Înalta Curte reaminteşte că, în etapa recursului, justificarea vătămării nu trebuie să se refere la actul de procedură pretins nelegal întocmit în etapele anterioare ale judecăţii ci la insuficienţa motivării hotărârii atacate. Or, în cauză, recurentul pârât a reiterat apărările care vizează imposibilitatea administrării unor probe şi răsturnarea sarcinii probei cu privire la averea dobândită anterior perioadei evaluate şi până la întocmirea raportului de evaluare, analiză lipsită de relevanţă în cadrul controlului de legalitate exercitat de către instanţa de recurs, în contextul în care aceeaşi excepţie a fost anterior soluţionată şi de Comisia de Cercetare a Averilor, aşa cum s-a revelat anterior.

Având în vedere că dispoziţiile art. 13 şi 14 din Legea nr. 176/2010 constituie tot dispoziţii de procedură, criticile aduse hotărârii nu pot fi analizate prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

III. Examinând criticile care vizează soluţia primei instanţe pe fondul a sesizării, referitoare la încălcarea dreptului la un proces echitabil, a dreptului la o instanţă imparţială, a dreptului la apărare, sarcina probei, încuviinţarea şi administrarea probelor ori evaluarea puterii doveditoare a acestora, posibilitatea recurgerii la prezumţii simple judiciare, instanţa de recurs observă că acestea nu au fost subsumate de către recurentul pârât motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., care ar permite analiza încălcării normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Criticile referitoare la încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil reglementate de C. proc. civ. şi art. 6 din CEDO, al dreptului la un proces echitabil, al dreptului la o instanţă imparţială, al principiului legalităţii (art. 7) şi al egalităţii (art. 8) al dreptului la apărare (art. 13) şi al principiului contradictorialităţii (art. 14), precum şi ale dispoziţiilor legii speciale - art. 17 şi 31 din Legea nr. 115/1996, context în care recurentul a arătat că judecarea sesizării sale a avut loc exclusiv pe baza probelor administrate în faţa Agenţiei Naţionale de Integritate, că prima instanţă a respins probele propuse în etapa judecăţii şi această respingere a cererilor de probaţiune înseamnă că judecata a avut loc de fapt numai în faţa Comisiei de Cercetare a Averilor, care nu este o instanţă independentă şi imparţială, nu pot fi analizate nici prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât acesta este aplicabil doar cu referire la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Examinând aceste critici, prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine.

În dezvoltarea acestui motiv de casare recurentul pârât a arătat că "Nu se poate desprinde din considerentele sentinţei motive convingătoare pentru care nu au fost valorificate raportul de expertiză contabilă, declaraţiile martorilor, raportul de expertiză agricolă (pe care instanţa a reţinut în încheierea din 08.09.2015 că-1 reţine ca probă în dosar), declaraţiile de avere, documentele care atestau depunerile şi retragerile bancare, sentinţa civilă nr. 765/15.05.2002 pronunţată în dos. nr. x/2001 al Judecătoriei Brezoi, prin care se obligă o persoană (audiată ca martor din oficiu de Comisie - J. şi care a confirmat restituirea sumei) sa-i restituie lui A. suma de 1.106.992.833 RON. declaraţia martorului K., care a precizat sumele importante de bani pe care le-a împrumutat de la A., modul şi perioadele când i le-a restituit".

Înalta Curte observă că, aşa cum rezultă din considerentele hotărârii atacate, prima instanţă şi-a fundamentat soluţia pronunţată pe fondul cauzei pe o analiză coroborată a probelor de la dosar, analiză care a privit probele administrate în faţa Comisiei, respectiv raportul de evaluare întocmit de A.N.I. şi contestat de pârât, declaraţii de martori, înscrisuri, raportul de expertiză contabilă, susţinerile persoanei cercetate şi cele administrate în faţa instanţei de contencios administrativ, respectiv înscrisuri şi raport de expertiză tehnic extrajudiciară în specialitatea agricultură, conchizând că situaţia de fapt şi de drept descrisă de Comisia de Cercetare a Averilor prin Ordonanţa nr. 2/12.12.2014 este corectă.

Astfel, prima instanţă a constatat, examinând cronologia sumelor prezentate de A. ca fiind provenite din restituirea unui cu împrumut acordat unui prieten, K., în suma de 400.000 mărci germane, ce avut loc în patru tranşe de 100.000 euro, (în anul 2005 din dividendele pe care le-a luat de la S.C. N. S.R.L. şi din încasările efectuate, în anul 2005 din vânzarea unui magazin al firmei sale, plata fiind făcută prin bancă, în anul 2006, a treia tranşă achitată între anii 2009-2010, iar ultima în anul 2011 că susţinerile formulate în acest sens nu sunt susţinute cu probe, respectiv că aspectele relevate nu se coroborează cu alte mijloace de probă, respectiv că niciunul dintre cei doi nedovedind cu acte că au deţinut la început şi pe parcurs aceşti bani.

Aceste considerente au fost criticate de recurentul pârât, acesta arătând că în declaraţiile de avere aferente anilor 2009-2011 este consemnată restituirea împrumutului de către martorul K. cu menţiunea "împrumut restant".

În legătură cu aceste critici, Înalta Curte apreciază, achiesând în parte la susţinerile recurentului pârât, că motivarea primei instanţe este neconcludentă, întrucât, chiar dacă martorul K. nu a fost în măsură să dovedească că deţinea aceste sume, această dovada nici nu era necesară în condiţiile în care declaraţia martorului poate fi coroborată parţial cu menţiunile din declaraţia de avere completată de recurentul pârât la data de 14.01.2010, din care rezultă că acesta împrumutase numitului K. suma de 200.000 euro, iar din declaraţia de avere completată la 25.03.2011, reiese că valoarea împrumutului se diminuase la 100.000 euro. Aşa fiind, nu se poate susţine că declaraţia martorului K., în sensul că a restituit o tranşă de 100.000 euro în cursul anului anilor 2009-2010, nu se coroborează cu alte probe, chiar dacă încasarea sumei de 100.000 euro, cu titlu de restituire împrumut, nu a fost menţionată în aceeaşi declaraţie la categoria veniturilor din alte surse. Prin urmare, restituirea tranşei de împrumut de 100.000 euro de către martorul K. constituie justificare, în limita acestei sume, pentru diferenţele între veniturile persoanei verificate şi averea dobândită de aceasta în perioada supusă verificării, iar în această privinţă considerentele primei instanţe sunt neconcludente.

Referitor la suma de 1.106.992.883 RON reprezentând restituirea unui împrumut de la J., în temeiul sentinţei nr. 765/15.05.2002, pronunţată de Judecătoria Brezoi, în dosarul nr. x, irevocabilă prin decizia civilă nr. 200/R/07.02.2003 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia Civilă, prima instanţă a reţinut neconcordanţele între susţinerile pârâtului, care a susţinut că a primit această sumă de la persoana sus-citată, însă prin declaraţia de martor dată în faţa comisiei, numita J. a arătat că nu ea a restituit această sumă, ci fostul ei soţ O., dar nu s-au făcut acte pentru a dovedi acest lucru.

În mod corect a reţinut prima instanţă că pentru a reţine că restituirea sumei împumutate numitei J., de către soţul acesteia, pentru a constitui o apărare concludentă sub aspectul averii constatate ca fiind dobândită justificat prin raportare la veniturile încasate în perioadă suspusă verificării, era într-adevăr necesar ca afirmaţiile pârâtului să fie coroborate cu alte probe, fiind vorba de sume importante.

Având în vedere şi aspectul reţinut de prima instanţă, că pârâtul a susţinut că a deţinut aceste sume anterior obţinerii funcţiei publice (şef secţie în cadrul Spitalului Judeţean de Urgenţă Vâlcea), însă nu a trecut aceste sume în prima declaraţie de avere, iar din declaraţia martorei nu rezultă nici măcar cu aproximaţie data la care a avut loc restituirea împrumutului de către soţul ei, instanţa de control judiciar apreciază că această valoare nu poate fi reţinută ca o justificare a averii dobândite în mod licit de către recurentul pârât.

Cu privire la veniturile obţinute de A. din activităţile agricole, Înalta Curte împărtăşeşte concluzia primei instanţe, care a considerat că în mod corect Comisia a constatat ca justificată doar suma de 15.840 RON, echivalent a 4136 euro, reţinându-se cantităţile minime de vin şi ţuică cumpărate de martorii audiaţi P., Q. şi R., aceştia neprecizând cu exactitate cantităţile cumpărate.

Prima instanţă a înlăturat concluziile formulate prin raportul de expertiză extrajudiciară în specialitatea agricultură (aflat la dosar instanţă), deşi a încuviinţat proba în sine, reţinând că expertul a concluzionat că pentru perioada 1992-2010 din producţia de vin, pârâtul putea obţine un venit de 496.098 RON, iar din tescovină un venit de 43.092 RON, însă nu poate lua în considerare aceste concluzii. Prima instanţă a înlăturat concluziile expertul arătând că persoana cercetată nu a trecut în prima declaraţie de avere după obţinerea funcţiei publice, vreo sumă obţinută din vânzarea tescovinei ori a vinului produs în gospodări, ţinând cont şi de faptul că în perioada este anterioară obţinerii funcţiei, nu s-au probat asemenea vânzări prin coroborare cu alte mijloace de probă.

Înalta Curte observând şi faptul că în cuprinsul declaraţiilor de avere aflate la dosarul cauzei rezultă că veniturile obţinute din activităţi agricole sunt modice în raport de partea de avere nejustificată (10.000 RON anual), consideră că prima instanţă în mod corect a argumentat înlăturarea concluziilor formulate prin expertiza agricolă extrajudiciară ca nefiind pertinente şi concludente în soluţionarea cauzei.

În final, instanţa de recurs achiesează şi la constatările primei instanţe referitoare la sumele deţinute de recurentul reclamant în conturi bancare anterior numirii sale în funcţie. Prima instanţă a reţinut că, aşa cum reiese din Raportul de expertiză contabilă efectuat în etapa Comisiei, pârâtul avea în perioada evaluării de către A.N.I. două depozite la H. în cuantum total de 90.807 RON, celelalte susţineri ale persoanei cercetate privind alte conturi bancare nefiind dovedite cu înscrisuri oficiale.

Susţinerea în sensul că existenţa unor sume de bani în conturile bancare desfiinţate în perioada 2000-2007, creează prezumţia în sensul că aceste sume au fost conservate în numerar sau sub forma unor împrumuturi acordate terţilor o perioadă îndelungată şi multiplicate, fiind învestite în active patrimoniale în perioada anilor 2007-2010, prin urmare se impune să fie deduse din investiţiile imobiliare şi depozitele bancare constatate de comisie, constituie o apărare care nu poate fi primită în lipsă de dovezi.

Trebuie reamintit că, prin declaraţia dată în faţa Comisiei de Cercetare a Averilor la data de 22.11.2013, pârâtul a arătat că, în perioada 1995-1999, având sume depuse la bancă atât în RON cât şi în valută a realizat venituri considerabile din dobânzi şi diferenţe de curs valutar, iar anterior anului 2007, o parte importantă a economiilor realizate le-a păstrat în numerar, pentru a acorda împrumuturi unor oameni de afaceri de încredere, întrucât profitul se dubla într-un termen scurt.

În raport de o asemenea apărare, a solicita recurentului pârât să prezinte înscrisuri care să confirme starea de fapt pe care îşi fundamentează apărările, nu poate fi calificat un considerent străin de natura pricinii, ştiut fiind că actele juridice de o anumită valoare trebuie probate cu înscrisuri atât în conformitate cu vechiul C. civ. (art. 1195), cât şi conform dispoziţiilor Noului C. proc. civ. (art. 309 alin. (2) C. civ.).

Este adevărat că prima instanţă nu răspunde în mod explicit la susţinerile pârâtului, conform cărora au existat, în perioada anilor 2000-2007 depozite în diverse conturi bancare şi în certificate de trezorerie în valoare de circa 500.000 euro, care reprezintă economiile sale de o viaţă şi care au fost învestite în perioada verificată, lipsa acestor considerente nu justifică casarea hotărârii prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

O caracteristică importantă a patrimoniului, în accepţiunea de universalitate juridică, constă în aceea că drepturile şi obligaţiile care formează un tot unitar se află într-o continuă tranziţie, în sensul creşterii sau micşorării activului ori pasivului. Faţă de această caracteristică a patrimoniului nu se poate reţine apărarea recurentului pârât în sensul că în mod greşit s-au respins apărările sale prin care a recurs la prezumţiile judiciare, dreptul său la un proces echitabil fiind încălcat.

Mai mult, nu se poate reţine că prima instanţă, prin considerentele care reţine că nu s-a dovedit deţinerea banilor de către martor sau de către pârât ar fi negat dreptul recurentului pârât de a recurge la prezumţii judiciare. Prima instanţă nu s-a referit în concret la o cercetare a averii anterioare perioadei în care pârâtul a ocupat o funcţie publică sau a averii martorului, ci s-a referit la dovada faptului posesiei banilor în momentul de referinţă, care să permită prezumţia că banii puteau fi investiţi în perioada care formează obiectul evaluării.

În acest context, intimata ANI a subliniat cu elocvenţă, în întâmpinarea depusă în recurs, că nu poate fi primită apărarea recurentului pârât, în sensul că aceste veniturile nejustificate au fost obţinute anterior dobândirii funcţiei publice de către acesta, întrucât această situaţie nu se reflectă în declaraţiile de avere întocmite, şi, presupunând că recurentul ar fi uitat de sumele acestea de bani foarte mari la data completării declaraţiei de avere, acesta ar fi trebuit să demonstreze, în faţa Comisiei de Cercetare a Averilor sau ulterior în faţa instanţei de fond, că se afla, în fapt, în posesia sumelor de bani invocate la data dobândirii funcţiei publice, lucru ce nu s-a întâmplat.

Înţelegerea corectă a considerentului justifică lipsa unei analize detaliate atât cu privire la rulajul conturilor bancare în perioada 2000-2006, cât şi înlăturarea concluziilor expertului agronom cu referire la veniturile care s-ar fi putut obţine din producţia agricolă anterioară anului 2007 şi explică lipsa unor preocupări a primei instanţe cu privire la modul de cheltuire a banilor în perioada respectivă.

Aşa fiind, netemeinicia apărărilor privind provenienţa averii dobândite în perioada 28.02.2007-31.12.2011, potrivit cărora aceasta constituie un patrimoniu licit, format din venituri dobândite, deţinute şi economisite în anii anteriori (sume retrase din conturi bancare, împrumuturi restituite, producţie agricolă) perioadei supuse evaluării, nu se datorează faptului că prima instanţă ar fi pretins în probaţiune exclusiv înscrisuri şi ar fi negat de plano dreptul pârâtului de a recurge la orice alte probe, inclusiv prezumţii judiciare, ci sunt consecinţa faptului că "faptele probatorii" pe care acesta îşi fundamentează prezumţiile judiciare la care recurge nu au avut puterea de a convinge instanţa în sensul urmărit.

În scopul de a facilita înţelegerea acestui considerent, şi pentru a demonstra că nu este străin de natura cauzei, instanţa de recurs aminteşte de prezumţia instituită în mod expres de art. 935 din Noul C. civ. şi dedusă din art. 1909 din vechiul C. civ., potrivit căreia posesorul este proprietarul bunului (mobil). Partea care invocă prezumţia trebuie să dovedească posesiunea şi nu caracterul licit al dobândirii bunului.

În final, Înalta Curte mai reţine că, chiar dacă în cauză nu a fost analizat fiecare argument invocat de pârât, această situaţie nu echivalează cu nemotivarea hotărârii. Înalta Curtea apreciază că motivarea, fiind clară şi concisă nu contravine exigenţelor stabilite de art. 6 CEDO, care obligă instanţele să-şi motiveze deciziile fără a le impune să dea un răspuns detaliat fiecărui argument, întinderea obligaţiei de motivare putând să varieze în funcţie de natura deciziei şi circumstanţele fiecărei cauze.

Înalta Curte subliniază că, potrivit practicii sale constante, exigenţa procesului echitabil este îndeplinită şi în cazul unei motivări concise, dacă au fost examinate efectiv problemele esenţiale ridicate de părţi (Dec. ICCJ SCAF nr. 1815/2016).

Pentru aceste considerente, recursul pârâtului urmează a fi apreciat întemeiat în ceea ce priveşte lipsa unor argumente convingătoare ce au stat la baza înlăturării în integralitate a mărturiei numitului K., aşa cum rezultă din analiza efectuată anterior, neregularitate ce conduce la casarea parţială şi rejudecarea cauzei în aceste limite, în sensul că restituirea tranşei de împrumut de 100.000 euro de către martorul K. constituie justificare, în limita acestei sume, pentru diferenţele între veniturile persoanei verificate şi averea dobândită de aceasta în perioada supusă verificării.

Înalta Curte împărtăşeşte celelalte argumente care au condus prima instanţă la concluzia în sensul că în mod temeinic şi legal a statuat Comisia că în raport de veniturile realizate de pârât şi averea dobândită de acesta în perioada 28.02.2007-31.12.2011 există o diferenţă semnificativă şi se impune, potrivit art. 18 din Legea nr. 115/1996, confiscarea de la A., a sumei de 379.981 euro.

3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va admite recursul formulat de pârâtul A., va casa, în parte, sentinţa recurată, şi în rejudecare, va dispune diminuarea sumei confiscate de la 479.981 euro la 379.981 euro. Se va menţine în rest sentinţa atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâtul A. împotriva sentinţei nr. 130/F din 22 septembrie 2015 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa recurată.

În rejudecare, dispune diminuarea sumei confiscate de la 479.981 euro la 379.981 euro.

Menţine în rest sentinţa atacată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 februarie 2018.