Suspension of solidary tax liability decision: prescription runs from insolvency declaration, not underlying debt origin

Asupra recursurilor de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea civilă înregistrată la data de 28.02.2018 sub nr. x/2 s-a înregistrat cererea reclamantului A. prin care a chemat în judecată pe pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ilfov solicitând instanţei să dispună suspendarea Deciziei nr. IFG DEJ x/27.07.2017 de angajare a răspunderii în situaţia atragerii răspunderii solidare prevăzută la art. 25 alin. (2) lit. b), c) şi d) şi art. 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ilfov, până la pronunţarea instanţei de fond.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 2068 din 2 mai 2018 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2018 a respins cererea formulată de reclamantul A., cu domiciliul ales la "B." SCA, cu sediul în Bucureşti, str. x C, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ilfov, cu sediul în Bucureşti, str. x, ca neîntemeiată şi a dispus restituirea cauţiunii achitate, în sumă de 15797 RON, conform recipisei de consemnare nr. x din 19.04.2018.

3. Cererea de recurs

Împotriva Sentinţei civile nr. 2068 din 2 mai 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2018 a declarat recurs reclamantul A., prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea sentinţei atacate şi în rejudecare, admiterea acţiunii şi suspendarea executării Deciziei nr. IFG_DEJ x/27.07.2017 de angajare a răspunderii dispusă în temeiul art. 25 alin. (2) lit. b), c) şi d) şi art. 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ilfov, până la pronunţarea instanţei de fond, cu cheltuieli de judecată.

În drept, a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sens în care a arătat că sentinţa primei instanţe a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. t) şi ş) din Legea nr. 554/2004,

Astfel, la simpla examinare a Deciziei nr. 144455/21.07.2017 privind atragerea răspunderii solidare se observă că acesta are o puternică aparenţă de nelegalitate, fiind emisă în total dezacord cu dispoziţiile legale. Astfel, obligaţiile fiscale menţionate în cuprinsul deciziei, scadente în datele de: 25.05.2009. 25.07.2009, 25.12.2009 şi 25.11.2010 în cuantum de 2.266.197 RON sunt prescrise, soarta obligaţiilor principale fiind urmată de obligaţiile accesorii (dobânzile şi penalităţile sunt prescrise) calculate la aceste debite, acestea fiind de asemenea prescrise.

Aşadar, în mod greşit a apreciat prima instanţă în ceea ce priveşte prescripţia că: "Acest aspect necesită administrare unui amplu probatoriu, care nu poate fi administrat doar cu ocazia soluţionării cauzei pe fond, pentru că există posibilitatea ca termenele de prescripţie să fi fost suspendate sau întrerupte prin acte de executare silită împotriva societăţii debitoare", deoarece, din simpla lecturare a Deciziei nr. 14455/27.07.2017, reiese că obligaţiile de plată restante înregistrate de debitoarea C. SRL sunt născute, în proporţie covârşitoare, în perioada 2009-2010.

Or, faţă de data emiterii deciziei de atragere a răspunderii solidare, 27.07.2017, este evidentă încălcarea dispoziţiilor art. 91 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, care prevăd că dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel.

Aşadar, aserţiunile primei instanţe sunt greşite, câtă vreme la o examinare sumară a actului administrativ a cărui suspendare se solicită se putea identifica data naşterii obligaţiilor fiscale de plată ca fiind în anii 2009 şi 2010, astfel că aparenţa de nelegalitate a actului este una izbitoare.

Mai mult, la dosarul cauzei pârâta nu a depus nici un înscris, ci doar întâmpinarea, astfel că niciuna din susţinerile acesteia nu au fost dovedite.

Nu s-a dovedit reaua-credinţă a reclamantului, rea-credinţă care nu se prezumă, ci trebuie dovedită. Or, decizia contestată încearcă să inducă ideea deţinerii unui mandat de administrare, fapt nereal, astfel cum rezultă de la pag. 9, parag. 1, în care se face referire la înstrăinarea cu rea-credinţă a două autoturisme în "mandatul d-lui D.".

Mai mult, nu a fost adus nici un argument în sprijinul susţinerii că reclamantul ar fi dat dovadă de rea-credinţă. Răspunderea solidară reprezintă o instituţie de excepţie, de strictă interpretare în contextul modalităţii de recuperare a creanţelor fiscale de la contribuabilii datornici şi nu se poate presupune "ab initio" că orice acţiune sau inacţiune a unui asociat este săvârşită cu rea-credinţă. Atitudinea - în plan psihic - adoptată de persoana chemată să răspundă în solidar urmează a fi motivată şi probată în cuprinsul deciziei de atragere a răspunderii solidare, or-astfel de motive, sau de dovezi nu sunt regăsite în actul contestat.

Practica Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, este constantă în a reţine că în lipsa dovedirii elementului relei-credinţe nu poate fi atrasă răspunderea asociatului (de ex.: Decizia nr. 2910/2016, pronunţată în Dosarul nr. x/2011 şi Decizia nr. 4091/2017, pronunţată în Dosarul nr. x/2017).

Aşadar, tot la o examinare aparentă a actului, prima instanţă putea să observe nemotivarea acestuia şi lipsa dovezilor privind reaua-credinţă.

Nu există indicată data la care au luat naştere obligaţiile fiscale de plată a impozitelor şi taxelor indicate. Astfel, prin raportare şi la dispoziţiile art. 43 din vechiul C. proc. fisc. (art. 46 din Noul C. proc. fisc. ), aceste decizii sunt lovite de nulitate.

Nu au fost comunicate Reclamantului, în conformitate cu dispoziţiile art. 44 din vechiul Codul de procedură fiscală (art. 47 din Noul C. proc. fisc. ), nici deciziile privind debitul principal, nici cele privind accesoriile. Nefiind comunicate deciziile care compun debitul total de 2.297.247 RON, acestea nu sunt opozabile Reclamantului şi nu produc nici un efect juridic, prin raportare la art. 45 din vechiul C. proc. fisc. (art. 48 din Noul C. proc. fisc. ).

Este greşită aserţiunea primei instanţe, potrivit căreia actele administrative se comunică doar debitoarei, iar nu şi asociaţilor. În speţa de faţă intimata pârâtă ANAF a decis să emită un act administrativ de atragere a răspunderii solidare pentru debitele restante ale debitoarei C. SRL, iar recurentul reclamant nu a avut şi nu are calitatea de administrator ca să se prezume că a luat la cunoştinţă de acestea. Or, pentru ca aceste debite, stabilite prin decizii comunicate debitoarei, să i se opună, potrivit dispoziţiilor din C. proc. fisc. , trebuiau să-i fie comunicate.

Reclamantul nu a deţinut niciodată calitatea de administrator al debitoarei, astfel că menţiunea din cuprinsul Deciziilor, pag. 9, parag. 1, referitoare la înstrăinarea a două autovehicule "în mandatul" său este nelegală, acesta având doar calitatea de asociat inactiv în societate, iar administratori pe perioada cuprinsă între data la care aceştia au intrat în societate, respectiv 25.01.2012 - prezent, au fost: E., pe perioada 08.11.2011 - 26.06.2012, F., pe perioada 26.06.2012 - 17.07.2012 şi G., pe perioada 17.07.2012 - prezent.

Or, conform celor menţionate la fila x în Decizie, autoturismul H. a fost înstrăinat la data de 21.12.2012, autoturismul K. la data de 26.08.2008, deci în mandatul administratorului I., dar în afara perioadei de stabilire a obligaţiilor fiscale (2009 - 2014), autoturismul J. a fost înstrăinat în data de 15.11.2012, iar autoturismul L. la data de 21.09.2007, tot în afara perioadei de stabilirea a obligaţiilor fiscale.

Din nou, la o simplă examinare a Deciziei a cărei suspendare se solicită, se poate observa că cele două înstrăinări se situează în afara perioadei fiscale menţionate în chiar cuprinsul Deciziei.

Vădita neconcordanţă din cuprinsul deciziei între, pe de o parte, cele menţionate la pct. 2.2. care detaliază persoanele răspunzătoare şi, pe de altă parte, cele reţinute în finalul deciziei, pârâta omite o parte persoanele răspunzătoare, deşi cestea au activat în societatea în perioada obligaţiilor fiscale pretinse de ANAF, respectiv 2009 - 2014, unii fiind chiar administratori.

Aşadar, contrar susţinerilor instanţei de fond, neregularităţile semnalate furnizează suficiente indicii apte să răstoarne prezumţia de legalitate a actului administrativ, care rezultă din probele administrate în cauză, fără a se analiza pe fond conţinutul actului administrativ.

Concluzionând, arată că există indicii puternice că Decizia a cărei suspendare o solicită este nelegală şi netemeinică, prin raportare la chiar temeiurile de drept şi de fapt invocate în cuprinsul acesteia şi, prin urmare, există o puternică aparentă de nelegalitate privind naşterea unei obligaţii de plată în sarcina sa.

2.1. În mod greşit a apreciat prima instanţă că nu este îndeplinită condiţia "pagubei iminente".

Prima instanţă a reţinut, cu privire la condiţia existenţei pericolului producerii unei pagube iminente, că: "Reclamantul nu a prezentat probe concrete cu privire la situaţia sa financiară, în afara a două adeverinţe privind calitatea sa de angajat, pentru a se putea aprecia, dacă prin comparaţie cu sumele impuse, i se creează acestuia o pagubă iminentă. Acesta poate avea venituri substanţiale din alte surse în afara veniturilor salariale. Doar faptul că suma pentru care s-a atras răspunderea solidară este foarte mare nu înseamnă automat că în patrimoniul reclamantului s-ar produce, prin executare, un prejudiciu care nu mai poate fi reparat ulterior".

În conformitate cu art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă reprezintă "prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public".

Or, cuantumul sumei de executat este foarte mare, în valoare de jumătate de milion euro (500.000 euro), în condiţiile în care cuantumul veniturilor recurentului este de 383 ori mai mic, acesta având un venit lunar de 6.000 RON (echivalentul a 1.304 euro) (anexa 4 la acţiune - Dovezi privind veniturile reclamantului).

Aşadar, aserţiunea primei instanţe, potrivit căreia nu s-au administrat, în afară de adeverinţe de venit, alte probe pentru a se putea aprecia dacă, prin comparaţie cu suma impusă, i se creează sau nu un prejudiciu recurentului este cel puţin hilară, având în vedere că suma de 500.000 euro este aptă să creeze un prejudiciu oricărei persoane fizice, care nu desfăşoară în mod constant activităţi economice, având în vedere şi faptul că actul administrativ fiscal a cărui suspendare se solicită este un titlu executoriu a cărui executare silită este iminentă.

Instituirea de măsuri asigurătorii asupra bunurilor reclamantului, inclusiv poprirea conturilor şi posibilitatea continuării executării, reprezintă o pagubă iminentă în accepţiunea dată de legiuitor la art. 2 lit. ş) din Legea nr. 554/2004.

În concluzie, având în vedere că suspendarea executării actului administrativ are tocmai rolul de a preîntâmpina producerea unor prejudicii grave pentru patrimoniul reclamantului, şi cea de-a doua condiţie, cea a pagubei iminente, este îndeplinită, fiind evident că, din punct de vedere economic, patrimoniul reclamantului ar fi diminuat cu o sumă însemnată faţă de posibilităţile (patrimoniul) acestuia, cu consecinţa producerii unei pagube iminente, în înţelesul dat de legiuitor.

5. Procedura de soluţionare a recursului,

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 18 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 23 ianuarie 2019.

6. Aspecte de fapt şi de drept relevante

Obiectul acţiunii în contencios administrativ formulate de reclamant îl constituie suspendarea Deciziei nr. IFG DEJ x/27.07.2017 de angajare a răspunderii în situaţia atragerii răspunderii solidare prevăzută la art. 25 alin. (2) lit. b), c) şi d) şi art. 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ilfov, până la pronunţarea instanţei de fond

Prima instanţă a respins cererea formulată, reţinând că nu sunt întrunite condiţiile cumulative prevăzute art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv existenţa unui caz bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente.

Cu referire la cauzele de nelegalitate a actului, invocate de reclamant, prima instanţa a reţinut că acestea nu demonstrează existenţa unui caz bine justificat, întrucât, în primul rând, instanţa nu poate proceda la analiza legalităţii actului, aceasta fiind de competenţa instanţei care judecă acţiunea în anulare, iar în al doilea rând, că împrejurările de fapt şi de drept relevate nu sunt de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii actului a cărui suspendare se solicită.

Referitor la calitatea reclamantului în firma SC C. SRL, prima instanţă a amintit că potrivit art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 "Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: b) administratorii, asociaţii, acţionarii şi orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credinţă, sub orice formă, a activelor debitorului".

Aşa fiind, prima instanţă a apreciat că sunt neîntemeiate susţinerile reclamantului referitoare la existenţa unui caz bine justificat în ceea ce priveşte lipsa calităţii cerute de lege, pe motiv că nu a deţinut niciodată calitatea de administrator al debitoarei.

Cu privire la critica care vizează lipsa datei la care au luat naştere obligaţiile fiscale, prima instanţă a evidenţiat că nici aceasta nu poate constitui un caz bine justificat, pentru că decizia atacată nu este o decizie de stabilire a obligaţiilor fiscale ale debitoarei, ci este una privind atragerea răspunderii solidare, astfel că data obligaţiilor fiscale trebuie să reiasă şi să se regăsească în actele administrativ fiscale privind societatea şi nu în decizia a cărei suspendare se solicită.

În vederea înlăturării susţinerii potrivit căreia majoritatea obligaţiilor fiscale ale societăţii sunt prescrise, prima instanţă a precizat, în prealabil, că aceasta trebuia analizată în acelaşi context, întrucât analiza valabilităţii titlurilor de creanţă necesită administrarea unui amplu probatoriu care nu poate fi administrat decât cu ocazia soluţionării cauzei pe fond, pentru că există posibilitatea ca termenele de prescripţie să fi fost suspendate ori întrerupte prin acte de executare silită împotriva societăţii debitoare.

De asemenea, prima instanţă a apreciat că nici necomunicarea către reclamant a deciziilor privind debitele societăţii nu pot constitui motiv de nelegalitate evident al deciziei a cărei suspendare se solicită, pentru că actele administrativ fiscale se comunică debitorului şi nu persoanelor care deţin diverse funcţii în cadrul societăţii debitoarei.

Faptul că nu s-a stabilit răspunderea în sarcina tuturor persoanelor care au deţinut calitatea de asociaţi ori administratori nu este o împrejurare de fapt sau de drept de natură a crea serioase dubii în privinţa actului atacat, răspunderea solidară fiind atrasă de activitatea şi de culpa fiecărei persoane.

În concluzie, prima instanţă a apreciat că niciunul dintre motivele invocate nu poate fi apreciat ca o împrejurare legată de starea de drept sau de fapt de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii actului contestat.

Faţă de faptul că cele două condiţii prevăzute la art. 14 din Legea nr. 554/2004 trebuie îndeplinite cumulativ, iar prima condiţie a cazului bine justificat nu este îndeplinită, prima instanţă a conchis că este neîntemeiată cererea de suspendare a executării deciziei de impunere atacate.

Cu privire la condiţia existenţei pericolului producerii unei pagube iminente, prima instanţă a reţinut că reclamantul nu a prezentat probe concrete cu privire la situaţia sa financiară, în afara a două adeverinţe privind calitatea sa de angajat, pentru a se putea aprecia, dacă prin comparaţie cu sumele impuse i se creează acestuia o pagubă iminentă.

7. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei-pârâte, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Înalta Curte achiesează la constatările primei instanţe, potrivit cărora nu sunt întrunite în cauză condiţiile cumulative prevăzute art. 14 din legea nr. 554/2004, respectiv existenţa unui caz bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente, în special în ceea ce priveşte concluzia că împrejurările de fapt şi de drept relevate nu sunt apte să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii actului a cărui suspendare se solicită.

Astfel, nu se poate aprecia că ar constitui un caz bine justificat, în sensul definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, faptul că reclamantul nu a deţinut calitatea de administrator al debitoarei, în condiţiile în care răspunderea solidară reglementată de art. 25 alin. (2) lit. b) şi d) din Legea nr. 207/2015 se poate stabili în sarcina oricărei persoane, norma nu stabileşte nicio cerinţă în privinţa calităţii persoanei responsabile, aceasta poate fi chiar şi un terţ faţă de societate care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare.

De asemenea, neavând nicio relevanţă dacă persoana a cărei răspundere solidară a fost angajată a avut sau nu o anumită calitate în cadrul societăţii insolvabile, este nepertinentă, sub aspectul legalităţii actului atacat, şi apărarea recurentului reclamant în sensul că nu s-a stabilit răspunderea în sarcina tuturor persoanelor care au deţinut calitatea de asociaţi sau administratori.

Înalta Curte împărtăşeşte opinia primei instanţă şi în ceea ce priveşte prescripţia dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale sau lipsa menţiunilor privind data la care obligaţiile fiscale au luat naştere.

În acest context, trebuie menţionat că prescripţia, ca o chestiune de nelegalitate evidentă a actului atacat, ar putea fi analizată doar în raport de dreptul organului fiscal de a stabili răspunderea solidară pentru datoriile debitoarei declarate insolvabilă, respectiv de la data declarării insolvabilităţii. Sunt neconcludente apărările prin care se face referire la data naşterii obligaţiilor fiscale ale societăţii SC C. SRL, întrucât, în primul rând, în prezenta procedură nu pot fi analizate titlurile de creanţă ale debitorului declarat insolvabil, iar în al doilea rând, fiind vorba despre o răspundere subsecventă, dreptul organelor fiscale de a emite o decizie în temeiul art. 25 alin. (2) lit. b) şi d) din Legea nr. 207/2015 se naşte în momentul declarării insolvabilităţii debitorului principal şi nu în momentul la care se naşte creanţa fiscală faţă de acesta.

Aşa fiind, având în vedere că în cuprinsul Deciziei atacate se arată că debitoarea SC C. SRL a fost declarată insolvabilă prin Procesul-verbal nr. x/12.09.2013, motivul de nelegalitate aparentă, ca urmare a prescrierii dreptului organului fiscal de a stabili răspunderea, nu se confirmă.

Aşa cum în mod corect a observat prima instanţă, necomunicarea către reclamant a deciziilor privind debitele societăţii nu pot constitui motiv de nelegalitate, pentru că actele administrativ fiscale se comunică contribuabilului/plătitorului şi nu persoanelor care deţin diverse funcţii sau calităţi în cadrul societăţii debitoarei.

În această ordine de idei trebuie menţionat că, în ceea ce priveşte conţinutul şi motivarea actului atacat, recurentul reclamant nu a invocat motive de nelegalitate aparentă ce se circumscriu cerinţelor stabilite prin art. 26 din Legea nr. 207/2015, coroborate cu art. 46 şi 49 din acelaşi act normativ.

În consecinţă, având în vedere că nu au fost identificate împrejurări care să înlăture prezumţia de care beneficiază actul atacat, condiţiile prevăzute art. 14 din legea nr. 554/2004, respectiv existenţa unui caz bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente, fiind cumulative, Înalta Curte apreciază că nu se impune analizarea condiţiei existenţei pericolului producerii unei pagube iminente.

8. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este neîntemeiat, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinţei civile nr. 2068 din 2 mai 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2018, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică azi 20 februarie 2019.

Procesat de GGC - GV