Funding debt ruling quashed and remanded for fresh merits review of OLAF findings

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 12 martie 2014 pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2014, reclamanta SC A. SA, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit (APDRP), anularea Deciziei nr. 1329/15.01.2014, a procesului-verbal de constatare nr. x/04.12.2013 şi a notificării privind constituirea unui debit înregistrate sub nr. x/06.12.2013, acte emise de pârâtă; exonerarea societăţii reclamante de la plata sumei de 816.103,67 RON reprezentând debit nedatorat, precum şi de la plata dobânzilor şi penalităţilor de întârziere aferente, cu cheltuieli de judecată. De asemenea, reclamanta a solicitat, în temeiul art. 15 (1), suspendarea actelor administrative atacate până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa nr. 51/2015 din 7 mai 2015, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea în contencios administrativ formulată de SC A. SA, în contradictoriu cu Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale - AFIR (fosta APDRP).

Prin Încheierea nr. 46/C.C. din 9 iunie 2015, Curtea de Apel Târgu Mureş a dispus, din oficiu, îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul Sentinţei nr. 51 din 7 mai 2015 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în sensul că, la alin. (1) din dispozitiv s-a trecut " respinge excepţia prescripţiei dreptului pârâtei de a stabili creanţa invocată de reclamantă", iar alin. (1) din sentinţa a devenit alin. (2), conţinutul rămânând acelaşi.

3. Cererea de recurs

Împotriva Sentinţei nr. 51 din 7 mai 2015 şi a încheierii nr. 46/C.C. din 9 iunie 2015 pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. x/2014, a declarat recurs reclamanta SC A., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta a invocat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu privire la încheierea pronunţată la data de 09.06.2015.

Prin încheierea pronunţată la data de 09.06.2015, din oficiu, prima instanţă a îndreptat eroarea materială strecurată în dispozitivul Sentinţei nr. 51/0705.2015 pronunţată de Curtea de Apel Tg. Mureş, în sensul că, în alin. (1) din dispozitiv se va trece "Respinge excepţia prescripţiei dreptului pârâtei de a stabili creanţa invocată de reclamantă" iar alin. (1) din sentinţă va deveni alin. (2), conţinutul rămânând acelaşi.

Recurenta a considerat că în speţă nu poate fi vorba despre o "eroare materială" şi, procedând nelegal, prima instanţă a aplicat greşit prevederile art. 442 C. proc. civ., încălcând şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că prima instanţă a aplicat greşit legea în privinţa soluţionării prin respingere a excepţiei prescripţiei dreptului pârâtei de a stabili creanţa.

Deşi se recunoaşte în sentinţă că, potrivit art. 3 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 2988/1995, termenul de prescripţie este de 4 ani şi curge de la data săvârşirii abaterii, instanţa invocă prevederile alin. (3) în sensul că statele membre îşi păstrează posibilitatea de a aplica un termen mai lung şi, totodată, prevederile art. 45 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011 care prevede că dreptul de a stabili creanţa bugetară se prescrie în termen de 5 ani de la data de 01 ianuarie a anului următor datei de închidere a programului, comunicată oficial de către Comisia Europeană prin emiterea declaraţiei finale de închidere.

Susţine că instanţa în mod greşit a aplicat prev. art. 45 din O.U.G. nr. 66/2011, în condiţiile în care contractul cadru a fost încheiat la data de 21.12.2006 iar adresa nr. x nu i s-a comunicat.

Invocă recurenta faptul că în Regulamentul CE nr. 2988/18 decembrie 1995 nu se prevede că termenul mai lung care poate fi aplicat de statele membre, ar putea să curgă de la data constatării abaterii sau de la 01 ianuarie a anului următor săvârşirii abaterii.

Astfel, consideră recurenta că prima instanţă a încălcat principiul neretroactivităţii legii civile întrucât contractul-cadru care a stat la baza raporturilor dintre societate şi pârâtă s-a încheiat la data de 21.12.2006 şi, în consecinţă, nu s-ar putea aplica O.U.G. nr. 66/2011.

Pe fond, în esenţă, apreciază că s-au încălcat prevederile art. 1899 C. civ. în sensul că instanţa a dat gir total acuzaţiei din raportul OLAF, transpusă întocmai în actele administrative întocmite de pârâtă în sensul că "beneficiarul a folosit documente neautentice".

Astfel, acest raport reprezintă şi conţinutul Deciziei nr. 1329/15.01.2014 şi a procesului-verbal de constatare nr. x/04.12.2013, fără ca pârâta să mai facă vreo verificare.

Prima instanţă trebuia, în opinia recurentei, să verifice răspunderea sa exclusiv cu privire la propriile acţiuni, în limitele normale de prevedere.

În consecinţă, a solicitat admiterea recursului.

4. Apărările intimatei

Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

Cu privire la îndeplinirea termenului de prescripţie, a arătat că s-a făcut aplicarea prevederilor art. 45 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011.

Pe fond, susţine că situaţia de fapt reţinută în procesul-verbal de constatare reprezintă o dovadă clară a unui şir de nereguli comise în mod intenţionat care au afectat întregul contract de finanţare.

De asemenea, verificarea modului în care sunt respectate regulile privind achiziţiile organizate în vederea realizării proiectului propus spre finanţare, revenea beneficiarului.

5. Soluţia instanţei de recurs

5.1. Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că prima instanţă a aplicat greşit legea în privinţa soluţionării prin respingere a excepţiei prescripţiei dreptului pârâtei de a stabili creanţa.

Invocă recurenta faptul că în Regulamentul CE nr. 2988/18 decembrie 1995 nu se prevede că termenul mai lung care poate fi aplicat de statele membre, ar putea să curgă de la data constatării abaterii sau de la 01 ianuarie a anului următor săvârşirii abaterii.

Astfel, consideră recurenta că prima instanţă a încălcat principiul neretroactivităţii legii civile întrucât contractul-cadru care a stat la baza raporturilor dintre societate şi pârâtă s-a încheiat la data de 21.12.2006 şi, în consecinţă, nu s-ar putea aplica O.U.G. nr. 66/2011.

Înalta Curte apreciază acest motiv de recurs ca fiind neîntemeiat.

Art. 3 alin. (1) din Regulamentul CE nr. 2988/1995 prevede că termenul de prescripţie a acţiunii este de 4 ani de la săvârşirea abaterii menţionate la art. 1 alin. (1) însă această prevedere trebuie interpretată în coroborare cu alin. (3) al aceluiaşi articol prin care se prevede că "statele membre îşi păstrează posibilitatea de a aplica un termen mai lung decât cel prevăzut în alin. (1) şi, respectiv, (2)".

În acest context, devin incidente dispoziţiile art. 45 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011 care au următorul conţinut: "Dreptul de a stabili creanţa bugetară se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor datei de închidere a programului, comunicată oficial de către Comisia Europeană/donatorul public internaţional prin emiterea declaraţiei finale de închidere, cu excepţia cazului în care normele Uniunii Europene sau ale donatorului public internaţional prevăd un termen mai mare".

În consecinţă, norma naţională prevede un termen de prescripţie a dreptului de se stabili creanţa bugetară mai lung decât cel prevăzut de norma europeană, atât din punct de vedere al duratei (5 ani) cât şi al momentului de când începe să curgă acest termen (de la data de 1 ianuarie a anului următor datei de închidere a programului).

În speţa de faţă, durata de valabilitate a contractului cuprinde perioada de execuţie a investiţiei la care se adaugă 5 ani de la data ultimei plăţi efectuată de autoritatea contractantă, aşa cum prevede art. 2 alin. (2) parag. (3) din contract, iar ultima plată a avut loc la data de 19.11.2007.

Argumentele invocate de recurentă nu sunt fondate în ceea ce priveşte termenul de prescripţie a dreptului de se stabili creanţa bugetară întrucât, la data de 13.03.2012, când intimata a comunicat către recurenta-reclamantă adresa nr. x prin care i s-a adus la cunoştinţă extinderea termenului de prescripţie, programul derulat nu era încheiat.

Instanţa de control judiciar notează faptul că, nici în cuprinsul contestaţiei administrative şi nici în cuprinsul cererii de chemare în judecată nu se regăsesc critici cu privire la încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile (în speţă a prevederilor O.U.G. nr. 66/2011), argumentele invocate de către reclamantă cu privire la prescripţie vizând doar aplicarea unui termen de prescripţie de 4 ani ce curge începând de la data săvârşirii abaterii, termen prevăzut de Regulamentul CE nr. 2988/1995, care are prevalenţă în faţa normei naţionale.

Or, astfel cum s-a argumentat mai sus, Regulamentul european invocat permite statelor membre să stabilească un termen mai lung, aşa cum corect a observat şi instanţa de fond.

Mai mult, se constată că procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x a fost încheiat la data de 04.12.2013, baza legală a verificării fiind prevederile O.U.G. nr. 66/2011 iar activităţile de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare desfăşurate după data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 66/2011 se finalizează şi se valorifică cu aplicarea prevederilor acestei ordonanţe astfel că nu se poate susţine retroactivitatea prevederilor O.U.G. nr. 66/2011.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei în sensul că nu i s-a comunicat adresa nr. x/13.03.2012, instanţa de recurs constată că este neîntemeiată.

Astfel, la dosarul de fond, se află depusă adresa comunicată de intimată la sediul recurentei-reclamante cu confirmare de primire iar recurenta nu a uzat de procedura înscrierii în fals pentru a combate semnătura înscrisă pe dovada de comunicare. Raporturile dintre recurentă şi salariaţii săi nu sunt opozabile intimatei astfel că situaţia primirii şi predării corespondenţei la societate are caracter intern, nefiind relevantă în cauză administrarea probei testimoniale.

În concluzie, în mod corect prima instanţă a reţinut prin hotărârea recurată, faptul că nu era prescris dreptul intimatei de a stabili creanţa bugetară, nefiind identificată nici o încălcare a normelor de drept material invocate de recurentă în ceea ce priveşte acest aspect.

5.2. Referitor la soluţia pronunţată asupra fondului cauzei, de respingere a acţiunii, instanţa de recurs apreciază că este nelegală pentru motive care atrag casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare către aceeaşi instanţă, nefiind cercetate toate aspectele ce prezentau relevanţă în soluţionarea cauzei, invocate de către reclamantă.

Astfel, se reţine că prima instanţă a prezentat situaţia de fapt, între recurenta-reclamantă şi intimată fiind încheiat contractul de finanţare nerambursabilă pentru punerea în aplicare a proiectului cu titlu "Achiziţionarea de utilaje pentru prelucrarea primară a lemnului în localitatea Topliţa, judeţul Harghita".

Prin procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x, încheiat la data de 04.12.2013, intimata a reţinut că în cadrul procesului de licitaţie în vederea achiziţionării utilajelor s-au constat nereguli legate de oferte, aspecte ce fac obiectul Raportului Final al OLAF nr. x/30.09.2013 astfel că s-a solicitat restituirea sumei de 816.103,67 RON ce reprezintă finanţare nerambursabilă.

Prin Decizia nr. 1329/15.01.2014 s-a respins contestaţia administrativă promovată de reclamantă.

Argumentaţia instanţei de fond în pronunţarea hotărârii recurate se bazează exclusiv pe rapoartele OLAF care constituie probă admisibilă în procedurile administrative sau judiciare ale statului membru în care utilizarea acestora de dovedeşte necesară, în acelaşi mod şi în aceleaşi condiţii ca şi rapoartele administrative redactate de inspectorii administrativi naţionali.

Or, instanţa de fond, învestită cu verificarea legalităţii procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/04.12.2013 şi a Deciziei nr. 1329/15.01.2014 de soluţionare a contestaţiei, nu trebuia să îşi rezume analiza doar la aspectele consemnate în rapoartele OLAF, întrucât nu acestea constituie obiectul contestaţiei pendinte, ci se impunea ca analiza să se răsfrângă asupra actelor contestate şi ale aspectelor de fapt şi de drept reţinute de intimată.

Sub acest aspect, se reţine că în cuprinsul procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/04.12.2013, s-a menţionat că "(...) s-a procedat la analizarea aspectelor semnalate în Raportul Final al OLAF nr. x/30.09.2013 înregistrat la APDRP cu nr. 31.619/04.10.2013. Prin raportul în cauză, OLAF a adus la cunoştinţa APDRP rezultatul investigaţiilor referitoare la achiziţiile efectuate de beneficiar. Astfel s-a constatat existenţa în cadrul dosarelor de achiziţie bunuri a unor documente (oferte) ce nu au fost recunoscute de presupuşii emitenţi şi asupra cărora există indicii de fals" [Capitolul 1 lit. a) din procesul-verbal].

Astfel, pe baza Raportului final OLAF, care are valoare de probă, astfel cum a precizat în procesul-verbal chiar emitentul actului, Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit avea obligaţia de a demara propria verificare şi constatare a neregulii. Or, la Capitolul 6 având denumirea marginală "Motivele de fapt", deşi s-a precizat că, în urma primirii Raportului Final OLAF nr. x/30.09.2013 înregistrat la APDRP cu nr. 31.619/04.10.2013, APDRL a demarat un control asupra beneficiarului SC A. SA, pentru luarea măsurilor ce se impun, în realitate, nu a existat nici o analiză proprie a organului de control asupra aspectelor semnalate, întreaga prezentare a aspectelor verificate fiind o preluare integrală a verificărilor efectuate de OLAF, aşa cum, în mod corect, a arătat recurenta.

Potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) lit. h) din O.U.G. nr. 66/2011, activitatea de constatare a neregulilor reprezintă " activitatea de control/investigare desfăşurată de autorităţile competente în conformitate cu prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă, în vederea stabilirii existenţei unei nereguli".

În consecinţă, intimata avea obligaţia de a efectua propriile verificări pentru a stabili dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 17 alin. (4) din Contractul cadru de finanţare ce are următorul conţinut "În cazul înregistrării unei neregularităţi rezultate din culpa beneficiarului, acesta are obligaţia să restituie integral valoarea finanţării primite (...)".

În acest caz, prima instanţă trebuia să analizeze motivele învederate de reclamantă în cererea de chemare în judecată, prin care aceasta a evidenţiat, în esenţă, lipsa culpei sale prin faptul că nu avea posibilitatea de a verifica dacă semnătura de pe oferta pentru utilaje este falsă sau că logo-ul nu are caracter autentic.

De asemenea, se impunea a fi analizate susţinerile reclamantei referitoare la SC B. SA şi argumentele în ceea ce priveşte C. SRL, faţă de care recurenta-reclamantă a arătat că nu există un conflict de interese în înţelesul dat de cap. VIII din Ghidul solicitantului şi că se face o confuzie între două persoane, D. fiind acţionar doar în C. SRL.

Argumentele reclamantei în ceea ce priveşte lipsa culpei sale au caracter pertinent şi nu pot fi ignorate, fiind necesară o analiză a laturii subiective şi din perspectiva reclamantei, prin raportare la conţinutul procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare şi a deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative, şi nu exclusiv în baza constatărilor din raportul OLAF.

În acest caz, fiind necesară o nouă cercetare a fondului cauzei, se impune soluţia casării cu trimitere, potrivit dispoziţiilor art. 497 alin. (1) coroborat cu art. 480 alin. (3) din C. proc. civ.

Casarea cu trimitere corespunde unei nevoi reale de a se respecta principiile ce guvernează desfăşurarea procesului civil, cu referire directă la principiul contradictorialităţii şi totodată este impusă de necesitatea aplicării efective, iar nu doar formale, a dreptului părţilor la dublul grad de jurisdicţie.

5.3. În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva Încheierii nr. 46/CC/09 iunie 2015, urmează a fi admis de către Înalta Curte.

Prin Încheierea recurată, prima instanţă, din oficiu, a îndreptat eroarea materială strecurată în dispozitivul Sentinţei nr. 51/07.05.2015 în sensul că, în alin. (1) din dispozitiv se va trece "Respinge excepţia prescripţiei dreptului pârâtei de a stabili creanţa invocată de reclamantă".

Instanţa de control judiciar apreciază că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 442 C. proc. civ. care prevede că se pot îndrepta doar "erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea şi susţinerile părţilor sau cele de calcul, precum şi orice alte erori materiale cuprinse în hotărâri sau încheieri", obiectul rectificării constând în greşeli formale şi nu a unor aspecte de fond ale raporturilor dintre părţi.

De asemenea, excepţia prescripţiei dreptului pârâtei de a stabili creanţa a fost invocată în cadrul acţiunii în anulare, ca şi motiv de nelegalitate al actelor contestate, nefiind o excepţie de procedură asupra căreia instanţa să se pronunţe prin dispozitiv, astfel că nu se impunea îndreptarea erorii materiale nici din acest punct de vedere, fiind suficiente considerentele prin care instanţa a arătat motivele pe care le-a avut în vedere atunci când a apreciat ca neîntemeiat acest motiv de nelegalitate invocat de reclamantă.

În consecinţă, se impune admiterea recursului şi în ceea ce priveşte încheierea recurată cu consecinţa casării acesteia.

5.4. Faţă de considerentele arătate, constatând că sunt întemeiate criticile formulate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu cele ale art. 496 şi art. 497 din C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentinţa şi încheierea recurate şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, urmând ca, în limitele motivelor de casare, să se procedeze la o analiză efectivă asupra aspectelor invocate de părţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva Sentinţei nr. 51/2015 din 07 mai 2015 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi împotriva Încheierii nr. 46/C.C. pronunţată în Camera de Consiliu la data de 09 iunie 2015 de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa civilă şi încheierea recurate.

Trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 februarie 2019.

Procesat de GGC - GV