Retired lawyer's bid to resume practice after definitive pension rejected; appeal dismissed with costs.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Baroul Bucureşti şi Uniunea Naţională a Barourilor din România anularea parţială a Deciziei Consiliului UNBR nr. 1059/2014 şi a Hotărârii Consiliului Baroului Bucureşti nr. 9479/2014 şi obligarea pârâtului Baroul Bucureşti la înscrierea reclamantului în tabloul avocaţilor.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 3018 din 16 noiembrie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Baroul Bucureşti şi Uniunea Naţională a Barourilor din România, ca nefondată, obligând reclamantul la cheltuieli de judecată în sumă de 500 RON către fiecare pârât, reprezentând onorariu redus de avocat.

3. Cererea de recurs

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Recurentul a arătat că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea normelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, în sensul că instanţa nu a analizat incidenţa art. 61 din Statutul profesiei de avocat, motivând sumar hotărârea pe un considerent general, acela că legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea continuării activităţii de către avocatul beneficiar al pensiei de retragere definitivă din profesie.

De asemenea, a susţinut că în interpretarea art. 51 din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor instanţa s-a raportat nepermis la prevederile art. 58 alin. (1) lit. a) şi art. 59 din Statutul profesiei de avocat care reglementează o ipoteză străină de cauza dedusă judecăţii.

În opinia recurentului-reclamant, statutul profesiei de avocat reprezintă un act administrativ cu caracter normativ, edictat în scopul organizării în concret a legii, context în care nicio prevedere din statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor nu poate modifica, înlătura sau retrage avocatului un drept recunoscut acestuia prin legea de organizare şi/sau prin statutul profesiei.

Cum statutul profesiei instituie prin art. 58 alin. (3) dreptul avocatului de a-şi păstra calitatea şi după pensionare, iar prin art. 61 alin. (1) este recunoscut dreptul avocatului ce îndeplineşte condiţiile de pensionare de a reveni în profesie, fără nicio distincţie legată de tipul de pensie de care acesta beneficiază, nu poate fi apreciază ca validă şi/sau ca superioară juridic o prevedere conţinută într-un statut al unui organ al profesiei, ce contrazice flagrant ambele texte.

În final, a arătat că în măsura în care instanţa va rejudeca cauza în fond, înţelege să invoce în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, excepţia de nelegalitate a prevederilor art. 51 din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor.

În susţinerea excepţiei de nelegalitate, recurentul-reclamant a reiterat toate argumentele cu referire la incongruenţa prevederilor art. 51 din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor cu dispoziţiile legale care reglementează organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, în special cu dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 51/1995, respectiv art. 58 alin. (3) şi art. 61 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinarea depusă la data de 04.02.2016, intimatul Baroul Bucureşti a solicitat respingerea recursului ca nefondat, având în vedere că decizia contestată şi-a produs efectele juridice în sensul încetării dreptului de exercitare a profesiei de avocat şi dobândirii calităţii de avocat pensionar.

În esenţă, intimatul-pârât a arătat că dispoziţiile art. 61 din Statutul profesiei de avocat reglementează dreptul avocatului care a atins vârsta de pensionare de a solicita continuarea exercitării profesiei de avocat, or, în speţă, recurentul-reclamant şi-a exprimat opţiunea de renunţare la exercitarea profesiei de avocat, opţiune care produce efecte ireversibile, în sensul că avocatul care a optat pentru ieşirea la pensie nu mai are dreptul de a reveni în profesia de avocat.

În ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate a prevederilor art. 51 din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor a solicitat respingerea ca inadmisibilă, întrucât Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor nu este un act administrativ individual care să poată face obiectul verificării legalităţii în condiţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004.

4.2. Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 22.02.2016, intimata-pârâtă Uniunea Naţională a Barourilor din România a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând, în esenţă că, recurentul nu se află în situaţia prevăzută de art. 61 din Statutul profesiei de avocat, ci în situaţia reglementată de art. 51 din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor, întrucât, la cererea recurentului s-a emis decizia de obţinere a pensiei de retragere definitivă din profesie.

A mai arătat că, O.U.G. nr. 221/2000 privind pensiile şi alte drepturi de asigurări sociale ale avocaţilor reglementează mai multe categorii de pensii, prin art. 6 lit. b) din ordonanţă fiind reglementat dreptul la pensia de retragere definitivă din profesie, drept pentru care a optat şi recurentul-reclamant.

În privinţa excepţiei de nelegalitate a dispoziţiilor art. 51 din Statutul Casei de asigurări de sănătate a avocaţilor, a solicitat respingerea ca neîntemeiată, motivat de faptul că dispoziţiile art. 51 au fost date în baza şi în conformitate cu dispoziţiile O.U.G. nr. 221/2000.

5. Procedura derulată în recurs

Raportul asupra admisibilităţii recursului întocmit conform dispoziţiilor art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost comunicat părţilor prin încheierea din data de 2 octombrie 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 15 noiembrie 2017, completul de filtru a constatat că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a admis recursul în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ. şi a acordat termen pentru soluţionarea acestuia în şedinţă publică.

6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Având a se pronunţa cu prioritate, conform art. 4 din Legea nr. 554/2004, asupra excepţiei de nelegalitate a prevederilor art. 51 din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor, Înalta Curte constată că excepţia de nelegalitate este nefondată pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Invocarea excepţiei de nelegalitate a dispoziţiilor art. 51 din Statutul casei de asigurări a avocaţilor aprobat prin Hotărârea nr. 8 din 15.06.2012 a Congresului Avocaţilor a fost argumentată de recurentul-reclamant din perspectiva nerespectării dispoziţiilor legale ce reglementează organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, respectiv dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 51/1995, art. 58 alin. (3) şi art. 61 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, în sensul că dreptul avocatului care îndeplineşte condiţiile de pensionare de a reveni în profesie, fără nicio distincţie legată de tipul de pensie - recunoscut de art. 61 alin. (1) din statutul profesiei de avocat nu poate fi înlăturat prin statutul casei de asigurări a avocaţilor.

Înalta Curte reţine că actul atacat cu excepţia de nelegalitate a fost emis în temeiul dispoziţiilor art. 64 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1995, în conformitate cu care Congresul avocaţilor are competenţa de a adopta Statutul Casei de asigurări a avocaţilor care reprezintă, conform art. 2 alin. (2) din statut, organul de specialitate care administrează şi gestionează sistemul propriu de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale pentru avocaţi, precum şi în considerarea O.U.G. nr. 221/2000 privind pensiile şi alte drepturi de asigurări sociale ale avocaţilor, care, în cuprinsul art. 1 alin. (1) şi (2) statuează că "Dreptul la pensie şi alte drepturi de asigurări sociale ale avocatului se exercită în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă prin sistemul unic, propriu şi autonom de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, gestionat de Casa de Asigurări a Avocaţilor din România. (2) Organizarea şi funcţionarea Casei de Asigurări a Avocaţilor se stabilesc în condiţiile prevăzute de lege şi de Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor."

Întrucât prin statutul sus menţionat sunt reglementate măsurile pe care sistemul de asigurări sociale al avocaţilor trebuie să le ia pentru aplicarea modificărilor legislative adoptate în urma expertizelor actuariale ale sistemului, Înalta Curte constată că respectivul statut este un act administrativ individual, prin el neinstituindu-se norme juridice care să reglementeze situaţii juridice cu caracter de generalitate, impersonale, iar destinatarii statutului contestat sunt subiecte de drept determinabile.

Prin urmare, dispoziţiile statutului casei de asigurări a avocaţilor pot forma obiect al excepţiei de nelegalitate în condiţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, urmând a fi respinsă susţinerea vizând inadmisibilitatea excepţiei de nelegalitate invocată de intimatul-pârât Baroul Bucureşti.

Cu privire la pretinsa contradicţie între dispoziţiile art. 51 din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor şi dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 51/1995, respectiv dispoziţiile art. 58 alin. (3) şi art. 61 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, Înalta Curte constată că, în procedura reglementată de art. 4 din Legea nr. 554/2004, instanţa de contencios administrativ investită cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate este abilitată să verifice doar concordanţa actului administrativ supus analizei cu actele normative care au forţă juridică superioară, în temeiul şi executarea cărora a fost emis.

Cu alte cuvinte, verificarea legalităţii actului administrativ contestat pe calea excepţiei de nelegalitate presupune cenzurarea acestuia prin raportare la dispoziţiile legii, iar nu prin raportare la alte acte administrative.

Or, Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor a fost emis pentru punerea în aplicare a reglementărilor cuprinse în actul de bază, respectiv O.U.G. nr. 221/2000 care reglementează dreptul la pensie şi alte drepturi de asigurări ale avocaţilor, iar din examinarea dispoziţiilor art. 51 din statut nu rezultă că această normă conţine soluţii legislative care să fie contrare cu concepţia sau finalitatea urmărită de legiuitor în actul de bază.

Aceasta întrucât, conform art. 6 din O.U.G. nr. 221/2000:

"(1) Avocaţii au dreptul la următoarele categorii de pensii:

a) pensia pentru limită de vârstă;

b) pensia de retragere definitivă din profesie;

c) pensia de retragere anticipată definitivă din profesie;

d) pensia de invaliditate;

e) pensia de urmaş.

(2) Condiţiile şi procedura de acordare a acestor pensii, precum şi condiţiile de reglementare a cumulului pensiei din alte sisteme de asigurare cu veniturile din exercitarea profesiei de avocat vor fi stabilite prin Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor."

Prin urmare, dreptul la pensia de retragere definitivă din profesia pentru care a optat şi recurentul-reclamant este reglementat prin dispoziţiile art. 6 lit. b) din O.U.G. nr. 221/2000 şi este gestionat, conform art. 1 alin. (1) din aceeaşi ordonanţă de Casa de Asigurări a Avocaţilor, dispoziţiile art. 51 din statut care dispun că "După obţinerea pensiei de retragere definitivă din profesie, beneficiarul acesteia nu mai poate reveni în profesie" fiind în concordanţă cu actul normativ cu forţă juridică superioară.

Este de observat că textele art. 58 alin. (3) şi art. 61 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat invocate de recurentul-reclamant în susţinerea excepţiei de nelegalitate au un obiect diferit de reglementare, respectiv reglementează condiţiile necesare pentru continuarea exercitării profesiei de către avocatul care îndeplineşte condiţiile de pensionare prevăzute de lege, în timp ce art. 51 din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor reglementează situaţia beneficiarului pensiei de retragere definitivă din profesie, astfel încât nu există nicio contradicţie între prevederile invocate.

Având în vedere toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 51 din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor sunt conforme actului normativ cu forţă juridică superioară în baza căruia a fost emis, urmând a fi respinsă ca nefondată excepţia de nelegalitate invocată de recurentul-reclamant.

Asupra fondului recursului, examinând legalitatea sentinţei atacate prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinări şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Recurentul-reclamant a supus controlului instanţei de contencios administrativ, pe calea prevăzută de art. 1 şi 8 din Legea nr. 554/2004, decizia Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România nr. 1059/2014 şi Hotărârea Consiliului Baroului Bucureşti nr. 9479/14.10.2014 prin care s-a respins ca inadmisibilă cererea recurentului de a continua exercitarea profesiei de avocat, solicitând şi obligarea Baroului Bucureşti să dispună înscrierea recurentului în Tabloul Avocaţilor cu drept de exercitare a profesiei.

În esenţă, recurentul-reclamant a arătat că, prin cererea nr. 52/23.05.2014 a solicitat pensia pentru retragerea definitivă din profesie, care a fost aprobată prin Decizia Consiliului Casei de Asigurări a Avocaţilor nr. 181/1.07.2014. Anterior emiterii deciziei de pensionare, la cererea recurentului-reclamant, Baroul Bucureşti prin decizia nr. 1086/5.05.2014, rectificată prin decizia nr. 1168/19.05.2014, a luat act de încetarea dreptului de exercitare a profesiei de către recurentul-reclamant ca urmare a cererii de renunţare la exerciţiul profesiei ca efect al pensionării.

Fiind sesizat cu cererea de revocare a deciziilor nr. 1086/5.05.2014 şi nr. 1168/19.05.2011 Consiliul Baroului Bucureşti prin decizia nr. 9479/14.10.2014, a respins cererea de revocare a celor două decizii, iar contestaţia formulată împotriva acestei decizii a fost respinsă ca inadmisibilă prin decizia nr. 1059/13.12.2014 de către Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România.

Soluţionând cauza, curtea de apel a găsit neîntemeiate toate motivele de nelegalitate invocate de recurentul-reclamant, reţinând, în esenţă că, prin opţiunea sa liberă, recurentul-reclamant a solicitat retragerea definitivă din profesie, opţiune asupra căreia nu se mai poate reveni întrucât legiuitorul nu a prevăzut o atare posibilitate, efectul fiind acela al imposibilităţii legale a exercitării profesiei.

Soluţia instanţei de fond este împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, întrucât reflectă aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente la situaţia de fapt rezultată din probele administrate.

Răspunzând punctual criticilor formulate în recurs, Înalta Curte reţine că un prim motiv de recurs invocat de recurentul-reclamant este prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. ("când prin hotărârea atacată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii"), motiv căruia îi pot fi subsumate critici constând în nesocotirea unor principii fundamentale ale procesului civil a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În speţă, recurentul-reclamant a invocat neexaminarea şi pronunţarea asupra tuturor aspectelor de nelegalitate invocate prin acţiunea introductivă, pretinzând o nemotivare a primei instanţe asupra susţinerilor sale în fapt şi o nesocotire a exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Examinând legalitatea sentinţei atacate prin prisma celor menţionate mai sus, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat. Din considerentele hotărârii rezultă că instanţa de fond a sistematizat şi examinat toate cererile şi susţinerile părţilor, fiind preocupată să identifice obiectul cererii şi împrejurările de fapt care au constituit situaţia premisă a declanşării mecanismului judiciar.

În lumina jurisprudenţei Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, examinarea efectivă a tuturor motivelor şi apărărilor invocate de părţi, ca garanţie a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 § 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, nu implică obligaţia instanţei de a da un răspuns detaliat fiecărui argument, întinderea obligaţiei fiind variabilă, în funcţie de natura hotărârii şi de circumstanţele fiecărei cauze, cu luarea în considerare a pertinenţei, clarităţii, relevanţei în economia litigiului şi fundamentării respectivelor motive şi apărări (e.g. cauzele Ruiz Torija c Spaniei, Buzescu c României).

În contextul analizei argumentelor recurentului-reclamant, curtea de apel a reţinut că partea reclamantă nu a sesizat Consiliul Baroului Bucureşti cu o cerere privind continuarea exercitării profesiei în sensul art. 61 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat ci cu o cerere de renunţare la exerciţiul profesiei/de constatare a retragerii definitive din profesie, concluzionând, astfel că intimaţii-pârâţi s-au pronunţat în limitele investirii.

În contextul în care instanţa de fond a stabilit împrejurările de fapt esenţiale în cauză, a supus dezbaterii părţilor argumentele de nelegalitate şi le-a analizat în cuprinsul considerentelor, în limitele investirii, Înalta Curte constată că soluţia pronunţată nu este susceptibilă a fi reformată prin prisma motivului de casare invocat.

În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs, cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material"), în esenţă, recurentul-reclamant a invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 61 şi art. 58 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat, cauza juridică a acţiunii în justiţie fiind reprezentată tocmai de vătămarea dreptului recunoscut de art. 61 din Statutul profesiei de avocat, aspect ignorat de instanţa de fond.

Contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curte constată, în acord cu instanţa de fond, că dispoziţiile art. 61 din Statutul profesiei de avocat nu sunt incidente în cauză, întrucât aceste dispoziţii reglementează dreptul avocatului care îndeplineşte condiţiile de pensionare prevăzute de lege de a solicita continuarea profesiei de avocat.

Or, recurentul-reclamant nu a sesizat Consiliul Baroului Bucureşti cu o cerere privind continuarea profesiei în sensul art. 61 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, acesta exprimându-şi opţiunea de obţinere a pensiei de retragere definitivă din profesie, situaţie în care devin incidente dispoziţiile art. 51 din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor, potrivit cărora "după obţinerea pensiei de retragere definitivă din profesie, beneficiarul acesteia nu mai poate reveni în profesie".

Aşa cum rezultă din considerentele expuse în analiza excepţiei de nelegalitate a dispoziţiilor art. 51 din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor, dreptul la pensie al avocatului se exercită în condiţiile O.U.G. nr. 221/2000, care, în cuprinsul art. 6 stabileşte categoriile de pensii la care au dreptul avocaţii.

Optând pentru pensia de retragere definitivă din profesie, reglementată de art. 6 lit. b) din O.U.G. nr. 221/2000, în acord cu instanţa de fond, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant nu mai poate reveni în profesie, decât în condiţiile reglementate de art. 17 din Legea nr. 51/1995 cu referire la primirea în profesie.

Aceasta întrucât, potrivit art. 49 alin. (1) din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor "Avocaţii care exercită profesia în condiţiile art. 47 pot solicita pensia de retragere definitivă din profesie, fără drept de exercitare a acesteia, după ce va prezenta decizia de încetare a calităţii de avocat şi radierea din Tabloul avocaţilor eliberată de barou".

Or, în speţă, cum în mod corect reţine judecătorul fondului, prin cererile adresate Consiliului Baroului Bucureşti din 24.04.2014, respectiv 29.04.2014, recurentul-reclamant a solicitat constatarea retragerii definitive din profesie.

Concluzionând asupra aspectelor analizate, întrucât dreptul la pensie al avocatului se exercită în condiţiile O.U.G. nr. 221/2000, Înalta Curte constată că deciziile contestate au fost pronunţate în limitele investirii, opţiunea solicitării obţinerii pensiei de retragere definitivă din profesie echivalând cu renunţarea definitivă a dreptului de exercitare a profesiei de avocat.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate de către intimaţii-pârâţi, se constată că sunt îndreptăţiţi la recuperarea acestora, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., dată fiind respingerea recursului recurentului-reclamant.

Pe acest temei, Înalta Curte va dispune obligarea recurentului-reclamant la plata sumei de 500 RON către intimata Uniunea Naţională a Barourilor din România şi a sumei de 400 RON către intimatul Baroul Bucureşti, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia de nelegalitate a art. 51 din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor, invocată de recurentul-reclamant A., ca nefondată.

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei nr. 3018 din 16 noiembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-reclamant la plata sumei de 500 RON către intimata UNBR şi a sumei de 400 RON către intimatul Baroul Bucureşti, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 februarie 2018.