Constitutional unconstitutionality objection inadmissible where legal clarity and application disputes lack substantive link to criminal appeal

Asupra recursului de faţă

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 417/RC din 22 noiembrie 2018, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei în Dosarul nr. x/2014, printre altele s-a dispus respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de recurentul inculpat A., cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005.

Examinând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de recurentul inculpat A., prin apărător ales, Înalta Curte, secţia penală, a apreciat că aceasta este inadmisibilă având în vedere următoarele considerente:

Astfel, Înalta Curte, secţia penală a reţinut că reglementând condiţiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, prevede că aceasta trebuie să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţă ori de procuror; să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii din cuprinsul unor asemenea acte normative în vigoare la momentul invocării; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerinţele de admisibilitate ale excepţiei sunt şi cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii cu excepţia ridicată. În aplicarea acestui text de lege, instanţa realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.

Analiza îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie, însă, să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei. În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, şi corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege. Sub acest aspect, în mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii sau atunci când nu are legătură cu cauza.

Din această perspectivă, Înalta Curte, secţia penală, a constatat că prezenta cerere de sesizare a Curţii Constituţionale întruneşte doar trei din cele patru condiţii cerute de lege pentru admisibilitatea acesteia, nefiind îndeplinită cerinţa legăturii excepţiei invocate cu soluţionarea cauzei.

Astfel, s-a reţinut că, în speţă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a fost formulată în faţa instanţei de judecată investită cu soluţionarea pe fond a recursului în casaţie (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), de către o persoană ce are calitatea de recurent inculpat (A.), vizează dispoziţii dintr-o lege aflată în vigoare [art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005], iar textul legal nu a fost declarat neconstituţional printr-o decizie anterioară a instanţei de contencios constituţional.

În ceea ce priveşte examenul legăturii excepţiei cu soluţionarea cauzei, din examinarea argumentelor invocate de inculpat, Înalta Curte, secţia penală a constatat că obiecţiunile formulate de acesta cu privire la dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, chiar dacă aparent, la o examinare formală, par că au legătură cu cauza, în concret nu se formulează adevărate critici de neconformitate a textelor cu Legea fundamentală, ci vizează interpretarea şi aplicarea acestor dispoziţii legale, aspecte ce intră în sfera de competenţă a instanţelor de judecată, singurele chemate să asigure interpretarea şi aplicarea legii de la caz la caz, iar nu a instanţei de contencios constituţional.

Pe de altă parte, în raport de obiectul recursului în casaţie, care vizează doar chestiuni de nelegalitate [fiind invocat cazul de casare prevăzut de pct. 7 al art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.], instanţa de fond a reţinut că în speţă, nu se pune problema schimbării încadrării juridice a infracţiunii pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului, neputând fi stabilită o legătură efectivă între necesitatea pronunţării unei decizii în contenciosul constituţional cu privire la dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 şi soluţionarea pe fond a recursului în casaţie formulat de inculpatul A.

Aşadar, pentru considerentele dezvoltate anterior, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale privind neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 formulată de inculpatul A.

Împotriva dispoziţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005., cuprinsă în Decizia penală nr. 417/RC din data de 22 noiembrie 2018, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2014, în termenul legal, inculpatul A. a formulat recurs, cauza fiind înregistrată pe rolul Completului de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Penal 1 - 2019 la data de 8 ianuarie 2019, sub nr. x/2019, fiind fixat aleatoriu primul termen de judecată la data de 25 februarie 2019.

Concluziile apărătorului recurentului inculpat şi ale reprezentantului Ministerului Public la termenul din data de 25 februarie 2019 au fost consemnate detaliat în partea introductivă a prezentei decizii, motiv pentru care nu vor mai fi reluate.

Examinând hotărârea atacată, prin raportare la dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, faţă de criticile formulate, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată că recursul declarat de inculpatul A. este nefondat.

Astfel, referitor la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, constată că din economia dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate implică examinarea prealabilă a unor exigenţe de admisibilitate expres prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din legea menţionată.

Efectuată întotdeauna de instanţa în faţa căreia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, această analiză presupune, în concret, verificarea următoarelor cerinţe ce trebuie îndeplinite cumulativ:

- calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;

- identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea sau ordonanţa în care acestea sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii;

- existenţa unei legături dintre norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului. Fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, "legătura cu soluţionarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate"

- verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei criticate printr-o decizie precedentă.

Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată că, dacă evaluarea primelor două şi a ultimei condiţii dintre cele patru anterior enunţate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerinţă cumulativă reclamă o evaluare mai amănunţită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilităţii cererii de sesizare.

O atare evaluare nu contravine însă dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992. A admite că instanţa în faţa căreia a fost invocată excepţia nu ar avea posibilitatea de a cenzura cererile de sesizare echivalează cu a considera că, în procedura reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992, evaluarea instanţei are doar un caracter pur formal, concluzie inconciliabilă cu specificul cerinţelor de admisibilitate ce trebuie evaluate şi care, aşa cum s-a arătat, nu antamează întotdeauna doar chestiuni de formă.

Referitor la condiţia privind legătura normei ce face obiectul excepţiei cu soluţionarea cauzei, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, reţine că, pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.

Examinarea acestor aspecte presupune stabilirea existenţei unui interes procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, incidenţa acestuia apreciindu-se din perspectiva relevanţei şi pertinenţei asupra soluţionării cauzei.

Drept urmare, condiţia legăturii cu cauza nu poate fi analizată în general, ci concret, în funcţie de incidenţa prevederilor a căror constituţionalitate se contestă asupra soluţionării cauzei.

În cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, reţine, în acord cu concluzia la care a ajuns instanţa de fond, că obiecţiunile formulate de inculpat cu privire la dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, chiar dacă la o examinare formală par că au legătură cu cauza întrucât vizează textul de lege în baza căruia s-a dispus condamnarea recurentului inculpat, în concret, nu reprezintă adevărate critici de neconstituţionalitate a textului de lege.

Astfel, în concret recurentul inculpat a susţinut că art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 este neconstituţional întrucât dispoziţiile enunţate sunt neclare şi permit organelor judiciare stabilirea în mod discreţionar a încadrării juridice a faptelor şi, pe cale de consecinţă aplicarea unei pedepse mai mari.

Astfel, s-a susţinut că neconstituţionalitatea textului de incriminare prevăzut de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 este generată de faptul că sintagma "evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale" este lipsită de claritate şi predictibilitate, legiuitorul neprecizând dacă se referă la orice înregistrare în contabilitate sau la cele care se concretizează într-o declaraţie fiscală pe baza căreia sunt stabilite taxe şi impozite denaturate. Mai mult, a susţinut inculpatul, s-ar putea ajunge la situaţia în care faptele să fie încadrate ca elemente constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată sau în mai multe infracţiuni de evaziune fiscală concurente, întrucât modul de redactare al respectivei norme permite încadrarea fiecărui act material de evidenţiere a cheltuielilor care au la baza operaţiuni nereale ori fictive într-o infracţiune, cu consecinţa aplicării unor pedepse disproporţionate ca urmare a reţinerii numărului mare de acte materiale sau al concursului de infracţiuni.

În cauză, din examinarea argumentelor invocate, Înalta Curte constată că obiecţiunile formulate cu privire la art. art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 reprezintă, în realitate, chestiuni de aplicare a legii, fiind apărări invocate pe parcursul cercetării judecătoreşti în cauză şi nu veritabile critici de neconstituţionalitate apte să provoace un examen al conformităţii normelor legale cu legea fundamentală a României.

Or, interpretarea şi aplicarea unei dispoziţii legale sunt în competenţa exclusivă a instanţei pe rolul căreia cauza se află, iar nu a Curţii Constituţionale care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

Totodată, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, reţine că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor menţionate a fost formulată în faţa instanţei de judecată investită cu soluţionarea pe fond a recursului în casaţie, admis în principiu [cazul de casare - art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.] sub aspectul criticării de către inculpat a hotărârii pronunţate în apel din perspectiva elementelor de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005.

Or, raportat la obiectul recursului în casaţie, care vizează exclusiv aspecte de nelegalitate - cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., pe care s-a întemeiat cererea de recurs în casaţie formulată de inculpat şi care a fost admisă în principiu - nu poate fi invocat pentru a obţine schimbarea încadrării juridice a faptei, aspect asupra căruia se pronunţă doar instanţa de fond, respectiv cea de apel, în contextul în care inculpatul a invocat, în esenţă, că infracţiunea pentru care a fost condamnat nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de textele de incriminare.

Prin urmare, în cauză, nu poate fi stabilită o legătură efectivă între necesitatea pronunţării unei decizii de către instanţa de contencios constituţional cu privire la dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 şi soluţionarea pe fond a recursului în casaţie, condiţie prevăzută expres de dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, din cuprinsul Deciziei nr. 417/RC din 22 noiembrie 2018, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei în Dosarul nr. x/2014.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, din cuprinsul Deciziei nr. 417/RC din 22 noiembrie 2018, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei în Dosarul nr. x/2014.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. obligă recurentul inculpat la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 februarie 2019.

Procesat de GGC - GV