Tax dispute jurisdictional conflict: territorial competence determined by the decision on objection rather than the tax assessment

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată. Prima instanţă învestită

Prin cererea înregistrată la data de 23.04.2018, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2018, reclamanta A. SRL în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş, în temeiul art. 8 alin. (1) coroborat cu art. 11 alin. (1) lit. a) şi art. 18 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ cu modificările şi completările ulterioare (în continuare "Legea nr. 554/2004") raportate la art. 281 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală şi la pct. 5.4. din Ordinul preşedintelui Administraţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 3741/2015 (în continuare "OPANAF nr. 3741/2015"), a solicitat să se dispună:

(i) Anularea Deciziei de soluţionare nr. 368/12.10.2017 emise de DGSC, privind soluţionarea contestaţiei formulată de B. şi comunicată Societăţii în data de 17.10.2017 (denumită în continuare "Decizia de Soluţionare", ataşată în Anexa nr. 1) prin care a fost respinsă în parte contestaţia Societăţii înregistrată la organele fiscale sub nr. A-SLP 1383 din data de 07.06.2017 (denumită în continuare "Contestaţia fiscală", ataşată în Anexa nr. 2) îndreptată împotriva Deciziei de impunere nr. x/31.03.2017 (în continuare denumită "Decizie de impunere", ataşată în Anexa nr. 3) şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/31.03.2016 (în continuare denumită "Raport de inspecţie fiscală", ataşat în Anexa nr. 4);

(ii) Anularea Deciziei de impunere şi a Raportului de inspecţie fiscală în ceea ce priveşte obligaţiile suplimentare de plată stabilite nelegal în sarcina Societăţii în cuantum de 3.677.588 RON, compuse din:

• Impozit pe profit stabilit suplimentar la plată în cuantum de 1.798.599 RON, din care:

- 311.637 RON reprezentând impozit pe profit stabilit suplimentar aferent cheltuielilor reprezentând indemnizaţii pentru drepturi salariale acordate d-lui C., considerate nedeductibile;

- 206.760 RON reprezentând impozit pe profit stabilit suplimentar aferent cheltuielilor cu chiriile şi cazările persoanelor detaşate, considerate nedeductibile;

- 162.347 RON reprezentând impozit pe profit stabilit suplimentar aferent cheltuielilor de deplasare ale angajaţilor B. şi persoanelor detaşate, considerate nedeductibile;

- 1.117.857 RON reprezentând impozit pe profit stabilit suplimentar aferent cheltuielilor de deplasare ale persoanelor detaşate din Germania, facturate de către D.;

• TVA stabilită suplimentar la plată în cuantum de 1.878.989 RON, din care:

- 467.455 RON reprezentând TVA stabilit suplimentar aferent cheltuielilor reprezentând indemnizaţii pentru drepturi salariale acordate d-lui C.;

- 3.055 RON reprezentând TVA stabilit suplimentar aferent cheltuielilor cu chiriile şi cazările persoanelor detaşate;

- 51.846 RON reprezentând TVA stabilit suplimentar aferent cheltuielilor de deplasare ale colaboratorilor interni;

- 1.086.362 RON reprezentând TVA stabilit suplimentar aferent cheltuielilor de deplasare ale persoanelor detaşate din Germania, facturate de D.;

- 196.389 RON reprezentând TVA stabilit suplimentar aferent achiziţiilor intracomunitare de servicii primite de la E.., F. şi G.;

- 73.882 RON reprezentând TVA stabilit suplimentar aferent cheltuielilor cu personalul detaşat aferent anului 2008;

(iii) Restituirea către Societate a sumelor achitate cu titlu de obligaţii suplimentare de plată reţinute nelegal în sarcina Societăţii în cuantum de 3.677.588, precum şi a accesoriilor aferente;

(iv) Obligarea în solidar a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

Prin Sentinţa civilă nr. 3777 din data de 25 septembrie 2018 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia de necompetenţă teritorială a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei formulată de reclamanta A. SRL, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş, în favoarea Curţii de Apel Târgu Mureş.

Pentru a pronunţa această sentinţă Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că, potrivit art. 129 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., necompetenţa este de ordine publică, în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura.

Potrivit art. 10 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului. Dacă reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepţia necompetenţei teritoriale.

Curtea a reţinut că prevederile art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 reglementează competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal, prin derogare de la dispoziţiile cuprinse în C. proc. civ., în raport de două criterii şi anume: poziţia organului emitent în structura aparatului administraţiei publice şi în cazul actelor administrative ce privesc taxe, impozite, contribuţii, datorii vamale ori accesorii ale acestora, cuantumul sumei de formează obiectul actului contestat.

Din interpretarea textului legal menţionat se desprinde concluzia că dacă litigiul poartă asupra unui act administrativ care se referă la taxe, impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora, competenţa materială a instanţei se stabileşte exclusiv în funcţie de criteriul valoric, indiferent de poziţionarea în cadrul organelor administraţiei publice a autorităţii publice emitente a actului contestat. Astfel, tribunalele soluţionează în fond litigiile ce au ca obiect acte administrative care privesc taxe, impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 1.000.000 RON, iar curţile de apel, litigiile în cazul cărora suma contestată este mai mare de 1000.000 RON.

Cum în speţa de faţă, reclamanta a solicitat anularea unor acte administrativ-fiscale prin care s-a reţinut în sarcina acesteia obligaţia de plată a unei sume mai mare de 1.000.000 RON, neavând relevanţă faptul că pârâtă Administraţia Judeţeana a Finanţelor Publice Mureş este o autoritate publică locală, competenţa materială de soluţionare în primă instanţă a litigiului aparţine curţii de apel.

Potrivit art. 10 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului. Dacă reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepţia necompetenţei teritoriale.

Ca situaţie premisă, Curtea a reţinut că reclamanta şi pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş au sediul în raza teritorială de competenţă a Curţii de Apel Mureş, în timp ce pârâta ANAF - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili are sediul în raza teritorială de competenţă a Curţii de Apel Bucureşti.

Astfel, pentru soluţionarea excepţiei de necompetenţă teritorială a instanţei este necesară stabilirea conţinutului şi a sensului sintagmei "instanţa de la domiciliul pârâtului" prevăzută de art. 10 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Procedând la interpretarea teleologică şi sistematică a prevederilor art. 10 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 s-a reţinut că prin sintagma "instanţa de la domiciliul pârâtului" se înţelege instanţa de la sediul pârâtei care a emis actul administrativ-fiscal, care produce efecte juridice faţă de reclamantă în sfera raporturilor de drept fiscal, în accepţiunea art. 1 pct. 1 din C. proc. fisc. .

Potrivit art. 1 pct. 1 din C. proc. fisc. actul administrativ fiscal reprezintă actul emis de organul fiscal în exercitarea atribuţiilor de administrare a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale, pentru stabilirea unei situaţii individuale şi în scopul de a produce efecte juridice faţă de cel căruia îi este adresat.

Potrivit art. 36 din C. proc. civ., s-a reţinut că existenţa calităţii procesuale pasive a unui pârât presupune identitatea între persoana pârâtului şi subiectul pasiv din raportul juridic obligaţional dedus judecăţii.

Astfel, în litigiile de contencios administrativ calitatea procesuală pasivă revine autorităţii publice care a emis actul administrativ-fiscal care produce efecte juridice în sfera raporturilor de drept fiscal, potrivit art. 1 pct. 1 din C. proc. fisc. , iar competenţa teritorială de soluţionare a cererii se determină prin raportare la sediul autorităţii publice pârâte care a emis actul administrativ-fiscal care produce efecte juridice faţă de reclamantă în sfera raporturilor de drept fiscal.

În prezenta cauză, actul administrativ-fiscal care produce efecte juridice faţă de reclamantă în sfera raporturilor de drept fiscal este reprezentat de Deciziei de impunere emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş, cu sediul în municipiul Târgu Mureş, strada x, nr. 1 - 3, jud. Mureş, prin care s-au stabilit în sarcina reclamantei obligaţii fiscale de plată în cuantum de 3.677.588 ron.

Aşadar, prevederile art. 10 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 reglementează o competenţă teritorială alternativă de soluţionare a litigiilor de contencios administrativ în favoarea instanţei de la domiciliul reclamantului sau în favoarea instanţei de la domiciliul pârâtului.

Or, prin "instanţa de la domiciliul pârâtului" se înţelege instanţa de la sediul pârâtului care a emis actul administrativ-fiscal, care produce efecte juridice faţă de reclamantă în sfera raporturilor de drept fiscal, în cazul de faţă, instanţa de la sediul pârâtei Administraţia Judeţeana a Finanţelor Publice Mureş, cu sediul în municipiul Târgu Mureş, strada x, nr. 1 - 3, jud. Mureş, care a emis Deciziei de impunere privind obligaţiile suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice, în cuantum de 3.677.588 ron.

Curtea a reţinut că prevederile art. 10 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 nu reglementează o competenţă teritorială alternativă de soluţionare a litigiilor de contencios administrativ în favoarea instanţei de la sediul pârâtului care a emis actul administrativ-fiscal, care produce efecte juridice faţă de reclamantă în sfera raporturilor de drept fiscal sau în favoarea instanţei de la sediul pârâtei care a emis decizia de soluţionare a contestaţiei administrative, o astfel de interpretare fiind de natură să adauge la lege şi să extindă în mod nejustificat sfera de aplicarea prevederilor legale menţionate anterior.

Aşadar, prevederile art. 10 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 nu pot fi interpretate în sensul că reclamanta se poate adresa fie instanţei de la sediul pârâtei, Administraţia Judeţeana a Finanţelor Publice Mureş, care a emis decizia de impunere, care produce efecte juridice faţă de reclamantă în sfera raporturilor de drept fiscal, fie instanţei de la sediul pârâtei ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, care a soluţionat contestaţia administrativ-fiscală.

Împrejurarea că reclamanta a formulat cerere de chemare în judecată în contradictoriu şi cu pârâţii Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor nu este de natură să conducă stabilirea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca instanţă în a cărei rază teritorială se află sediul acestor pârâte.

Pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov este chemată în judecată în mod artificial, întrucât aceasta nu are calitatea de emitentă a vreunui act administrativ-fiscal a cărui anulare se solicită în prezenta cauză.

Curtea de Apel a reţinut că pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş, care a emis Decizia de impunere este subordonată administrativ pârâtei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, însă această împrejurare nu este de natură să confere calitate procesuală pasivă pârâtei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov.

În litigiile de contencios administrativ stabilirea competenţei teritoriale de soluţionare a cauzei se face în funcţie de sediul autorităţii publice pârâte care a emis actul administrativ-fiscal, în accepţiunea art. 1 pct. 1 din C. proc. fisc. , care produce efecte juridice faţă de reclamantă, iar nu prin raportare la sediul autorităţii publice pârâtei în subordinea căreia se află autoritatea publică care a emis actul administrativ a cărui anulare se solicită.

Or, pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov nu a emis vreun act administrativ-fiscal a cărui anulare să se solicite în prezenta cauză, astfel încât competenţa teritorială de soluţionare a cauzei nu se poate stabili în funcţie de sediul acestei pârâte.

Potrivit art. 28 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile C. civ. şi cu cele ale C. proc. civ., în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte.

Potrivit art. 112 din C. proc. civ.:

(1) Cererea de chemare în judecată a mai multor pârâţi poate fi introdusă la instanţa competentă pentru oricare dintre aceştia; în cazul în care printre pârâţi sunt şi obligaţi accesoriu, cererea se introduce la instanţa competentă pentru oricare dintre debitorii principali.

(2) Dacă un pârât a fost chemat în judecată numai în scopul sesizării instanţei competente pentru el, oricare dintre pârâţi poate invoca necompetenţa la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

Or, prevederile art. 10 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 au caracterul unor norme de procedură civilă cu caracter special, care derogă de la prevederile de drept comun cuprinse în art. 112 alin. (1) din C. proc. civ., în ce priveşte prorogarea legală de competenţă teritorială în cazul cererilor de chemare în judecată introduse împotriva mai multor pârâţi, urmând a se aplica dispoziţiile cuprinse în norma procedură civilă cu caracter special.

Aşadar, prevederile art. 10 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 reprezintă o normă de procedură civilă cu caracter special, care derogă de prevederile de drept comun prevăzute de art. 112 alin. (1) din C. proc. civ.

Potrivit art. 281 alin. (2) din C. proc. fisc. , deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor împreună cu actele administrative fiscale la care se referă pot fi atacate de către contestator sau de către persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei, la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii.

Aşadar, în lumina prevederilor art. 281 alin. (2) din C. proc. fisc. , obiectul acţiunii în contenciosul administrativ este reprezentat de decizia emisă în soluţionarea contestaţiei administrative, împreună cu actele administrative fiscale la care se referă, însă prevederile legale menţionate anterior nu pot fi interpretate în sensul determinării competenţei teritoriale de soluţionare a cauzei în favoarea instanţei în a cărei rază teritorială se află sediul autorităţii publice care a emis decizia de soluţionare a contestaţiei administrative.

Curtea de Apel a reţinut că prevederile art. 281 alin. (2) din C. proc. fisc. se completează cu prevederile art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi reglementează obiectul acţiunii în contenciosul administrativ, iar nu şi competenţa teritorială de soluţionarea a acţiunii în contenciosul administrativ, care se determină în funcţie de dispoziţiile cuprinse în art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Dacă intenţia legiuitorului ar fi fost să se stabilească competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea instanţei în a cărei rază teritorială se află sediul autorităţii publice care a soluţionat contestaţia administrativă, ar fi menţionat acest lucru în mod expres în conţinutul prevederilor art. 281 din C. proc. fisc.

De altfel, din conţinutul prevederilor art. 281 alin. (2) din C. proc. fisc. rezultă că deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor împreună cu actele administrative fiscale la care se referă pot fi atacate de către contestator sau de către persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei, la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii.

Sintagma "în condiţiile legii" prevăzută de art. 281 alin. (2) din C. proc. fisc. face trimitere la dispoziţiile art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, care reprezintă norma juridică de procedură civilă cu caracter special care se aplică în litigiile de contencios administrativ şi care derogă de la dispoziţiile de drept comun cuprinse în C. proc. civ. referitoare la competenţa materială şi teritorială de soluţionare a litigiilor.

Or, prevederile art. 10 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 reglementează o competenţă teritorială alternativă de soluţionare a litigiilor de contencios administrativ în favoarea instanţei de la sediul reclamantului sau în favoarea instanţei sediul pârâtei, aceasta din urmă fiind instanţa în a cărei rază teritorială se află autoritatea publică care a emis actul administrativ-fiscal care produce efecte juridice faţă de reclamantă, potrivit art. 1 pct. 1 din C. proc. fisc.

Cu alte cuvinte, competenţa teritorială de soluţionare a cauzei nu se determină în funcţie de sediul autorităţii publice care a emis decizia de soluţionare a contestaţiei administrative, ci în funcţie de sediul autorităţii publice care a emis actul administrativ-fiscal care produce efecte juridice faţă de reclamantă, potrivit art. 1 pct. 1 din C. proc. fisc.

Conclusiv, Curtea de Apel a reţinut că prevederile potrivit art. 281 alin. (2) din C. proc. fisc. prezintă relevanţă juridică doar pentru determinarea obiectului acţiunii în contenciosul administrativ,potrivit art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar pentru stabilirea competenţei teritoriale de soluţionare a cauzei relevanţă juridică prezintă sediul pârâtei Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş, care a emis Decizia de impunere privind obligaţiile suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice.

Or, pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş are sediul în municipiul Târgu Mureş, strada x, nr. 1 - 3, jud. Mureş, aflându-se în raza teritorială de competenţă a Curţii de Apel Mureş.

Astfel, prin raportare la prevederile art. 10 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Curtea de Apel Bucureşti a concluzionat că nu este competentă teritorial să soluţioneze cererea cu care a fost învestită, întrucât în raza teritorială de competenţă a acesteia nu se află nici sediul reclamantei, nici sediul autorităţii publici pârâtei Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş care a emis Decizia de impunere a cărei anulare se solicită în prezenta cauză.

Dimpotrivă, atât sediul reclamantei, cât şi sediul pârâtei care a emis actul administrativ-fiscal, în accepţiunea art. 1 pct. 1 din C. proc. fisc. , care produce efecte juridice în sfera raporturilor de drept fiscal se află în raza teritorială de competenţă a Curţii de Apel Mureş, care este instanţa competentă teritorială să soluţioneze prezenta cauză.

2. A doua instanţă învestită, după declinare

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Mureş, secţia a II- civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 16.11.2018 sub acelaşi nr. x/2/2018.

Prin Sentinţa nr. 180 din data de 19 decembrie 2018 Curtea de Apel Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Curţii de Apel Târgu Mureş, invocată de reclamantă şi a declinat competenţa teritorială de soluţionare a acţiunii în contencios administrativ formulată de reclamanta A. SRL, în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare A Contestaţiilor, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Curtea de Apel Târgu Mureş a reţinut cu titlu prealabil, că se impune a se reţine că la momentul înregistrării acţiunii Legea nr. 554/2004 nu era modificată prin Legea nr. 212/2018, astfel că apărarea pârâtei Direcţia Generală de Administrare a marilor Contribuabili cu referire la forma modificată a legii [art. 10 alin. (3)] nu a fost primită.

De asemenea, nici invocarea de către pârâta amintită a autorităţii de lucru judecat de care s-ar bucura Sentinţa nr. 3777/2018 a Curţii de Apel Bucureşti sub aspectul competenţei nu este corectă faţă de prevederile art. 131 alin. (1) C. proc. civ. care obligă instanţa să-şi verifice din oficiu competenţa, la primul termen de judecată, cu consecinţa, în cazul declinărilor reciproce de competenţă, a incidenţei prevederilor art. 135 C. proc. civ.

Astfel, prin acţiunea promovată în faţa Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta a solicitat anularea Deciziei nr. 368/12.10.2017 emise de DGSC, privind soluţionarea contestaţiei formulată de B. şi comunicată Societăţii în data de 17.10.2017 prin care a fost respinsă în parte contestaţia Societăţii înregistrată la organele fiscale sub nr. A-SLP 1383 din data de 07.06.2017 îndreptată împotriva Deciziei de impunere nr. x/31.03.2017 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/31.03.2016, precum şi anularea Deciziei de impunere şi a Raportului de inspecţie fiscală în ceea ce priveşte obligaţiile suplimentare de plată stabilite nelegal în sarcina Societăţii în cuantum de 3.677.588 RON.

Aşadar, suntem în prezenţa unei acţiuni în contencios administrativ fiscal. Reclamanta a solicitat anularea deciziei de soluţionare a contestaţiei, decizie prin care s-a respins în parte contestaţia formulată împotriva deciziei de impunere.

Din coroborarea prevederilor art. 268 şi art. 269 din Legea nr. 207/2015 rezultă că împotriva titlului de creanţă fiscală se poate formula contestaţie administrativă care se soluţionează de organul competent la care face referire art. 272 din acelaşi act normativ. Ulterior soluţionării contestaţiei administrative prin decizie, aceasta poate fi atacată în instanţă. În acest ultim sens, prevederile art. 281 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 stipulează că "deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor împreună cu actele administrative fiscale la care se referă pot fi atacate de către contestator sau de către persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei, la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii".

Dispoziţiile art. 281 din C. proc. fisc. trebuie interpretate teleologic, astfel că se impune a se reţine că "condiţiile legii" - la care face referire alin. (2) - trebuie raportate la obiectul acţiunii în contencios fiscal - care este decizia de soluţionare a contestaţiei. Aceasta înseamnă că, în situaţia în care instanţa este sesizată cu o cerere de anulare a unei decizii date în soluţionarea contestaţie, devin incidente normele de drept comun în materia contenciosului administrativ cuprinse la art. 10 din Legea nr. 554/2004 cu privire la competenţa teritorială a instanţei, prin raportare la obiectul acţiunii în contencios administrativ fiscal.

Concluzionând, instanţa a reţinut că obiectul acţiunii de contencios fiscal este stabilit de Titlul VIII din Legea nr. 207/2015 - respectiv decizia dată în soluţionarea contestaţiei - cu excepţia situaţiei prevăzute de art. 281 alin. (5) din acelaşi act normativ, situaţie care însă nu se verifică în cauză.

Ca o consecinţă a raţionamentului expus anterior, instanţa a apreciat că actul administrativ fiscal prin care s-au stabilit obligaţii fiscale în sarcina reclamantei este reprezentat de decizia de impunere care nu are relevanţă sub aspectul competenţei materiale a instanţei.

S-a reţinut că decizia de soluţionare a contestaţiei a fost emisă de pârâta ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor.

Or, potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 (forma în vigoare la momentul promovării acţiunii), "reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului. Dacă reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepţia necompetenţei teritoriale".

Aşadar, legea prevede o competenţă teritorială alternativă, iar Curtea a reţinut că în materia contenciosului administrativ suntem în prezenţa unor norme de competenţă teritorială absolută.

În cauză, reclamantul nu a optat pentru instanţa de la sediul său, ci a optat pentru cea în a cărei rază teritorială îşi are sediul organul care a soluţionat contestaţia, drept care îi este recunoscut de legiuitor.

Ivindu-se conflictul negativ de competenţă a fost sesizată, în baza art. 135 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal pentru soluţionarea acestuia.

3. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă competentă să soluţioneze conflictul negativ de competenţă, conform art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Pentru a hotărî astfel, se au în vedere considerentele arătate în continuare.

În ceea ce priveşte cadrul procesual se constată că prezenta cauză are ca obiect anularea Deciziei nr. 368/12.10.2017 emisă de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, privind soluţionarea contestaţiei formulată de B. împotriva Deciziei de impunere nr. x/31.03.2017 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/31.03.2017, precum şi anularea deciziei de impunere nr. x/31.03.2017 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/31.03.2017.

Aspectul care a generat conflictul negativ de competenţă între cele două instanţe, îl constituie problema instanţei competente teritorial să soluţioneze cauza, în raport cu prevederile legale incidente în materie.

Pentru stabilirea competenţei teritoriale a instanţei de contencios administrativ, Înalta Curte va avea în vedere că obiectul acţiunii de contencios fiscal este stabilit de Titlul VIII din Legea nr. 207/2015 - respectiv decizia dată în soluţionarea contestaţiei, deoarece, dispoziţiile art. 281 alin. (2) din acest act normativ stipulează că "deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor împreună cu actele administrative fiscale la care se referă pot fi atacate de către contestator sau de către persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei, la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii".

Aceasta înseamnă că, în situaţia în care instanţa este sesizată cu o cerere de anulare a unei decizii date în soluţionarea contestaţie, dispoziţiile sus-citate se coroborează cu normele de drept comun în materia contenciosului administrativ cuprinse la art. 10 din Legea nr. 554/2004 cu privire la competenţa teritorială a instanţei, prin raportare la obiectul acţiunii în contencios administrativ fiscal.

Potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: "(1) Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 1.000.000 de RON se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 1.000.000 de RON se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel."

Astfel, se constată că prevederile art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 reglementează competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal în raport de două criterii şi anume: poziţia organului emitent în structura aparatului administraţiei publice şi în cazul actelor administrative ce privesc taxe, impozite, contribuţii, datorii vamale ori accesorii ale acestora, cuantumul sumei de formează obiectul actului contestat.

Din interpretarea textului legal menţionat se desprinde concluzia că dacă litigiul poartă asupra unui act administrativ care se referă la taxe, impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora, competenţa materială a instanţei se stabileşte exclusiv în funcţie de criteriul valoric, indiferent de poziţionarea în cadrul organelor administraţiei publice a autorităţii publice emitente a actului contestat. Astfel, tribunalele soluţionează în fond litigiile ce au ca obiect acte administrative care privesc taxe, impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 1.000.000 RON, iar curţile de apel, litigiile în cazul cărora suma contestată este mai mare de 1000.000 RON.

Cum în speţa de faţă, reclamanta a solicitat anularea unor acte administrativ-fiscale prin care s-a reţinut în sarcina acesteia obligaţia de plată a unei sume mai mare de 1.000.000 RON, neavând relevanţă faptul că pârâtă Administraţia Judeţeana a Finanţelor Publice Mureş este o autoritate publică locală, competenţa materială de soluţionare în primă instanţă a litigiului aparţine curţii de apel.

Potrivit art. 10 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului. Dacă reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepţia necompetenţei teritoriale.

Având în vedere faptul că, dispoziţiile legale în materie reglementează competenţa alternativă a instanţei de contencios administrativ, reclamanta a contestat atât Decizia nr. 368/12.10.2017 emisă de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, privind soluţionarea contestaţiei formulată de B. împotriva Deciziei de impunere nr. x/31.03.2017 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/31.03.2017, precum şi actele subsecvente, respectiv decizia de impunere nr. x/31.03.2017 şi Raportul de inspecţie fiscală nr. x/31.03.2017 şi a optat pentru instanţa de la sediul pârâtului care are sediul în Bucureşti, Înalta Curte constată că instanţa competentă teritorial este Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.

4. Soluţia Înaltei Curţi

Pentru toate considerentele arătate, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta S.C. A. SRL în contradictoriu cu intimaţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 februarie 2019.

Procesat de GGC - GV