Late VAT refunds: statutory 45-day deadline not extended by internal tax inspections or information requests

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A., a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili: anularea înştiinţării privind respingerea cererii de acordare dobânzi nr. x/29.07.2015 emisă de pârâtă; anularea adresei nr. x/25.09.2015 emisă de pârâtă; obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 7.641.982 RON reprezentând dobânzi de întârziere; obligarea pârâtei la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2884 din 05 octombrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, în sensul că a fost anulată Înştiinţarea privind respingerea cererii de acordare dobânzi nr. x/29.07.2015 emisă de pârâtă; a fost anulată adresa nr. x/25.09.2015 emisă de pârâtă şi a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 7.641.982 RON, reprezentând dobânzi de întârziere. De asemenea, instanţa a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 350 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxa de timbru.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a declarat recurs Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, fiind invocat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În prealabil, recurenta a arătat că până la data de 31.12.2015 DGAMC s-a aflat în subordinea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, iar începând cu data de 01.01.2016 a dobândit personalitate juridică distinctă şi implicit calitate procesuală pasivă proprie.

A prezentat situaţia de fapt a cauzei şi a criticat hotărârea instanţei de fond arătând că în mod greşit s-a reţinut că organul fiscal nu justifică prelungirea termenelor pentru soluţionarea deconturilor. S-a susţinut că soluţionarea deconturilor de TVA s-a efectuat într-un termen rezonabil, motiv pentru care organul fiscal nu datorează dobânzi pentru sumele rambursate.

Recurenta a arătat că încadrarea reclamantei în categoria contribuabililor cu risc fiscal mare a presupus soluţionarea decontului de TVA cu realizarea unui control anticipat şi în raport de rezultatele inspecţiei efectuate constatarea faptului dacă societatea are dreptul la rambursare TVA şi cuantumul acesteia. S-a arătat că au fost necesare informaţii suplimentare privind diferenţele în VIES pe trimestrele II-IV 2007 adresate Serviciului Administrarea Veniturilor Statului Persoane Juridice.

Pentru aceste motive s-a susţinut că nu poate fi reţinut că termenul de 45 de zile a fost depăşit din culpa exclusivă a instituţiei pârâte . De asemenea, s-a arătat că în mod eronat instanţa de fond a considerat că informaţiile suplimentare solicitate de către organele fiscale nu au fost relevante pentru soluţionarea cererii.

S-a invocat nerespectarea de către instanţă a prevederilor art. 2 lit. g din Ordinul ANAF nr. 708/2006 privind condiţiile şi modalităţile de suspendare a inspecţiei fiscale, în conformitate cu care inspecţia fiscală poate fi suspendată când este îndeplinită condiţia necesităţii solicitării unor informaţii suplimentare din alte state membre ale Uniunii Europene cu privire la operaţiunile intracomunitare ale contribuabilului verificat, şi pentru acest motiv termenul de soluţionare a deconturilor de TVA se prelungeşte cu perioada cuprinsă între data solicitării informaţiilor suplimentare şi data primirii informaţiilor respective.

Recurenta arată că reclamanta a depus cererea de acordare a dobânzilor aferente rambursărilor de TVA cu depăşirea termenului legal pentru anii 2007-2008, fiind înregistrată la sediul recurentei-pârâte sub nr. x/27.12.2012, cerere respinsă prin adresa nr. x/27.08.2014. Ulterior, intimata-reclamantă a solicitat, prin adresa nr. 53278/16.06.2015, emiterea unui act administrativ cu privire la respingerea cererii de acordare a dobânzilor aferente rambursărilor de TVA. Cu privire la această solicitare, recurenta a comunicat răspunsul prin adresa nr. x/16.06.2015, fiind respectate prevederile Cap. 2 pct. 6 alin. (2) din Ordinul nr. 1899/2004 pentru aprobarea procedurii de restituire şi de rambursare a sumelor de la buget, precum şi de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depăşirea termenului legal.

Recurenta arată că intimata-reclamantă a formulat contestaţie împotriva înştiinţării arătate de respingere a cererii, iar acest act nu se regăseşte printre actele administrativ fiscale reglementate expres şi limitativ de dispoziţiile art. 110 alin. (3) şi art. 88 din O.G. nr. 92/2003. Ca urmare, se susţine că dreptul de rambursare a TVA nu poate fi efectuat decât după emiterea şi comunicarea unei decizii de rambursare, decizie despre care intimata-reclamantă a luat cunoştinţă odată cu terminarea inspecţiei fiscale. Astfel, se arată că urmare a inspecţiei fiscale au fost întocmite decizii de impunere privind obligaţiile suplimentare de plată şi decizii privind nemodificarea bazei de impunere.

De asemenea, recurenta a criticat obligarea instituţiei pârâte la plata cheltuielilor de judecată, arătând că organul fiscal a aplicat corect legislaţia fiscală, astfel încât nu sunt întemeiate pretenţiile intimatei-reclamante.

4. Apărările intimatei

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, intimata-reclamantă a solicitat să se constate caracterul nefondat al recursului, să fie menţinută soluţia instanţei de fond şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

S-a arătat că recurenta nu critică modul în care instanţa de fond a aplicat prevederile Ordinului nr. 1857/2007 raportate la art. 70 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, ci procedează la reluarea argumentelor expuse în faţa instanţei de fond, pentru a susţine că termenul de 45 de zile pentru soluţionarea deconturilor de TVA nu ar fi fost depăşit din culpa exclusivă a pârâtei. S-a susţinut că argumentele prezentate de recurentă antamează exclusiv chestiuni de netemeinicie, strict în legătură cu o anumită stare de fapt, respectiv dacă prelungirea termenului de 45 de zile a fost sau nu justificată.

II. Procedura de soluţionare a recursului

1. Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 2 noiembrie 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 18 ianuarie 2018 completul de filtru a constatat, în raport de conţinutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., şi a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

2. Cu privire la fondul recursului

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu hotărârea atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză, va respinge recursul ca nefondat pentru considerentele ce urmează:

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Principalul argument prezentat de recurentă în susţinerea motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. îl reprezintă acela că soluţionarea deconturilor de TVA s-a realizat în termen rezonabil, nefiind culpa autorităţii cu privire la soluţionarea cu întârziere a cererii depuse de intimată, întrucât a fost necesar un control. De asemenea, se arată că instanţa de fond a nesocotit dispoziţiile care se referă la suspendarea controlului.

Or, dispoziţiile legale ale art. 70 alin. (1) din Codul de procedură fiscală prevăd expres faptul că termenul de soluţionare a cererilor este de 45 de zile, termen care este aplicabil deopotrivă rambursărilor cu control ulterior, cât şi rambursărilor cu control anticipat, conform metodologiei aprobate prin Ordinul nr. 1857/2007. Altfel spus, în conformitate cu normele în vigoare aplicabile la momentul depunerii deconturilor de TVA menţionate în dosar, efectuarea controlului anticipat nu prelungeşte automat termenul de soluţionare a cererilor de rambursare cu durata efectuării controlului.

Termenul prevăzut de lege nu este un termen de recomandare, ci este termenul înăuntrul căruia autoritatea fiscală are obligaţia de a soluţiona cererea depusă de contribuabil, indiferent de constatările necesare şi suplimentare dispuse de organul de control.

Aşa cum prevăd dispoziţiile art. 117 şi 124 Codul de procedură fiscală, pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget, contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut de lege.

Înalta Curte a statuat în practica sa constantă cu privire la problema acordării dobânzilor că, în raport cu aceste dispoziţiile legale şi cu jurisprudenţa CJUE în materie, "motivul pentru care rambursarea excedentului de TVA a intervenit cu întârziere este lipsit de importanţă, neexistând vreo diferenţă pertinentă între o rambursare târzie intervenită din cauza unei soluţionări administrative cu depăşirea termenelor prevăzute şi cea intervenită din cauza unor acte administrative care au exclus în mod nelegal rambursarea şi care au fost anulate ulterior printr-o decizie judecătorească".

În speţă, cererea de rambursare de TVA a fost soluţionată de organul fiscal cu depăşirea termenului de 45 de zile prevăzut de legislaţia naţională, astfel că organul fiscal datorează dobânzi de întârziere.

În deplin acord cu instanţa de primă jurisdicţie, Înalta Curte reţine cele statuate de CJUE în cauza C-107/101, în lumina principiului neutralităţii fiscale, articolul 183 din Directiva 2006/112, care trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naţionale potrivit căreia termenul normal de rambursare a excedentului de taxă pe valoarea adăugată, la expirarea căruia sunt datorate dobânzi de întârziere aferente sumei care trebuie restituită, este prelungit în cazul iniţierii unui control fiscal, această prelungire având drept consecinţă faptul că dobânzile sunt datorate doar de la data finalizării controlului.

Recurenta susţine că soluţionarea deconturilor ar fi fost suspendată prin adresele nr. x/13.12.2007 şi nr. x/19.02.2008 în vederea primirii unor informaţii de la Serviciul Administrarea Veniturilor Statului Persoane Juridice.

Înalta Curte reţine interpretarea corectă de către instanţa de fond a prevederilor Cap. I, punctul 4 alin. (3) din Ordinul nr. 1899/2004 în conformitate cu care "termenul de 45 de zile prevăzut pentru soluţionarea cererilor de restituire se prelungeşte cu perioada cuprinsă între data la care s-a comunicat contribuabilului solicitarea de informaţii suplimentare relevante soluţionării acesteia şi data înregistrării primirii acestor informaţii la organul fiscal competent". Astfel, cum rezultă în mod explicit din prevederile Ordinului nr. 1899/2004, această solicitare de informaţii pentru care se poate prelungi perioada de soluţionare a cererii contribuabilului vizează solicitarea adresată contribuabilului şi nu unui alt organ administrativ, nefiind culpa contribuabilului pentru necomunicarea informaţiilor la nivel intern şi deci fără efect suspensiv în curgerea termenului de soluţionare a cererilor depuse de contribuabil.

De asemenea, nici critica vizând depunerea de către reclamantă a cererii de acordare de dobânzi aferente rambursărilor de TVA cu depăşirea termenului legal pentru anii 2007 şi 2008, înregistrată la Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili sub nr. x/27.12.2013, nu poate fi primită de Înalta Curte, care constată că cererea reclamantei a urmat procedurii urmate vizând cererea de acordare a rambursărilor de TVA, cerere respinsă de către autoritatea fiscală.

Cererea de acordre a dobânzilor datorate ca urmare a soluţionării cu întârziere a cererilor sale de rambursare este depusă înăuntrul termenului de prescripţie, motiv pentru care şi această susţinere va fi respinsă de Înalta Curte.

Critica adusă de recurentă faptului că înştiinţarea emisă de autoritatea fiscală nu reprezintă un act administrativ fiscal, aşa cum este definit de dispoziţiile legale, nu poate fi primită de instanţa de control judiciar, care reţine că actul atacat întruneşte condiţiile prevăzute de lege pentru încadrarea acestuia în categoria unui act administrativ, act ce poate fi supus controlului instanţei de contencios administrativ.

Văzând cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimată, precum şi soluţia dată cererii de recurs, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va acorda cheltuieli de judecată, însă cu aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.. Astfel, instanţa de recurs va reduce acordarea cheltuielilor reprezentând onorariu avocaţial, având în vedere disproporţia evidentă între cuantumul acestuia şi activitatea efectiv realizată de avocat în cadrul acestui dosar în stadiul procesual al recursului, precum şi având în vedere faptul că recursul a fost soluţionat la primul termen de judecată acordat.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, constatând că nu există motive de reformare a sentinţei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinţei civile nr. 2884 din 05 octombrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta la plata sumei de 5000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către intimata A. S.A., reduse conform art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 februarie 2018.