Scope of statutory suspension in judicial disciplinary proceedings versus general civil procedure rules

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Acţiunea disciplinară

Prin acţiunea disciplinară înregistrată sub nr. x/2018 pe rolul secţiei pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecţia Judiciară a solicitat aplicarea uneia dintre sancţiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare ("Legea nr. 303/2004"), pârâţilor A., procuror în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi B., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpina (în prezent suspendat din funcţie), pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. j) şi t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004 şi a pârâtului C., procuror în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti, pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din aceeaşi lege.

II. Hotărârea instanţei de disciplină

Prin încheierea din 27 iunie 2018, secţia pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a dispus, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., suspendarea judecăţii cauzei privind acţiunea disciplinară împotriva procurorilor C., A. şi B., până la soluţionarea, în mod definitiv, a cauzelor penale ce fac obiectul dosarelor penale nr. x/2018 şi y/2018 ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

III. Recursul declarat împotriva hotărârii instanţei de disciplină

Împotriva hotărârii menţionate la pct. II a declarat recurs Inspecţia Judiciară.

În argumentarea recursului declarat, Inspecţia Judiciară invocă prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru criticile expuse rezumativ în continuare.

În esenţă, se susţine că suspendarea acţiunii disciplinare exercitate împotriva unui magistrat este expres şi limitativ prevăzută într-un singur caz, cel prevăzut de art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004.

În speţa de faţă, nu este incident cazul de suspendare a acţiunii disciplinare mai sus invocat, întrucât nu există identitate de obiect între actele materiale, faptele care fac obiectul acţiunii disciplinare şi actele materiale, faptele care fac obiectul unor cauze penale.

Se arată că la momentul dispunerii prin încheiere a suspendării cauzei disciplinare nu exista nicio acţiune penală exercitată împotriva vreuneia din persoanele ce sunt vizate de acţiunea disciplinară.

Împrejurarea că în cauza penală nr. x/P2018 a fost pusă în mişcare acţiunea penală la acest moment nu e de natură a face incidentă norma specială şi deopotrivă de suspendare a cauzei disciplinare, la momentul dispunerii suspendării.

Se apreciază din succesiunea logică a evenimentelor că infracţiunile ce fac obiectul Dosarului nr. x/2018 sunt reţinute ca fiind comise anterior faptelor de natură disciplinară reţinute în acţiunea pendinte şi nu se confundă cu acestea, pentru a justifica o eventuală incidenţă a dispoziţiilor art. 46 alin. (3) din Legea 317/2004.

Din interpretarea art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., prin raportare la sintagma "dacă legea nu prevede altfel", rezultă că pentru situaţia în care există o cauză penală în care sunt cercetate aceleaşi fapte care constituie obiectul acţiunii disciplinare, iar legiuitorul a prevăzut o dispoziţie specială, se aplică dispoziţia specială din acea materie, în acest sens fiind şi opiniile din doctrina în materie.

Legiuitorul a stabilit termene scurte, imperative, în care trebuie finalizată procedura disciplinară [art. 45 alin. (3), art. 46 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 317/2004].

Potrivit acestor dispoziţii, procedura disciplinară se desfăşoară cu celeritate şi nu poate fi prelungită în mod nejustificat sau arbitrar, ci numai din motive întemeiate, respectiv numai atunci când s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale pentru aceeaşi faptă.

În cauza de faţă, se constată că art. 413 pct. 2 teza I C. proc. civ. nu este incident, întrucât legea dispune altfel, respectiv suspendarea unei cauze disciplinare exclusiv în ipoteza în care aceleaşi fapte fac obiectul unei acţiuni penale.

Ori, din datele speţei rezultă că acţiunea disciplinară vizează alte fapte, comise la alte date şi cu privire la alte aspecte decât cele cercetate în Dosarul nr. x/2018 pentru care procurorul de caz a pus în mişcare acţiunea penală ulterior datei de 27.06.2018, când s-a dispus suspendarea acţiunii disciplinare conform art. 413 C. proc. civ.

De asemenea, în Dosarul nr. x/2018 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nici ulterior emiterii încheierii atacate nu s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de procurorii cercetaţi C., B. şi A. şi cu toate acestea s-a dispus suspendarea acţiunii disciplinare formulată de Inspecţia Judiciară şi faţă de procurorul A.

În concluzie, se solicită admiterea recursului, casarea încheierii recurate, respingerea cererii de suspendare şi trimiterea cauzei la secţia pentru procurori în materie disciplinară, în vederea continuării judecăţii.

IV. Analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile formulate de recurenta Inspecţia Judiciară, precum şi cu reglementările legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul, pentru considerentele care vor fi expuse în cele ce urmează.

Cu titlu preliminar, se constată că recurenta critică atât aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 coroborat cu art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., cât şi neîndeplinirea cerinţelor măsurii de suspendare a judecării acţiunii disciplinare din perspectiva prevederilor art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, critici care se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocat de recurenta Inspecţia Judiciară.

În esenţă, recurenta susţine că, în ipoteza în care faptele imputate din perspectiva răspunderii disciplinare formează şi obiectul unei cercetării sub aspectul atragerii răspunderii penale, suspendarea judecării acţiunii disciplinare poate fi dispusă în temeiul dispoziţiilor art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, normă cu caracter special în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, care înlătură aplicarea, în virtutea normei de trimitere de la art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, a dispoziţiilor ar. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Se reţine faptul că, atunci când exercită prin secţiile sale rolul de instanţă disciplinară în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, Consiliul Superior al Magistraturii nu este o instanţă de judecată în sensul dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 304/2004.

Sub acest aspect, atât în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, cât şi în practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, s-a statuat că, atunci când îndeplineşte rolul de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, Consiliul Superior al Magistraturii este o instanţă extrajudiciară, iar nu o instanţă judecătorească în sensul art. 126 alin. (1) din Constituţie coroborat cu art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. (Deciziile Curţii Constituţionale nr. 148/2003, nr. 391/2007, nr. 514/2007 şi nr. 788/2007; Deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, nr. 266/2017, pct. 66; nr. 271/2017, pct. 45; nr. 293/2017, pct. 19; nr. 5/2018, pct. 49 şi nr. 148/2018, pct. 19).

Astfel cum rezultă din economia dispoziţiilor art. 134 alin. (2) din Constituţia României, coroborate cu dispoziţiile art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, Consiliul Superior al Magistraturii realizează, în domeniul răspunderii disciplinare a magistraţilor, o activitate cu caracter jurisdicţional, îndeplinind rolul unei instanţe de disciplină aflată în afara sistemului puterii judecătoreşti, singura care, în ordinea constituţională actuală, înfăptuieşte justiţia în România.

În acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională, care, prin deciziile sus amintite, a definit, în mod constant, natura juridică a instituţiei Consiliul Superior al Magistraturii, fără a-i recunoaşte calitatea de instanţă judecătorească în sensul art. 126 alin. (1) din Constituţia României, republicată.

Or, potrivit dispoziţiilor art. 11 pct. (3) teza a II-a din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, "deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor".

Având în vedere specificul acţiunii disciplinare, dispoziţiile C. proc. civ. referitoare la suspendarea judecăţii nu sunt compatibile cu caracterul special, urgent al procedurii disciplinare reglementate expres prin dispoziţiile Legii nr. 317/2004, reglementare specială în raport cu dispoziţiile C. proc. civ.

Procedura disciplinară în faţa secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii este prevăzută de art. 49 din Legea nr. 317/2004 şi de art. 28 - 36 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii.

Deşi art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 prevede completarea procedurii disciplinare cu dispoziţiile C. proc. civ., aplicabilitatea legii generale este supusă însă limitelor decurgând din specificitatea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant.

Din interpretarea acestei dispoziţii rezultă că situaţiile care nu sunt reglementate prin dispoziţiile speciale aplicabile în această materie, se judecă prin aplicarea dispoziţiilor C. proc. civ. Numai o astfel de interpretare exclude posibilitatea ca, într-o cauză, să fie aplicabile concomitent două dispoziţii legale cu privire la aceeaşi materie.

Încheierea atacată este rezultatul unei interpretări contrare, deoarece suspendarea acţiunii disciplinare este expres şi limitativ prevăzută de legea specială, respectiv într-un singur caz, şi anume cel prevăzut de art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, care prevede că "cercetarea disciplinară se suspendă atunci când împotriva judecătorului sau procurorului cercetat s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale pentru aceeaşi fapta".

Or, în circumstanţele cauzei de faţă, astfel cum au fost expuse la pct. I din prezenta decizie, în care faptele ce formează obiectul procedurii disciplinare sunt analizate şi din perspectiva răspunderii penale în dosarele nr. x/2018 şi y/2018 - aspecte contestate de recurentă - sunt incidente dispoziţiile cu caracter special ale art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, conform cărora "Cercetarea disciplinară se suspendă atunci când împotriva judecătorului sau procurorului cercetat s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale pentru aceeaşi faptă".

În consecinţă, contrar raţionamentului care a stat la baza pronunţării încheierii atacate, se reţine că dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauza dedusă judecăţii.

Un argument în acest sens îl reprezintă chiar prevederile art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., care prevăd că, "dacă legea nu prevede altfel", instanţa poate suspenda judecata atunci "când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea".

Or, aşa cum s-a arătat anterior, legea specială prevede altfel, prin dispoziţiile art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, citate anterior.

Constatarea anterioară [sub aspectul aplicării cazului de suspendare prevăzut de art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004] nu va conduce însă la modificarea încheierii recurate, având în vedere că admiterea recursului ar fi una formală, astfel cum se va arăta în continuare, ci doar se vor substitui considerentele cu cele ale deciziei de faţă.

Astfel, potrivit art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, "Cercetarea disciplinară se suspendă atunci când împotriva judecătorului sau procurorului cercetat s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale pentru aceeaşi faptă".

Recurenta nu a criticat în prezentul recurs oportunitatea măsurii de suspendare facultativă a judecării acţiunii disciplinare şi nici îndeplinirea condiţiilor prevăzute de norma generală.

Criticile de nelegalitate formulate de recurentă sunt limitate la inaplicabilitatea "de plano" a dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., analizate anterior.

De asemenea, recurenta susţine că nu este incident cazul de suspendare prevăzut de art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, întrucât nu există identitate de obiect între actele materiale, faptele care fac obiectul acţiunii disciplinare şi actele materiale, faptele care fac obiectul acţiunii penale, iar la momentul dispunerii prin încheiere a suspendării acţiunii disciplinare, nu exista nicio acţiune penală împotriva vreuneia din persoanele ce sunt vizate de acţiunea disciplinară.

Contrar susţinerilor recurentei, în raport cu situaţia de fapt redată în cuprinsul acţiunii disciplinare referitoare la abaterea disciplinară prev. de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, fapta reţinută în sarcina procurorului C. şi împrejurările şi modalităţile concrete în care se prezumă a fi săvârşite infracţiunile reţinute în Ordonanţa procurorului nr. x/P/2018 din data de 15 mai 2018, se constată că faptele sunt substanţial aceleaşi, referitoare la modalitatea în care un martor dintr-un dosar penal a depus în cauza penală mai multe înscrisuri, respectiv o sesizare şi o serie de tabele şi un înscris olograf, probe pe baza cărora procurorul din acea cauză, cercetat în speţă, a solicitat aplicarea unor măsuri preventive asupra unui inculpat din dosarul penal.

De asemenea, persoanele şi faptele reclamate în Dosarul penal nr. x/2018 sunt substanţial aceleaşi cu cele din acţiunea disciplinară, în condiţiile în care magistraţii procurori chemaţi în faţa instanţei disciplinare pentru nerespectarea secretului deliberării sau a confidenţialităţii lucrărilor care au acest caracter şi exercitarea funcţiei cu gravă neglijenţă în legătură cu modul în care au încălcat dispoziţiile procedurale din cadrul unei cercetări penale sunt anchetaţi de parchet pentru infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei (compromiterea intereselor justiţiei, cercetarea abuzivă, represiunea nedreaptă) pentru aplicarea nelegală a aceloraşi dispoziţii procedurale.

Cu privire la cerinţa punerii în mişcare a acţiunii penale, se constată că, la momentul dispunerii suspendării acţiunii disciplinare, 27 iunie 2018, atât în dosarul penal nr. x/2018, cât şi în Dosarul nr. x/2018 nu era pusă în mişcare acţiunea penală, urmărirea penală fiind începută "in rem", iar nu "in personam".

Ulterior suspendării acţiunii disciplinare, aşa cum precizează şi recurenta prin memoriul de recurs, în dosarul penal nr. x/2018 a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva împotriva procurorilor C. şi B.

Cu toate acestea, admiterea recursului pentru neîndeplinirea condiţiei punerii în mişcare acţiunii penale pentru aceeaşi faptă la momentul dispunerii suspendării ar fi pur formală, faţă de faptul că, suspendarea prevăzută de legea specială, respectiv art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, incidentă în cauză conform celor reţinute mai sus, intervine în mod obligatoriu, în baza legii, şi implică oprirea cursului acţiunii disciplinare ori de câte ori se constată întrunirea condiţiilor prevăzute de această normă, spre deosebire de cazul de suspendare facultativă, prevăzut de art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. şi reţinut de instanţa disciplinară.

Obligativitatea prevederilor art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 derivă din sintagma "Cercetarea disciplinară se suspendă (...)", concluzia fiind că este reglementat un caz de suspendare obligatorie a acţiunii disciplinare din momentul în care se constată îndeplinite condiţiile textului.

Ca atare, admiterea recursului ar echivala în fapt cu o judecată formală, contrară dreptului la un proces echitabil în sensul dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în condiţiile în care, la acest moment, în cauza penală nr. x/P/2018 a fost pusă în mişcare acţiunea penală, lucru necontestat de recurentă, iar prevederile art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 nu ar impune decât constatarea condiţiilor impuse de această normă, reţinute deja de Completul de 5 judecători, şi suspendarea acţiunii disciplinare, în raport şi de conexitatea faptelor şi persoanelor cercetate în ambele cauze penale.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentei cu privire la celeritatea procedurii disciplinare în raport cu dispoziţiile legale în materie ce prevăd termene scurte, imperative, în care trebuie finalizată procedura disciplinară, Completul de 5 judecători apreciază că dreptul la un proces în termen optim şi previzibil nu poate fi absolutizat, în detrimentul altor principii fundamentale, precum legalitatea şi aflarea adevărului.

Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede celeritatea procedurilor judiciare, dar consacră totodată şi principiul, mai general, al unei bune administrări a justiţiei. Trebuie să găsească un echilibru just între diferitele aspecte ale acestei cerinţe fundamentale (Cauza Boddaert împotriva Belgiei, pct. 39).

Prin urmare, nu se poate susţine o încălcare a principiului celerităţii prin măsura suspendării judecăţii cauzei, întrucât nu trebuie urmărită celeritatea cu orice preţ, ci una "rezonabilă", adică una care să nu sacrifice, în ultimă instanţă, calitatea actului de justiţie.

De altfel, termenele invocate în motivarea recursului sunt reglementate de art. 45-46 din Legea nr. 317/2004 şi sunt aplicabile doar pentru faza administrativă, iar nu şi în procedura disciplinară administrativ-jurisdicţională desfăşurată în faţa secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii.

În considerarea celor ce preced, constatând că nu se confirmă motivul de nelegalitate reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de Inspecţia Judiciară împotriva încheierii din 27 iunie 2018, pronunţate de secţia pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii în Dosarul nr. x/2018.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Inspecţia Judiciară împotriva încheierii din 27 iunie 2018, pronunţate de secţia pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii în Dosarul nr. x/2018.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 februarie 2019.

Procesat de GGC - GV