Taxpayer's appeal to suspend execution of tax assessment and administrative appeal decisions dismissed as inadmissible due to expiration of filing deadline

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii

Prin cererea înregistrată la data de 19.09.2017 pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. SRL, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj, a solicitat instanţei suspendarea executării deciziei de impunere nr. x din 26.06.2015 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj şi a deciziei privind soluţionarea contestaţiei nr. 122/13.05.2016 emisă de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi pe cale de consecinţă, suspendarea executării celor două acte până la soluţionarea definitivă a acţiunii principale ce face obiectul Dosarului nr. x/2016 aflat pe rolul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa nr. 357 din 13 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, s-a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de suspendare a executării Deciziei nr. 122/13.05.2016 privind soluţionarea contestaţiei emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, şi s-a respins ca inadmisibilă cererea de suspendare a executării acestei decizii.

S-a admis excepţia tardivităţii cererii de suspendare a executării Deciziei de impunere nr. x/26.06.2015 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj şi s-a respins cererea de suspendare a executării acestei decizii, ca tardiv formulată.

S-a respins excepţia inadmisibilităţii cererii privind celelalte aspecte.

S-a dispus restituirea către reclamanta A. SRL, a cauţiunii în valoare de 59.635 RON, consemnată la B., Sucursala Cluj, conform recipisei de consemnare nr. x din data de 07.11.2017.

3. Recursul

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta A. SRL, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Criticile aduse hotărârii instanţei de fond vizează, în esenţă, următoarele aspecte:

Sentinţa civilă nr. 357/2017 pronunţată de Curtea de Apel Cluj este nelegală, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 15 alin. (1) raportat la art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 şi la cele ale art. 218 C. proc. fisc. , aprobat prin O.G. nr. 92/2003.

Se arată că nu sunt prezentate argumentele care fundamentează raţionamentul instanţei în sensul că decizia de soluţionare a contestaţiei nu ar avea caracter executoriu, fapt ce echivalează cu o nemotivare a hotărârii recurate în privinţa soluţiei date excepţiei în discuţie.

Instanţa de fond nu a analizat argumentele expuse în răspunsul la întâmpinarea ANAF care dovedesc justeţea solicitării de suspendare a executării Deciziei nr. 122/2016 privind soluţionarea contestaţiei.

Soluţia instanţei pleacă de la premisa greşită că doar titlurile de creanţă au caracter executoriu şi ca atare, ar fi supuse suspendării în condiţiile art. 15 din Legea nr. 554/2004.

Arată recurenta că prevederile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 menţionează expres faptul că se poate solicita suspendarea executării actului administrativ unilateral.

Aşadar, legiuitorul nu face distincţie între actele administrative care sunt titluri de creanţă şi celelalte tipuri de acte administrative, fiind incident principiul fundamental de drept Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus (unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem).

Instanţa de fond face confuzie între executorialitatea actului administrativ şi posibilitatea de executare silită a obligaţiilor cuprinse în acesta.

Caracterul executoriu al actelor administrative există chiar din momentul adoptării, fiind una din trăsăturile definitorii ale acestora. Fiecare act administrativ este susceptibil de executare într-o formă sau alta.

Este posibil ca un act administrativ să aibă caracter executoriu, fără ca obligaţiile stabilite în cuprinsul acestuia să poată fi executate în mod silit.

Actele administrative clasice nu sunt în esenţă titluri de creanţă, fapt ce invalidează raţionamentul instanţei în acest sens.

Se impune suspendarea executării deciziei de impunere, cât şi a deciziei de soluţionare a contestaţiei întrucât între cele două acte există o legătură intrinsecă, ambele fiind expresia punctului de vedere a organelor fiscale asupra problemelor de drept în cauză.

- În materie fiscală, acţiunea principală se formulează împotriva deciziei de soluţionare a contestaţiei, acesta fiind actul criticat în principal, iar prin prisma acestuia se aduc critici şi deciziei de impunere, astfel că este nejustificat ca executarea deciziei de impunere să fie suspendată, iar a deciziei de soluţionare nu, având în vedere strânsa legătură şi interdependenţă dintre cele doua acte.

Instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 raportat la dispoziţiile art. 14 din aceeaşi lege, art. 21 din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Această critică vizează soluţia de respingere ca tardivă a cererii de suspendare a executării Deciziei de impunere nr. x/26.06.2015 emisă de către AJFP Cluj raportat la dispoziţiile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Instanţa a analizat parţial şi în aparenţă argumentele invocate de către recurentă, fără a combate în mod real afirmaţiile în fapt şi în drept pentru admiterea cererii de suspendare a executării întemeiată pe dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 554/2004.

Cererea de suspendare formulată în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 poate fi formulată după înregistrarea plângerii prealabile/contestaţiei şi până la momentul înregistrării acţiunii pe fond. Suspendarea pronunţată în temeiul acestei dispoziţii dăinuie până la momentul soluţionării instanţei de fond, prelungindu-se automat până la soluţionarea definitivă a cauzei în situaţia admiterii acţiunii în fond.

În ce priveşte cererea de suspendare formulată în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, în alin. (1), teza finală a acestui articol se delimitează limitele temporale până la care poate fi formulată această cerere, respectiv odată cu acţiunea principală sau printr-o acţiune separată până la soluţionarea acţiunii în fond. În această ipoteză, suspendarea îşi produce efectele până la momentul soluţionării cu titlu definitiv a acţiunii în fond.

- Se mai arată de recurentă că posibilitatea de a formula o cerere de suspendare a executării actelor administrative reprezintă instrumentul procedural de care orice particular trebuie să poată beneficia în virtutea dreptului la apărare şi la un proces echitabil şi pentru a asigura respectarea principiului legalităţii.

Consideră că plecând de la premisa constituită de dreptul la un proces echitabil, de dreptul de acces la justiţie precum şi de dreptul la apărare al justiţiabilului, se impunea respingerea excepţiei tardivităţii de către prima instanţă, existând posibilitatea interpretării duale a prevederii "până la soluţionarea acţiunii în fond".

Prima variantă de interpretare a prevederii este în sensul că aceasta se referă la posibilitatea formulării cererii de suspendare a executării actului administrativ până la momentul pronunţării unei soluţii în primă instanţă în acţiunea principală, aspect detaliat in extenso la un alt punct al cererii, ce contravine dispoziţiilor art. 21 din Constituţie, precum şi celor ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului întrucât ne lasă expuşi procedurii de executare a actului administrativ cu efecte prejudiciabile ireversibile.

Ţinând seama de ierarhia şi forţa juridică a actelor normative consacrată de art. 1 alin. (5) din Constituţie ("În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.") în care supremaţia îi aparţine Constituţiei, în acord cu principiul lex superior derogat lex inferiori, judecătorul are posibilitatea şi totodată obligaţia de a da eficienţă cu prioritate dispoziţiilor legale cu forţă superioară faţă de cele cu forţă inferioară prin care se încalcă în situaţia particulară din speţă dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil, impunându-se înlăturarea de la soluţionarea prezentei cauzei a prevederilor art. 15 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004.

Contrar celor reţinute de către prima instanţă, înlăturarea acestor dispoziţii este justificată şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a căror forţă juridică superioară este expres reglementată în cuprinsul art. 148 alin. (2) din Constituţie potrivit cărora: "(2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare".

Arată recurenta că materia contenciosului administrativ fiscal, contribuabilul nu are posibilitatea reală şi efectivă de a alege între a formula o cerere de suspendare în temeiul art. 14 sau în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, acesta fiind constrâns să formuleze cererea în temeiul art. 14.

În măsura în care s-ar aştepta soluţionarea contestaţiei în materie fiscală, care în cazul recurentei a durat 11 luni, pentru a înregistra acţiunea în contencios şi a formula o cerere de suspendare în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, contribuabilul ar fi executat silit în această perioadă cu consecinţa paralizării activităţii sale, pierderii contractelor în derulare şi intrării în insolvenţă (sau chiar în faliment în speţă, având în vedere cuantumul excesiv de ridicat al obligaţiilor suplimentare stabilite în sarcina societăţii).

Nu a fost justificat un interes născut şi actual pentru formularea unei cereri de suspendare în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004 anterior soluţionării cauzei în fond, în condiţiile în care a fost solicitată şi obţinută suspendarea executării deciziei de impunere în temeiul art. 14 din aceeaşi lege.

Prezumţia de legalitate de care beneficiază actele administrativ-fiscale nu echivalează cu imposibilitatea dovedirii unei situaţii contrarii. Din starea de fapt şi de drept prezentată în cauză se poate trage concluzia că există cel puţin o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actelor administrative a căror suspendare a solicitat-o.

Reţinerile instanţei în sensul că prevederile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 stabilesc într-o manieră previzibilă şi efectivă modalitatea de exercitare a dreptului de acces la justiţie întrucât inechitatea acestor dispoziţii nu reiese de plano din cuprinsul lor, ci din interpretarea coroborată a acestora cu prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004 şi raportat la starea de fapt dedusă judecăţii.

Cea de-a doua interpretare care poate fi dată prevederii "până la soluţionarea acţiunii în fond" este în sensul că cererea de suspendare poate fi formulată până la momentul soluţionării cu titlu definitiv a cauzei, întrucât legea nu distinge dacă este vorba despre o soluţionare în primă instanţă sau o soluţionare definitivă a cauzei.

Această optică a fost îmbrăţişată de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în Sentinţa civilă nr. 1366 din 12.04.2017.

- A arătat recurenta că este întrunită condiţia prevăzută de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, referitoare la existenta cazului bine justificat.

Reţinerile organului fiscal nu corespund adevărului, întrucât prin actul adiţional la contractul individual de muncă, salariaţii angajaţi de subscrisa au fost detaşaţi pe perioade determinate de timp (1 - 2 ani) la filiala din Germania, A. SRL C., entitate cu personalitate juridică proprie şi independentă fiscal faţă de societatea mamă din România.

Potrivit art. 45 din C. muncii, prin detaşare are loc o modificare a raportului juridic de muncă în sensul că angajatul îşi va desfăşura activitatea salarială în unitatea unui alt angajator către care este detaşat, sub controlul şi coordonarea acestuia din urmă. De asemenea, drepturile salariale sunt datorate şi plătite de către angajatorul la care s-a dispus detaşarea [a se vedea art. 47 alin. (1) C. muncii], deoarece munca va fi desfăşurată în interesul acestuia.

Decizia de impunere a fost emisă cu încălcarea principiului încrederii legitime deoarece autorităţile fiscale nu au semnalat probleme cu privire la modalitatea în care ne îndeplinim obligaţiile fiscale, deşi a detaşat salariaţi în Germania de aproape 25 de ani în acelaşi regim juridic.

La emiterea actelor administrativ-fiscale organele de inspecţie fiscală au ignorat cu desăvârşire prevederile H.G. nr. 167/1991 privind aprobarea Convenţiei dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Federale Germania privind trimiterea de personal român din întreprinderi cu sediul în România pentru a activa pe bază de contracte de lucrări, care reglementează procedura şi condiţiile de derulare a raporturilor contractuale între societăţile din România şi cele din Germania, având o relevanţă deosebită în economia cauzei.

În concret, numărul de muncitori care puteau fi detaşaţi s-a determinat prin împărţirea valorii contractului ce urma a fi executat la o productivitate lunară de 3.500 euro/muncitor. Suma de 3.500 euro s-a stabilit cu titlu de venit minim de către Statul german, fiind agreată ca atare şi de către Ministerul Muncii din România. Instituirea acestui venit minim avea drept scop evitarea concurenţei neloiale în raport cu muncitorii germani. Ca atare, valoarea contractului de lucrări şi productivitatea muncitorilor angajaţi aveau un rol determinant în procedura de aprobare a detaşării.

Aşadar, organul de inspecţie fiscală este obligat să aplice cu prioritate prevederile H.G. nr. 167/1991 să ţină cont de veniturile minime stabilite, de cuantumul obligaţiilor instituite în sarcina societăţilor care desfăşoară activităţi în baza Convenţiei, precum şi de productivitatea legal acceptată a angajaţilor în condiţiile în care aceste criterii au fost determinante pentru încheierea contractelor din Germania şi au fost acceptate şi asumate întocmai, atât de către autorităţile române, cât şi de cele germane. În acest caz, concluziile inspecţiei fiscale ar fi avut un conţinut diametral opus.

Echipa de inspecţie fiscală nu a recunoscut creditul fiscal pentru o serie de contribuţii care au fost achitate în Germania de către filială. Astfel, contrar principiului evitării dublei impuneri, se solicită o a doua plată şi în România pentru aceleaşi servicii obligatorii.

Obligaţiile fiscale suplimentare calculate sunt vădit disproporţionate raportat la nivelul de productivitate al angajatului, ceea ce contravine caracterului just al impunerii, garantat de art. 56 alin. (2) din Constituţia României.

- Se precizează că este îndeplinită şi condiţia prevăzută de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, referitoare la paguba iminentă, astfel cum aceasta este definită de art. 2 lit. ş) din aceeaşi lege.

Executarea silită a veniturilor şi activelor recurentei nu ar putea conduce la stingerea creanţei fiscale contestate dar în mod cert, ar determina imposibilitatea continuării activităţii societăţii, insolvenţa şi chiar falimentul, iar imposibilitatea continuării activităţii s-ar răsfrânge şi asupra celor 407 angajaţi evidenţiaţi în Registrul de salariaţi din data de 11.09.2017 (anexa 10 la cererea de suspendare).

Executarea silită a sumelor înscrise în decizia de impunere, mai înainte ca instanţa competenta sa se pronunţe cu titlu definitiv asupra legalităţii actelor contestate, va determina disponibilizarea personalului, încetarea plăţii salariilor şi a contribuţiilor prevăzute de lege, cu consecinţe negative directe atât asupra familiilor salariaţilor, cât şi asupra bugetului asigurărilor sociale.

Efectele negative ale executării sumelor cuprinse în decizia de impunere îşi vor produce efecte şi asupra partenerilor contractuali ai recurentei.

Executarea obligaţiilor fiscale suplimentare ar genera un impact negativ semnificativ asupra bugetului de stat.

Consideră recurenta că atât sumele achitate către Statul român cu titlu de impozite, taxe, contribuţii sociale, cât şi sumele consistente de bani aduse în ţară de către angajaţii societăţii noastre au o contribuţie semnificativă pentru stimularea economiei naţionale, aspect deosebit de relevant în condiţiile în care gradul de îndatorare al Statului este într-o continuă creştere.

Legalitatea măsurii de suspendare a executării unui act administrativ este recunoscută şi la nivel european.

Astfel, prin Recomandarea nr. R(89)8 din 13.09.1989 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei cu privire la protecţia juridică provizorie în materie administrativă, se solicită autorităţii jurisdicţionale competente ca, atunci când executarea unei decizii administrative este de natură să provoace daune grave, dificil de reparat, persoanelor particulare cointeresate de această decizie să ia măsuri de protecţie în limitele competenţei sale şi fără ca, astfel, să influenţeze în vreun fel soluţia asupra fondului, cu atât mai mult atunci când există argumente juridice valabile în raport cu elementele de legalitate ale actului administrativ contestat.

4. Apărările intimatelor

Intimatele-pârâte au formulat întâmpinare, au solicitat respingerea recursului ca nefondat, menţinerea sentinţei de fond ca fiind legală şi temeinică, reiterând apărările de la instanţa de fond.

II. Considerentele şi soluţia instanţei de fond

Analizând cererea de recurs, motivele invocate, normele legale incidente, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată pentru următoarele considerente:

În fapt - Se reţine că prin acţiunea de fond, aşa cum a fost modificată, ce a format obiectul Dosarului nr. x/2016 a Curţii de Apel Cluj, s-a solicitat de reclamanta-recurentă SC A. SRL anularea Deciziei nr. 122/13.05.2015 privind soluţionarea contestaţiei şi a Deciziei de impunere nr. x/26.06.2015. Această acţiune s-a soluţionat prin pronunţarea Sentinţei civile nr. 101/7.03.2017, în sensul respingerii acţiunii conexe.

Prin cererea înregistrată la data de 19.09.2017 reclamanta-recurentă a solicitat instanţei suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/2015 emisă de AJFP Cluj şi a Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 122/13.05.2016 emisă de ANAF, până la soluţionarea definitivă a Dosarului nr. x/2016 aflat în faza de recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În drept - În conformitate cu art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004: Art. 14 "(1) În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, o data cu sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul, persoana vătămata poate sa ceara instanţei competente sa dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunţarea instanţei de fond. (2) Instanţa va rezolva cererea de suspendare, de urgenta, cu citarea părţilor. (3) Când în cauza este un interes public major, de natura a perturba grav funcţionarea unui serviciu public administrativ de importanta naţională, cererea de suspendare a actului administrativ normativ poate fi introdusa şi de Ministerul Public, din oficiu sau la sesizare, prevederile alin. (2) aplicându-se în mod corespunzător. (4) Încheierea sau, după caz, sentinţa prin care se pronunţa suspendarea este executorie de drept. Ea poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la pronunţare".

Art. 15 - "(1) Suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant şi prin cererea adresata instanţei competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat. În acest caz, instanţa va putea dispune suspendarea actului administrativ atacat, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei. Cererea de suspendare se poate formula o dată cu acţiunea principală sau printr-o acţiune separată, până la soluţionarea acţiunii în fond. (2) Dispoziţiile alin. (2) şi (4) ale art. 14 se aplică în mod corespunzător. (3) Hotărârea dată cererii de suspendare este executorie de drept, iar introducerea recursului, potrivit art. 14 alin. (4), nu suspendă executarea".

Recurenta şi-a întemeiat motivele de recurs pe prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Cât priveşte critica ce vizează motivarea succintă a instanţei de fond şi fără a se intra în cercetarea fondului

Înalta Curte reţine că recurenta este în realitate nemulţumită de abordarea şi interpretarea dată de instanţa de fond situaţiei de fapt şi de drept, şi acest lucru nu echivalează cu o nemotivare corespunzătoare a sentinţei de fond prin încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., rezultând de fapt a fi critici privind interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 care se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8, iar nu pct. 6.

Interpretarea instanţei de fond privind disp. art. 15 alin. (1) raportat la art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 şi art. 218 C. proc. fisc.

Suspendarea prevăzută de art. 14 din Legea nr. 554/2004 este o suspendare judecătorească, facultativă, la cerere, admisibilă după introducerea recursului administrativ şi durează până la soluţionarea cauzei pe fond.

Suspendarea încetează de drept dacă în termen de 60 de zile de la acordarea ei nu se introduce acţiunea în anulare.

Această cerere întemeiată pe prevederile art. 14 alin. (1) este de sine stătătoare, iar nu accesorie uneia în anulare.

Odată cu acţiunea în anulare, sau separat, reclamantul poate cere şi suspendarea actului administrativ pe parcursul judecării fondului cauzei.

Este consacrată în jurisprudenţă legătura indisolubilă dintre acţiunea principală în anulare şi cea accesorie în suspendarea actului administrativ aşa cum rezultă din formularea art. 15. În cazul renunţării reclamantului la acţiunea principală, cerea de suspendare conform art. 15 rămâne fără obiect.

Actele administrative sunt supuse unei ample proceduri administrative de contestare, detaliate şi reglementate de art. 269 şi urm. din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală în vigoare de la 1 ianuarie 2016, procedură care se finalizează cu o decizie supusă controlului judecătoresc conform art. 281 alin. (2) C. proc. fisc.

Instanţa de contencios administrativ se învesteşte cu fondul litigiului numai dacă a fost emisă decizia de soluţionare a contestaţiei administrative.

Susţinerile recurentei privind caracterul executoriu al deciziei de soluţionare a contestaţiei, întrucât e titlu de creanţă, prin legătura şi interdependenţa cu decizia de impunere şi în consecinţă, admisibilitatea unei cereri de suspendare în conformitate cu art. 15 din Legea nr. 554/2004, sunt nefondate având în vedere definiţiile noţiunilor prevăzute în C. proc. fisc. , respectiv art. 1 alin. (1) pct. 7 (creanţa bugetară), pct. 10 (creanţă fiscală), pct. 37 (titlu de creanţă fiscală), pct. 38 (titlu de creanţă bugetară) raportat la prevederile art. 93 (sfera şi actele de stabilire a creanţelor fiscale).

Referitor la incidenţa art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

Înalta Curte constată că sunt relevante deopotrivă în această privinţă considerentele Curţii Constituţionale arătate prin Decizia nr. 931/2006 privind respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a disp. art. 14 alin. (1) din Legea nr. .554/2004, în raport de art. 21 din Constituţie referitoare la accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil.

În esenţă, Curtea Constituţională a reţinut că neintroducerea de către persoana vătămată a acţiunii în anularea actului administrativ a cărui anulare a obţinut-o în prealabil în condiţiile art. 14 alin. (1) din lege, nu poate avea semnificaţia unei încălcări a dreptului de acces la o instanţă şi a dreptului la un proces echitabil, pentru că într-o asemenea situaţie autoritatea emitentă are posibilitatea ca, după trecerea termenului în care poate fi cerută anularea actului administrativ să se adreseze instanţei care a dispus suspendarea pentru a constata încetarea efectelor suspendării ca urmare a inacţiunii persoanei vătămate.

Aceleaşi considerente sunt aplicabile mutatis mutandis şi în speţa de faţă întrucât suspendarea actelor administrative poate fi dispusă numai în condiţiile expres prevăzute de lege, şi reprezintă o excepţie întrucât actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate.

În ceea ce priveşte art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, relevante sunt considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 807/2007 prin care a respins excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004, reţinând în esenţă că prin Legea nr. 262/2007 nu s-a modificat soluţia legislativă de principiu a prevederilor din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi anume, cele referitoare la suspendarea executării actului administrativ unilateral pe cale separată sau prin acţiune principală. Stabilirea unor condiţionări pentru introducerea acţiunii în justiţie nu constituie o încălcare a dreptului de acces la justiţie şi la un proces echitabil, statul dispunând de o marjă de apreciere în acest sens.

Variantele de interpretare a prevederilor art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004

Aşa cum s-a precizat mai sus, cele două prevederi vizează situaţii diferite, au o procedură şi condiţii de exercitare diferită.

Art. 14 din Legea nr. 554/2004 reglementează un caz de suspendare la cerere, dispusă pe parcursul etapei recursului graţios sau recursului ierarhic.

Art. 15 din Legea nr. 554/2004 reglementează un caz de suspendare a cererii accesorie, după declanşarea fazei judiciare a controlului de legalitate a actului administrativ.

Argumentele recurentei privind discriminarea justiţiabililor prin aplicarea art. 15 şi înlăturarea lor de la aplicarea în speţă faţă de forţa art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 148 din Constituţia României sau inechitatea mijloacelor procesuale nu pot fi reţinute, având în vedere că există în ordinea juridică internă condiţii de reglementare şi de încuviinţare a unor măsuri provizorii destinate apărării drepturilor justiţiabililor contribuabili (art. 14, art. 15), faptul că reclamantul-recurent nu a făcut diligenţe să se încadreze în condiţiile şi termenele prevăzute de legiuitor nu echivalează cu încălcarea principiilor invocate de recurent.

Suspendarea executării unui act administrativ unilateral în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004 poate fi solicitată în consecinţă, fie printr-un capăt de cerere în acţiunea principală, fie printr-o cerere separată.

Dreptul de formulare a cererii de suspendare este limitat în timp până la soluţionarea acţiunii în primă instanţă, nu se poate deci solicita suspendarea actului administrativ după dezînvestirea instanţei de fond.

Nu poate fi reţinută nici susţinerea în sensul că sintagma până la soluţionarea acţiunii în fond ar fi în sensul că ar putea fi formulată până la momentul soluţionării cu titlu definitiv întrucât dacă s-ar fi dorit acest lucru legiuitorul ar fi inserat în textul respectiv iar din economia prevederilor art. 15 rezultă că o astfel de cerere nu se poate formula după dezînvestirea instanţei de fond.

- În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 de către societatea recurentă

Având în vedere că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra fondului cererii de suspendare întemeiată pe prevederile art. 15 din Legea nr. 554/2004, considerând-o inadmisibilă şi tardivă în ansamblul său nici Înalta Curte nu va analiza celelalte susţineri şi apărări, acestea fiind de prisos, neputând forma obiectul criticilor în cererea de recurs.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Faţă de cele arătate mai sus, constatând că instanţa de fond a pronunţat o sentinţă legală şi temeinică, în conformitate cu prevederile art. 496 C. proc. civ., se va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SRL împotriva Sentinţei nr. 357 din 13 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 februarie 2019.

Procesat de GGC - GV