Tax assessment enforcement restored after suspension overturned for lack of serious illegality showing

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 28 aprilie 2017, reclamanta SC A. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x din 31 martie 2017 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 31 martie 2017 prin care s-au stabilit în sarcina sa obligaţii suplimentare de plată în cuantum de 5.982.943 RON.

1.2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 2483 din 21 iunie 2017, Curtea de Apel Bucureşti a admis acţiunea reclamantei şi a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x din 31 martie 2017 emise de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili până la pronunţarea instanţei de fond.

2. Cererea de recurs

Împotriva acestei hotărâri, pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei şi, pe fond, respingerea cererii de suspendare, ca neîntemeiată.

A susţinut recurenta-pârâtă că nu este îndeplinită condiţia cazului bine justificat, conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Astfel, concluziile organului de cercetare penală, reţinute de prima instanţă - soluţia de încetare a urmăririi penale faţă de administratorul societăţii dispusă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti prin Rezoluţia din 18 noiembrie 2013 în Dosarul nr. x/2012 -, nu pot avea o înrâurire asupra obligaţiilor stabilite de organele de inspecţie fiscală. În dosarul penal a fost cercetat administratorul societăţii şi perioada în care figurează efectuate plăţile nu a fost supusă niciunei inspecţii fiscale.

Potrivit prevederilor art. 84 alin. (6) din O.G. nr. 92/2003, contribuabilul aflându-se în inspecţie fiscală nu putea depune declaraţia fiscală aferentă perioadelor şi impozitelor, taxelor şi altor venituri ce au făcut obiectul inspecţiei fiscale.

Astfel, raportul de inspecţie fiscală care a stat la baza emiterii deciziei de impunere a cărei suspendare se solicită, cât şi actul în sine, sunt temeinic motivate în fapt şi în drept, reprezentând un mijloc de probă veritabil.

Instanţa de fond a analizat motive care vizează interpretarea unor dispoziţii legale, care presupun o analiză temeinică a actelor administrative, deci aspecte de fond care ar fi trebuit soluţionate prin acţiunea în anulare. Obligaţiile fiscale stabilite în sarcina intimatei-reclamante reprezintă creanţe certe, lichide şi exigibile, putând fi executate de organele fiscale.

În ceea ce priveşte condiţia referitoare la iminenţa producerii unei pagube, instanţa a apreciat greşit că intimata-reclamantă a făcut dovada existenţei unui prejudiciu material, viitor şi previzibil.

Simpla menţiunea în sentinţa recurată a faptului că, prin executarea sumelor din decizia de impunere, va fi afectată grav şi previzibil activitatea reclamantei, nu este motiv suficient pentru a se considera îndeplinită condiţia pagubei iminente. Simpla menţionare a creanţei constatate şi a valorii ei nu duce, de facto, la constatarea existenţei pagubei iminente.

3. Decizia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-pârât şi a înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, Înalta Curte apreciază că recursul, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este fondat.

În cauză, reclamanta SC A. SRL a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere ce vizează suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x din 31 martie 2017 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 31 martie 2017 emise de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, până la pronunţarea instanţei de fond.

Prin Decizia de impunere nr. x/2017 au fost stabilite în sarcina sa obligaţii fiscale suplimentare de plată în cuantum de 5.982.943 RON, reprezentând debit principal în valoare de 2.575.493 RON şi dobânzi/majorări de întârziere/penalităţi în cuantum de 3.407.448 RON.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.

3.1. Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor particularilor până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaţionale, atât în sistemul de protecţie instituit în cadrul Consiliului Europei, cât şi în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea nr. 554/2004 prevede, în art. 14 şi 15, atribuţia instanţei de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt supuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autorităţile publice în contextul puterii lor discreţionare.

Art. 14 din Legea nr. 554/2004 impune, în acest scop, îndeplinirea cumulativă a condiţiei existenţei unui caz bine justificat şi a iminenţei unei pagube, conform definiţiilor legale cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. ş) şi t) din acelaşi act normativ.

Cazul bine justificat şi iminenţa unei pagube sunt analizate în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească şi drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Din dispoziţiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, adoptat pe baza şi în limitele legii, fiind executoriu din oficiu.

Îndeplinirea celor două condiţii este verificată, în funcţie de circumstanţele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza argumentelor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza în care actul contestat ar fi, în final, anulat de instanţă.

Altfel spus, va putea fi suspendată executarea unui act administrativ unilateral numai în situaţia în care instanţa va constata îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii: existenţa unui caz bine justificat şi necesitatea prevenirii unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.

Noţiunea de caz bine justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

În jurisprudenţa sa (cu titlu de exemplu, Deciziile nr. 737/2012, nr. 514/2013 şi nr. 3019/2015), Înalta Curte a reţinut că, pentru conturarea cazului temeinic justificat, care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/şi de drept, care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reţinute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depăşirea competenţei, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ (reducerea importantă a cuantumului sumelor reţinute ca obligaţii bugetare) etc.

3.2. Aspectele reţinute de către instanţa de fond - referitoare la faptul că, prin Rezoluţia din 18 noiembrie 2013, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, în temeiul art. 242 C. proc. pen. raportat la art. 11 pct. 1 lit. c), art. 10 lit. i1) C. proc. pen., art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, art. 91 lit. c) C. pen., a dispus încetarea urmăriri penale faţă de învinuita B. (administratorul societăţii intimate-reclamante) sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, aplicând o amendă cu caracter administrativ de 1.000 RON, - nu conduc la ideea de aparentă nelegalitate a actelor administrativ-fiscale atacate.

Din cuprinsul rezoluţiei procurorului rezultă, urmare a raportului de expertiză contabilă efectuat, că SC A. SRL a prejudiciat bugetul general consolidat al statului cu suma de 184.075,73 RON, din care TVA 86.760,86 RON şi impozit pe profit 97.314,87 RON. Raportul nu a fost contestat de învinuită, care a acoperit prejudiciul.

Apreciază Înalta Curte că această soluţie nu poate conduce la concluzia unei aparenţe de nelegalitate a deciziei de impunere, pentru că, din temeiurile de drept avute în vedere de procuror la emiterea rezoluţiei de încetare a urmăririi penale, nu rezultă nevinovăţia administratorului societăţii în ceea ce priveşte fapta de evaziune fiscală.

De altfel, acest aspect nu a fost combătut de intimata-reclamantă, care a recunoscut constatarea faptei de evaziune fiscală, al cărei prejudiciu, mai mic de 50.000 de euro, a fost acoperit.

Conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, "(1) În cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 şi 9, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, inculpatul acoperă integral pretenţiile părţii civile, limitele prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate."

Astfel, contrar celor reţinute de prima instanţă, soluţia dată în cursul urmăririi penale nu este de natură a crea o îndoială serioasă în ceea ce priveşte legalitatea deciziei de impunere, neputându-se constata a fi îndeplinită condiţia cazului bine justificat.

3.3. Nici restul argumentelor reclamantei din acţiune nu au capacitatea de a produce o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ-fiscal contestat.

Indiciile de nelegalitate este necesar să fie evidente, pentru a putea fi identificate cu uşurinţă la nivelul aparenţelor.

Înalta Curte reţine că nu este suficient ca reclamanta să afirme existenţa unor motive de nelegalitate, ci trebuie să ofere unele elemente probatorii, evidente, care, fără o cercetare aprofundată, să permită formarea unui dubiu asupra legalităţii actului.

Or, susţinerile intimatei-reclamantei - referitoare, în esenţă, la realitatea contractelor de prestări servicii încheiate cu persoane fizice, la achitarea debitului suplimentar stabilit în dosarul penal - nu pot fi subsumate condiţiei cazului bine justificat, întrucât acceptarea unui asemenea raţionament ar echivala cu o prejudecare a fondului litigiului.

3.4. În ceea ce priveşte condiţia pagubei iminente, constatarea faptului că nu este îndeplinită condiţia referitoare la cazul bine justificat în sensul în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, face de prisos analiza acesteia, în sensul art. 2 alin. (1) lit. ş) din aceeaşi lege, atâta timp cât, aşa cum s-a arătat anterior, pentru a fi dispusă măsura provizorie de suspendare a executării actului administrativ, este necesară îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ.

3.5. Pentru considerentele arătate, constatând că sunt întemeiate criticile recurentei-pârâte DGAMC, subsumate motivului de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul şi, rejudecând litigiul în fond, va casa sentinţa recurată şi va respinge, ca nefondată, cererea de suspendare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva Sentinţei nr. 2483 din 21 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând, respinge cererea de suspendare, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 februarie 2019.

Procesat de GGC - CT