Competence of anti-discrimination body over technical construction non-compliance of accessibility ramps

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea formulată, reclamanta A. a solicitat anularea hotărârii Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării nr. 191 din 15.04.2015, recunoaşterea existenţei discriminării în lipsa căilor de acces sau a construirii acestora fără respectarea normelor juridice în vigoare şi dispunerea măsurilor legale în sarcina entităţilor pârâte prin aplicarea amenzilor contravenţionale şi obligarea la executarea căilor de acces aşa cum prevăd actele normative în vigoare.

Totodată, reclamanta s-a constituit parte vătămată în sensul art. 1 din Legea nr. 554/2004 şi art. 1357 Noul C. proc. civ., solicitând obligarea pârâtului la plata simbolică a sumei de 50.000 RON daune morale, raportat la suferinţele cauzate.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 141 din 6 octombrie 2015 Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei nr. 141 din 6 octombrie 2015 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a formulat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

În motivarea recursului se arată că sentinţa pronunţată de Curtea de Apel Piteşti este criticabilă şi trebuie casată pentru că cererea a fost respinsă ca nefondată pe motiv că aspectele semnalate nu intră sub incidenţa prevederilor O.G. nr. 137/2000 sau a art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Recurenta susţine că prin nerespectarea normelor privind accesul pentru persoanele cu dizabilităţi s-a creat o stare de diferenţiere, de restricţie şi de excludere, deoarece nu poate folosi trotuarele şi trebuie să circule printre maşini sau să nu poate ieşi din casă. Nu poate ajunge la etajele şi raioanele la care are nevoie, nu-şi poate cumpăra cele necesare, nu poate urma nişte proceduri de tratament într-o piscină termală pentru că au fost desfiinţate căi de acces accesibile şi au fost construite altele care nu-i asigură accesul.

Recurenta precizează că deşi instanţa reţine că aspectele semnalate nu cad sub incidenţa art. 14 din Convenţia Europeană("interzicerea discriminării") din interpretarea motivării CNCD şi a instanţei de fond rezultă că acestea au aplicat principiul Curţii Europene, în sensul că dacă tot are o condiţie diferită trebuie să fie diferenţiată de restul oamenilor, să nu poată accede la servicii, să nu-şi pot exercita drepturile, etc. În toate cazurile, interpretarea acestui principiu trebuie să se supună articolului 14 din Convenţie, şi anume interzicerea discriminării.

Recurenta mai arată că instanţa s-a pronunţat pe aspecte pe care nu le-a cerut, deoarece nu a cerut instanţei să precizeze ce instituţie face măsurători la rampe. Aceasta apreciere nu a făcut obiectul cererii nici în faţa instanţei de fond, nici în faţa CNCD. Măsurarea rampelor nu are nicio relevanţă pentru stabilirea discriminării atâta vreme cât însăşi CNCD admite că "rampele... nu sunt construite cu respectarea normelor în vigoare" .

Se mai susţine că instanţa de fond încearcă să formuleze, într-o manieră diferită, textul dat de CNCD la pct. 5.6 din hotărâre. Pe de o parte, CNCD spune că "aspectele sesizate nu intră sub incidenţa O.G. nr. 137/2000 ...deoarece verificarea rampelor de acces . . . . . . . . . .intră in competenţa... I.S.C" ceea ce arată o atitudine pasivă din partea CNCD. Pe de altă parte, instanţa de fond spune că "CNCD ...a arătat reclamantei paşii pe care trebuia să-i urmeze, în sensul de a sesiza Inspecţia de Stat în Construcţii", adică o atitudine activă din partea CNCD.

Recurenta mai susţine că a suferit şi suferă ori de câte ori primeşte astfel de hotărâri care îi arată că este condamnată pe viaţă la izolare, că legile nu se respectă, că lipseşte capacitatea de a empatiza a celor ce-i decid soarta, accesul său la mediul înconjurător este din ce în ce mai limitat.

Recurenta consideră că judecătorul ar trebui să depună toate diligenţele, să înţeleagă situaţia de fapt şi să o soluţioneze în spiritul legii.

În opinia recurentei, prin sentinţa pronunţată, instanţa de fond a încălcat, pe lângă articolele menţionate, toate legile care prevăd protecţia şi integrarea persoanelor cu dizabilităţi.

4. Procedura derulată în recurs

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea de şedinţă din data de 11.12.2017, recursul a fost admis în principiu.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

Verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar constată că aceasta îndeplineşte exigenţele menţionate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.

În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, conform jurisprudenţei instanţei de la Strasbourg, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare.

Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.

Deoarece Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, dreptul aflat în discuţie nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată.

Cu alte cuvinte, art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătoreşti înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

În cauza de faţă, instanţa de control judiciar constată că hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 425 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Motivarea în fapt şi în drept este o condiţie de esenţă a hotărârii judecătoreşti, legiuitorul stabilind în sarcina judecătorului această obligaţie legală, cu precizarea că judecătorul trebuie să explice părţilor, atât în fapt, cât şi în drept care au fost raţiunile care au determinat adoptarea soluţiei.

Motivul de recurs analizat are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de reclamantă în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune.

Înalta Curte constată că în motivarea hotărârii judecătoreşti se regăsesc toate susţinerile invocate de partea reclamantă în legătură cu nelegalitatea actului administrativ contestat în cauză, astfel că sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material").

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin hotărârea nr. 191/15.04.2015 a CNCD s-a dispus clasarea dosarului, întrucât aspectele sesizate de petentă nu intră sub incidenţa prevederilor O.G. nr. 137/2000.

Plângerea formulată în faţa Consiliului a vizat nerespectarea condiţiilor de acces pentru persoanele cu handicap, petenta arătând că are un handicap fizic de gradul "grav" şi este utilizatoare de fotoliu rulant, iar în urma lucrărilor recente de modernizare la mai multe obiective, respectiv: S.C. B. S.A., Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Vâlcea, Complexul Balnear Căciulata, Instituţia Primarului localităţii Râmnicu Vâlcea, nu au fost respectate condiţiile de acces pentru persoanele cu handicap.

Înalta Curte constată că Decizia Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării este legală şi temeinică. În acord cu cele reţinute în decizia atacată şi în hotărârea primei instanţe Înalta Curte constată că ceea ce s-a reclamat a fost neconformitate unor căi de acces cu normativele tehnice în vigoare. Or Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării nu are competenţa tehnică şi nici abilitarea legală să se pronunţe cu privire la respectarea unor normative în construcţii.

Recurenta afirmă că în decizia atacată Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a reţinut faptul că rampele au fost executate cu nerespectarea prevederilor legale însă din analiza coroborată a tuturor aspectelor reţinute în Decizia atacată se observă că organul emitent nu a făcut în mod direct o astfel de constatare. Reţinerea, în Decizia atacată, a faptului că rampele nu sunt conforme cu normativele în vigoare nu reprezintă decât o imprecizie de exprimare, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării urmărind, în cadrul paragrafului respectiv să circumscrie obiectul sesizării, reţinând că ceea ce se reclamă este faptul că rampele, deşi există, nu sunt conforme cu normativele în vigoare. Or cu privire la aceste aspecte Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a arătat în mod clar faptul că verificarea conformităţii rampelor de acces intră în competenţa altor instituţii, respectiv în competenţa Inspectoratului de Stat în Construcţii.

Într-adevăr, în conformitate cu prevederile legii nr. 10/1995, competenţa pentru realizarea unor constatări de natura celor reclamante de recurentă revenea Inspectoratului de Stat în Construcţii, astfel încât soluţia organului administrativ jurisdicţional apare ca temeinică şi legală.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 141/F-CONT din 6 octombrie 2015 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 februarie 2018.