Suspension of execution of fiscal security measures: admissibility without prior administrative complaint and satisfaction of imminent damage condition

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2017, reclamanta A. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş-Severin suspendarea executării Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/26.06.2017, emisă de către Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, în temeiul art. 15 din Legea contenciosului administrativ.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa nr. 3317 din 26 septembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în Dosar nr. x/2017, a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii cererii invocată prin întâmpinare; a fost admisă cererea şi s-a dispus suspendarea executării Deciziei nr. 1935/26.06.2017 emisă de DGRFP Timişoara până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anulare a acesteia înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a, sub nr. x/2017.

3. Recursul

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş-Severin, prin care a solicitat admiterea acestuia, casarea sentinţei şi în rejudecare, respingerea cererii de suspendare ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca nefondată.

3.1. În motivarea recursului, s-au arătat următoarele:

Recurenta a invocat faptul că sentinţa recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

I. În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii cererii, se arată că în mod nelegal a fost respinsă de prima instanţă această excepţie.

Potrivit prevederilor art. 213 alin. (13) din C. proc. fisc. : "prin derogare de la prevederile art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, împotriva deciziei prin care se dispune instituirea măsurilor asigurătorii, prevăzute la alin. (4), cel interesat poate face contestaţie, în termen de 30 de zile la comunicare, la instanţa de contencios administrativ competentă fără a fi necesară parcurgerea procedurii prealabile".

Aşadar, textul articolului antecitat trimite la procedura reglementată de către legea contenciosului administrativ, instanţa urmând a judeca cererea potrivit dispoziţiilor de procedură cuprinse în legea care constituie dreptul comun în materie administrativă, motiv pentru care a invocat în fata primei instanţe excepţia inadmisibilităţii cererii de suspendare formulată.

Prima instanţă a făcut confuzie între excepţia inadmisibilităţii cererii de suspendare raportat la lipsa procedurii prealabile, pe de o parte şi inadmisibilitatea cererii însăşi, pe de altă parte, speţa regăsindu-se în cea de a doua variantă.

Întrucât optica legiuitorului cu privire la acest subiect este noua, competenţa instanţei de contencios administrativ fiind introdusă prin noul C. proc. fisc. , în vigoare începând cu data de 01.01.2016, în practică şi în doctrină au existat discuţii cu privire la necesitatea formulării unei plângeri prealabile îndreptate împotriva deciziei de măsuri asigurătorii, anterior introducerii cererii la instanţa judecătorească, având în vedere incidenţa legii contenciosului administrativ. În acest sens, legiuitorul a intervenit şi, prin O.U.G. nr. 84/16.11.2016 a modificat textul art. 213 alin. (13) şi a precizat, în mod neechivoc că, prin derogare de la prevederile art. 7 din Legea contenciosului administrativ, cel interesat poate face contestaţie fără parcurgerea procedurii prealabile.

Revenind la prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia suspendării efectelor actelor administrative, acesta prevede trei condiţii, obligatorii, în vederea formulării unei cereri de suspendare a efectelor actelor administrative: cazul bine justificat; paguba iminentă; sesizarea autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare. Art. 15 din Legea contenciosului administrativ pe care se întemeiază acţiunea reclamantei face trimitere la an. 14 din lege.

În condiţiile în care legea specială, respectiv C. proc. fisc. , prevede că procedura reglementată de art. 7 din Legea nr. 554/2004 nu este obligatorie, potrivit principiului specialia generalibus derogant, rezultă că cererea de suspendare a efectelor deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nu a fost reglementată de către legiuitor, motiv pentru care a apreciat că cererea este inadmisibilă.

Pe fondul cererii de suspendare, se arată că suspendarea actelor juridice reprezintă operaţia juridică de întrerupere vremelnică a efectelor acestora. Actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate care, la rândul său se bazează pe prezumţia de autenticitate şi prezumţia de veridicitate. De aici, principiul executării din oficiu - executio ex oficio, deci actul administrativ unilateral este el însuşi titlu executoriu. Tocmai de aceea, suspendarea actelor administrative apare ca o excepţie.

Recurenta a arătat că, în mod eronat, prima instanţă a considerat că erau îndeplinite condiţiile reglementate la art. 14 din Legea contenciosului administrativ. Prima condiţie care trebuie îndeplinită este aceea ca motivele suspendării să fie bine justificate, ceea ce înseamnă că ele trebuie să apară de la prima vedere ca fiind şi să creeze de la început o îndoială puternică asupra legalităţii actului administrativ contestat.

Raportat la această condiţie, se arată că în mod nejustificat prima instanţă a apreciat-o ca fiind îndeplinită, motivat de faptul că instanţa a constatat că decizia de măsuri asigurătorii contestată ar fi emisă de un organ fiscal necompetent, justificând această constatare prin raportare la dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 207/2015, însă cu nesocotirea OPANAF nr. 2546/2016.

Recurenta a arătat că în speţă sunt incidente dispoziţiile OPANAF nr. 2546/2016 pentru aprobarea Procedurii de aplicare a măsurilor asigurătorii de către organele fiscale competente şi pentru aprobarea modelelor, modului de utilizare şi de păstrare a unor formulare, respectiv prev. art. 1 lit. c) din Anexa 1.

Societatea B. SRL în insolvenţă, pentru ale cărui obligaţii fiscale restante a fost atrasă răspunderea fiscală a reclamantei se află în administrarea fiscală a recurentei, iar emiterea de către aceasta a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii este potrivit competentelor sale legale.

Referitor la încălcarea exigentelor imperative ale dispoziţiilor art. 213 din C. proc. fisc. , precum şi ale pct. 16 din OPANAF nr. 2546/2016, se arată că în sarcina reclamantei a fost emisă Decizia nr. 1932/26.06.2017 de angajare a răspunderii solidare în temeiul art. 25 alin. (3) lit. b) şi c) din Legea nr. 207/2015 pentru suma de 1.368.260 RON, sens în care a fost întocmit în condiţiile legii referatul justificativ nr. x/26.06.2017 al dispunerii măsurilor asigurătorii, cu prezentarea motivelor necesităţii acestor măsuri.

Instanţa a invocat în considerentele hotărârii judecătoreşti un text de lege care nu este aplicabil în speţă. Astfel, în speţa de faţă sunt incidente dispoziţiile Capitolului IV lit. A) pct. 57, 58, 65 din OPANAF nr. 2546/2016, iar nu pct. 16, cum eronat apreciază prima instanţă.

Având în vedere cuantumul foarte mare al obligaţiilor fiscale pentru care s-a atras răspunderea solidară, respectiv suma de 1.368.260 RON, precum şi reglementarea posibilităţii organului fiscal prevăzut la pct. 1 lit. c) anexa 1 din ordinul menţionat mai sus, de a dispune măsuri asigurătorii, în mod justificat organul emitent a apreciat că există riscul unei eventuale sustrageri de la plata obligaţiei, sens în care a aplicat această măsură preventivă, care însă nu presupun o executare silită propriu zisă. Această măsura asigurătorie va deveni executorie doar în situaţia în care şi creanţa fiscală devine executorie, respectiv decizia de atragere a răspunderii solidare nr. 1932/26.06.2017, după epuizarea căilor legale de atac împotriva acesteia.

În ceea ce priveşte condiţia producerii unei pagube iminente, este necesar ca reclamanta să fie ameninţată, prin executarea actului administrativ, cu o vătămare iminentă şi deci ireparabilă, or împotriva reclamantei nu se va declanşa vreo executare silită.

Totodată, faptul că din balanţa de verificare a societăţii avută în vedere de instanţa de fond rezultă un cuantum foarte mare al obligaţiilor fiscale neachitate de către reclamantă la bugetul general consolidat, aceasta poate reflecta în mod special comportamentul fiscal neadecvat al acesteia de neplată a obligaţiilor fiscale datorate, dar şi comportamentul către creditori în general, ceea ce reprezintă un motiv în plus pentru a fi menţinute efectele deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii.

De asemenea, aprecierea instanţei că reclamanta nu dispune de fonduri pentru a achita obligaţiile stabilite în sarcina sa nu este pertinentă, aceasta în condiţiile în care este o măsură asigurătorie, iar nu executorie.

În drept, au fost invocate prev. art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

3.2. Apărările intimatei

Intimata-reclamantă A. SRL a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

În ceea ce priveşte susţinerea că instanţa în mod eronat ar fi apreciat că Decizia de instituire a măsurii asigurătorii este emisă de un organ necompetent, aplicând eronat normele Ordinului nr. 2546/2016, se arată că sediul societăţii se află pe raza municipiului Bucureşti, astfel că din punct de vedere fiscal, societatea se află în administrarea Administraţiei Finanţelor Publice Sector 2 Bucureşti.

În raport de normele art. 30 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscală, este imperios necesar a se reţine că este competent de a emite acte administrativ fiscale care să producă efecte juridice organul fiscal reprezentat de Administraţia Finanţelor Publice Sector 2, unde este luată în evidenţă societatea noastră, şi nu Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş-Severin - Serviciul Fiscal Orăşenesc Oraviţa.

Susţinerile recurentei sunt nefondate, de asemenea, întrucât debitoarea SC B. SRL, ale cărei obligaţii fiscale restante au generat atragerea răspunderii solidare a intimatei, avea la data emiterii actelor contestate domiciliul fiscal în oraşul Reşiţa, iar nu în oraşul Oraviţa, aşa încât, la o primă analiză, se poate reţine că Decizia de instituire măsurilor asigurătorii nu a fost emisă de organul fiscal al debitoarei, cum pretinde recurenta. Înainte de data emiterii Deciziei contestate - respectiv în 26.06.2017 - debitoarea B. SRL a depus Declaraţia 050 de schimbare a sediului acesteia, din localitatea Oraviţa în localitatea Reşiţa, fapt ce a atras şi modificarea competenţei organului fiscal să administreze societatea debitoare. Astfel, organul competent să administreze societatea era AJFP Caraş-Severin şi nu Serviciul Fiscal Orăşenesc Oraviţa - organul emitent al deciziei contestate. De asemenea, anterior emiterii Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, în data de 19.05.2017 a fost eliberat certificatul de înregistrare fiscală, fiind menţionat noul sediul al debitoarei din Reşiţa. În plus, Serviciul Fiscal Orăşenesc Oraviţa a eliberat la data de 21.06.2017 - Certificatul de atestare fiscală din oficiu cu ocazia schimbării sediului la Reşiţa.

Ca atare, la data emiterii Deciziei de instituire a măsurii asigurătorii (contestate pe calea prezentei) în sarcina SC A. de către Serviciul Fiscal Orăşenesc Oraviţa, debitoarea SC B. SRL nu era administrată de Serviciul Fiscal Orăşenesc Oraviţa, aşa încât rezultă fără dubiu că Decizia instituirii măsurilor asigurătorii se impune a fi anulată, întrucât a fost emisă de un organ necompetent.

Totodată, în reţinerea cazului bine justificat, judecătorul fondului a reţinut şi faptul că această condiţie este îndeplinită prin prisma faptului că, la o analiză sumară a Deciziei de instituire măsurilor asigurătorii, nu s-au putut reţine motivele de fapt care au condus la instituirea acestei măsuri - aceasta nefiind motivată potrivit exigenţelor art. 213 C. proc. fisc. coroborate cu pct. 16 din Ordinul nr. 2546/2016, respectiv nu au fost indicate împrejurările care justifică pericolul sustragerii intimatei de la executare.

În ceea ce priveşte condiţia pagubei iminente, se arată că, prin actele depuse la dosarul cauzei, respectiv balanţa de verificare, statele de salarii depuse, adresele de înfiinţare a popririi, a rezultat fără dubiu situaţia precară a societăţii, iar o eventuală executare ar crea un prejudiciu ireparabil. Suma stabilită în sarcina societăţii nu reprezintă o obligaţie fiscală a societăţii A., ci reprezintă în fapt o obligaţie a debitorului SC B. - însă pentru această obligaţie a fost atrasă răspunderea solidară, aşa încât o asemenea obligaţie fiscală nu putea fi previzionată. Or, în lipsa unor resurse financiare pentru plata salariilor angajaţilor, plata carburantului, costurilor adiacente autovehiculelor de intervenţie (costurile cu reviziile maşinilor de intervenţie, costurile cu poliţele RCA ale maşinilor de intervenţie etc.), necesare pentru a asigura serviciile pază şi intervenţie, este evidentă iminenţa prejudiciului.

De asemenea, trebuie reţinut că lipsa resurselor necesare este datorată şi faptului că orice sumă de bani care ar putea intra în contul său va fi indisponibilizată, având în vedere adresele de înfiinţare a popririi asigurătorii emise în sarcina societăţii; prin indisponibilizarea resurselor băneşti reprezentând contrapartida serviciilor prestate de societate se află în situaţia în care societatea este în imposibilitate de a îşi desfăşura activitatea de pază şi intervenţie.

S-a mai arătat că debitorul SC B. se află în procedura reorganizării judiciare - Dosar nr. x/2015 - Tribunalul Timiş, pârâta fiind înscrisă la masa credală a debitoarei - iar potrivit planului de reorganizare, aceasta îşi recuperează creanţa fiscală potrivit planului aprobat de judecătorul sindic, aşa încât bugetul statului nu este în niciun fel prejudiciat.

Decizia de măsuri asigurătorii produce efecte juridice în sarcina societăţii, fiind indisponibilizate resursele băneşti prin adresele de înfiinţare a popririi asigurătorii; pe de alta parte, Decizia de măsuri asigurătorii a devenit executorie, având în vedere că a fost emis titlul de creanţă - respectiv Decizia de atragere a răspunderii solidare - şi a intervenit scadenţa obligaţiilor de plată, aşa încât măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii, potrivii 213 alin. (3) C. proc. fisc.

De asemenea, în măsura în care va fi dispusă suspendarea executării deciziei, pe perioada suspendării executării, societatea ar fi obligată la plata accesoriilor (calculate de la data expirării termenelor de plată a acestor obligaţii şi până la data achitării inclusiv), potrivit normelor fiscale speciale în materie, astfel încât bugetul de stat nu ar suferi vreun prejudiciu în cazul dispunerii suspendării.

În drept, au fost invocate prev. art. 205 din C. proc. civ.

3.3. Răspunsul la întâmpinare

Recurenta-pârâtă nu a formulat răspuns la întâmpinare, deşi întâmpinarea a fost comunicată în termenul legal.

4. Procedura de soluţionare a recursului

Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că, procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, a fost fixat termen pentru soluţionarea recursului de faţă.

Intimata-reclamantă a depus la dosar Note de şedinţă, prin care a arătat că prin Sentinţa civilă nr. 4398/17.11.2017 pronunţată în Dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea formulată de SC A. împotriva Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/26.06.2017; sentinţa nu este definitivă, aceasta fiind atacată pe calea recursului, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. x/2017, cu termen fixat în 20.10.2020.

5. Analiza motivelor de casare invocate de recurenta-pârâtă

5.1. Situaţia de fapt reţinută de prima instanţă

În sarcina intimatei-reclamante a fost emisă Decizia nr. 1932/26.06.2017 de angajare a răspunderii solidare în situaţia atragerii răspunderii solidare prevăzută de art. 25 alin. (3) lit. b) şi c) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală pentru suma de 1.368.260 RON, sens în care a fost întocmit în condiţiile legii referatul justificativ nr. x/26.06.2017 al dispunerii măsurilor asigurătorii cu prezentarea motivelor necesităţii acestor măsuri, urmată de emiterea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/26.06.2017, a cărei suspendare se solicită în cauza de faţă.

Răspunderea solidară a reclamantei a fost angajată raportat la declararea stării de insolvenţă a SC B. SRL, iar prin decizia de instituire a măsurilor asigurătorii contestată, organul fiscal, a reţinut, în motivarea dispunerii măsurii asigurătorii următoarele: scopul urmărit de SC A. privind preluarea unui număr mare de angajaţi de la SC B. SRL, precum şi a principalilor clienţi ca pondere în activitate şi sume facturate; amânări ale administratorului societăţii - C. - pentru consultarea dosarului de atragere a răspunderii solidare.

5.2. Analiza motivelor de casare invocate de recurenta-pârâtă

5.2.1. În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii cererii de suspendare

Deşi prima instanţă a avut în vedere, în soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii, împrejurarea că nu este necesară plângerea prealabilă, recurenta-pârâtă invocase inadmisibilitatea pe un alt temei, respectiv acela că nefiind cerută de art. 213 alin. (13) din C. proc. fisc. formalitatea plângerii prealabile pentru atacarea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, nu era îndeplinită una din condiţiile de la art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru a se dispune suspendarea.

Or, raţionamentul recurentei-pârâte nu poate fi validat; scutirea de a efectua plângere prealabilă prev. de art. 213 alin. (13) din C. proc. fisc. se aplică atât acţiunii în anulare, cât şi cererii de suspendare. Ca urmare, norma specială amintită are prioritate faţă de norma generală (art. 7 din Legea nr. 554/2004), ceea ce înseamnă că, în cauza de faţă, condiţia plângerii prealabile nu mai era necesară a fi verificată.

Pe de altă parte, nu se poate concluziona în sensul că scutirea de plângere prealabilă echivalează cu eliminarea posibilităţii de a apela la suspendarea conform art. 14 din Legea contenciosului administrativ, o astfel de interpretare fiind scoasă din context şi ignorând principiul conform căruia eliminarea accesului la o anumită cale procedurală trebuie să fie expres prevăzută de lege, neputând fi prezumată. Ca urmare, acest motiv de casare este nefondat.

5.2.2. În ceea ce priveşte motivele de casare pe fondul cererii de suspendare

Prima instanţă a reţinut că era îndeplinită condiţia cazului bine justificat, raportat la două argumente:

- Decizia de măsuri asigurătorii contestată a fost emisă de un organ fiscal necompetent, în raport de normele art. 29 din Legea nr. 207/2015 privind C. proc. fisc. , având în vedere că societatea reclamantă se afla în administrarea organului fiscal de pe raza sectorului 2 Bucureşti - respectiv în competenţa Administraţiei Finanţelor Publice Sector 2 Bucureşti şi că Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/26.06.2017 a fost emisă de către Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara;

- decizia nu este emisă şi motivată potrivit exigenţelor imperative ale dispoziţiilor art. 213 din C. proc. fisc. şi ale pct. 16. din Ordinul nr. 2546 din 5 septembrie 2016 pentru aprobarea Procedurii de aplicare a măsurilor asigurătorii de către organele fiscale competente şi pentru aprobarea modelelor, modului de utilizare şi de păstrare a unor formulare, nefiind reţinute în cuprinsul acesteia aspecte care să denote pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul.

În ceea ce priveşte paguba iminentă, s-a reţinut de către prima instanţă că iminenţa producerii pagubei rezultă din balanţa de verificare a societăţii, din care reiese că reclamanta nu dispune de fonduri pentru a achita obligaţiile stabilite în sarcina sa, acest aspect conducând la blocarea activităţii; organul fiscal - a iniţiat măsurile specifice de punere în executare a Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, fiind emisă măsura popririi asigurătorii asupra conturilor societăţii A. deschise la unităţile bancare - D. şi E.; prin indisponibilizarea resurselor băneşti reprezentând contrapartida serviciilor prestate de societate clienţilor/beneficiarilor societăţii, reclamanta se află în situaţia de a nu-şi putea desfăşura activitatea.

În ceea ce priveşte primul motiv reţinut de prima instanţă ca fiind creator de aparenţă a nelegalităţii deciziei atacate, referitor la necompetenţa organului fiscal, se constată că prin Sentinţa civilă nr. 4398/17.11.2017 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în Dosar nr. x/2017, având ca obiect acţiunea în anulare a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/26.06.2017, a fost considerat nefondat acest motiv de nulitate al deciziei menţionate. Astfel, judecătorul acţiunii în anulare a reţinut că organele fiscale au făcut aplicarea Art. 1, Anexa 1 pct. 1 lit. c) din OPANAF nr. 2546/2016, potrivit căruia organul fiscal competent pentru dispunerea măsurilor asigurătorii este organul fiscal competent în administrarea debitorului, în cazul atragerii răspunderii solidare a persoanelor răspunzătoare care sunt în administrarea altor organe fiscale centrale; s-a avut în vedere faptul că SC B. SRL, în insolvenţă, pentru ale cărei obligaţii fiscale restante a fost atrasă răspunderea fiscală a reclamantei, se află în administrarea fiscală a AJFP Caraş-Severin. Astfel, faţă de modul de soluţionare în primă instanţă a acţiunii în anulare, nu se poate reţine că subzistă aparenţa de nelegalitate a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii pe aspectul necompetenţei organului fiscal.

În ceea ce priveşte aspectul nemotivării deciziei, Înalta Curte constată că în mod corect a invocat recurenta faptul că în speţa de faţă sunt incidente dispoziţiile Capitolului IV lit. A) pct. 57, 58, 65 din OPANAF nr. 2546/2016 referitoare la instituirea măsurilor asigurătorii de organul fiscal competent altul decât organul de control (respectiv, de către organul fiscal competent în administrarea debitorului), iar nu pct. 16 care se referea la măsurile asigurătorii dispuse de organul de control, definit la pct. 1 ca fiind "organ de control competent, potrivit legii, al Direcţiei generale antifraudă fiscală, Direcţiei Generale a Vămilor, Direcţiei generale control venituri persoane fizice, Direcţiei generale de administrare a marilor contribuabili, direcţiilor generale regionale ale finanţelor publice şi organelor fiscale subordonate acestora".

Dincolo de această aplicare greşită, se mai constată faptul că prin Sentinţa civilă nr. 4398/17.11.2017 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în Dosar nr. x/2017, având ca obiect acţiunea în anulare a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/26.06.2017, s-a reţinut că autoritatea fiscală a dezvoltat într-o măsură suficientă în actele contestate elementele avute în vedere, pentru ca, din punct de vedere al elementelor obiective, faptele să justifice instituirea măsurilor asigurătorii. În ceea ce priveşte susţinerea lipsei probării existenţei condiţiilor imperative cerute de lege pentru instituirea măsurilor asigurătorii, respectiv existenţa pericolului ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, prin aceeaşi sentinţă s-a reţinut că, din cuprinsul deciziilor rezultă în mod evident motivele pentru care inspectorii fiscali au apreciat că există acest pericol (preluarea de către reclamantă a unui număr mare de angajaţi de la SC B. SRL, a principalilor clienţi cu pondere în activitate şi sume facturate, acţiuni precedate solicitării de deschidere a procedurii de insolvenţă a SC B. SRL, amânările succesive solicitate de asociatul unic a SC A. SRL, pentru consultarea dosarului de atragere a răspunderii solidare). Ca urmare, faţă de modul de soluţionare în primă instanţă a acţiunii în anulare, nu se poate reţine că subzistă aparenţa de nelegalitate a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii pe aspectul nemotivării deciziei.

Deşi Înalta Curte reţine neîndeplinirea condiţiei cazului bine justificat, va proceda şi la analizarea condiţiei pagubei iminente. Astfel, se constată că împrejurările legate de existenţa altor obligaţii fiscale ale intimatei nu pot duce la considerarea ca fiind îndeplinită a acestei condiţii; de asemenea, faptul că la acel moment al emiterii deciziei intimata nu ar dispune de fonduri băneşti pentru a achita obligaţiile stabilite în sarcina sa nu este pertinentă, în condiţiile în care este o măsură asigurătorie, iar nu executorie, constând în indisponibilizarea sumelor, iar nu executarea lor efectivă.

Ca urmare, nefiind îndeplinite nici condiţia cazului bine justificat, nici condiţia pagubei iminente, Înalta Curte constată că recursul formulat de recurenta-pârâtă este fondat, impunându-se casarea sentinţei cu respingerea cererii de suspendare ca nefondate.

4.3. Temeiul procesual al soluţiei date recursului

În temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi, rejudecând, va respinge cererea de suspendare ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş-Severin împotriva Sentinţei nr. 3317 din 26 septembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, pronunţate în Dosar nr. x/2017 în contradictoriu cu intimata-reclamantă Societatea A. SRL.

Casează sentinţa atacată şi, rejudecând, respinge cererea de suspendare ca nefondată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 februarie 2019.

Procesat de GGC - GV