Vertical price-fixing fine upheld; resale price maintenance clause deemed anticompetitive by object.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2015, reclamanta SC A. SA a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei anularea, în parte, a Deciziei nr. 39 emisă în data de 14 septembrie 2015 de către Plenul Consiliului Concurenţei, în ceea ce priveşte sancţionarea reclamantei cu amenda în cuantum de 64.187 RON - reprezentând 0,40% din cifra de afaceri totală aferentă anului 2014 şi, pe cale de consecinţa, exonerarea reclamantei de la plata acestei amenzi.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa nr. 2064 din data de 14 iunie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă acţiunea, ca neîntemeiată.

3. Recursul

Împotriva sentinţei a formulat recurs reclamanta SC A. SA, prin care a solicitat în principal, admiterea recursului formulat, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe; în subsidiar, admiterea recursului formulat, casarea sentinţei, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată.

3.1. În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

3.1.1. Instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale - art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.

Recurenta a invocat prev. art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., art. 43 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., art. 43 alin. (2) C. proc. civ., art. 43 alin. (3) C. proc. civ., art. 44 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenta a arătat că, la începutul lunii august 2016, prin reprezentantul convenţional, a luat la cunoştinţă despre faptul că anterior, la data de 17 mai 2016, judecătorul fondului s-a pronunţat cu privire la anularea Deciziei nr. 39 din 14 septembrie 2015 cu prilejul soluţionării dosarului Dosarul nr. x/2015, având ca părţi pe reclamanta B. SRL şi pârâtul Consiliul Concurenţei în prezenta cauză, dezbaterile şi susţinerile părţilor au avut loc în şedinţa publică din data de 7 iunie 2016, aşadar la aproximativ 3 săptămâni după momentul la care judecătorul fondului îşi exprimase părerea cu privire la o parte din apărările aduse şi de recurentă în susţinerea cauzei, considerându-le neîntemeiate. Apărările comune iterate în cele două dosare privesc caracterul de adeziune al contractelor încheiate de reclamanta cu C. SA, nematerializate în acte sau fapte de comerţ neloiale.

În considerentele celor două sentinţe pronunţate, se pot observa acelaşi argumente privind netemeinicia apărărilor societăţilor reclamante, argumentele din Sentinţa civilă nr. 1634 din 17 mai 2016 pronunţată în Dosarul nr. x/2015 fiind copiate întocmai în cuprinsul Sentinţei civile nr. 2064 din 14 iunie 2016 pronunţată în Dosarul nr. x/2015.

Incompatibilitatea judecătorului era vădită, derivând din suspiciunea de parţialitate care ar fi planat/planează asupra acesteia urmare a reţinerii aceloraşi considerente în ambele hotărâri pronunţate şi care fac dovada că aceasta îşi formase anterior opinia cu privire la soluţia pe care urma a o pronunţa în prezenta cauză, opinie exprimată anterior conform sentinţei pronunţate la data de 17 mai 2015. Prin judecător imparţial trebuie să se înţeleagă un judecător lipsit de idei anteformate, preconcepute, favorizatoare către una dintre părţile litigiului.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că imparţialitatea poate fi apreciată în diferite moduri, distingând între ceea ce gândeşte un anumit judecător în forumul său interior, într-o anumită împrejurare şi un demers obiectiv, care încearcă să stabilească dacă el oferă garanţii suficiente, pentru a exclude orice îndoială legitimă.

Oricum s-ar analiza imparţialitatea judecătorului fondului - obiectivă sau subiectivă - faptul că aceasta a analizat într-o altă cauză aceleaşi apărări, înlăturate pentru aceleaşi considerente, preluate întocmai în sentinţa recurată, îndreptăţeşte recurenta să aibă o suspiciune rezonabilă asupra parţialităţii d-nei judecător.

În situaţia expusă, a judecătorul fondului trebuia să formuleze de îndată o declaraţie de abţinere, întemeiată fie pe prevederile art. 43 alin. (1) pct. 1 sau pct. 13 din C. proc. civ., îndeplinindu-şi astfel obligaţia prevăzută de art. 43 alin. (2) C. proc. civ. Recurenta nu a putut formula o cerere de recuzare, întrucât nu a cunoscut faptul că judecătorul fondului a soluţionat anterior Dosarul nr. x/2015, acest fapt fiind aflat abia la începutul lunii august 2016. La acest moment, formularea unei cereri de recuzare ar fi fost lipsită de obiect, sentinţa fiind redactată şi comunicată la data de 28 iulie 2016.

În concluzie, constatând că instanţa de fond nu a fost legal compusă, la judecarea cauzei participând un judecător incompatibil care avea obligaţia legală de a se abţine de la judecată - obligaţie neîndeplinită şi având drept consecinţă o legitimă suspiciune asupra imparţialităţii sale, s-a solicitat casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

3.1.2. Hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, de către o instanţă imparţială, garantat conform art. 6 din C. proc. civ.

În cadrul acestui motiv, se reiterează apărările mai sus expuse privind parţialitatea judecătorului fondului, de această dată având drept consecinţă încălcarea dreptului la un proces echitabil, de către o instanţă imparţială. Faţă de cele arătate, s-a solicitat casarea hotărârii atacate şi retrimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

3.1.3. Hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, în conformitate cu art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Apărările învederate instanţei de fond au privit: a) lipsa acordului de voinţă privind încheierea Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 21 aprilie 2008 şi implicit lipsa acordului de voinţă privind clauza prevăzută de art. 11 din acest contract; b) caracterul de recomandare al prevederilor art. 11 din Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 21 aprilie 2008; c) voinţa reală a părţilor; d) recunoaşterea practicii anticoncurenţiale cu precizarea constantă a apărării privind neîncheierea Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 21 aprilie 2008; e) desfăşurarea investigaţiei Consiliului Concurenţei cu încălcarea principiului termenului rezonabil; individualizarea greşită a amenzii aplicate.

În ceea ce priveşte acordul de voinţă la încheierea Contractului nr. x din 21 aprilie 2008, prima instanţă a reţinut că "este evident că a fost considerat contractul valabil încheiat prin acceptarea în mod tacit a obiecţiunilor A.", fără a justifica de ce înlătură apărările aduse şi ce anume din conduita C. a reprezentat acceptare tacită. De asemenea, celelalte apărări aduse sunt înlăturate fără o motivare temeinică, care să permită cunoaşterea considerentelor avute în vedere de instanţă la pronunţarea soluţiei, iar pe de altă parte să permită instanţei de control judiciar să aprecieze asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârii, prin analiza considerentelor expuse. Or, motivarea hotărârii trebuie să se refere la probele administrate în cauza, să fie în concordanţă cu acestea, să răspundă în fapt şi în drept la toate susţinerile şi apărările formulate, conducând astfel în mod logic şi convingător la soluţia pronunţată.

Mai mult, apărarea sa privind încălcarea principiului termenului rezonabil al investigaţiei Consiliului Concurenţei nu a făcut deloc obiect al analizei instanţei de fond.

Faţă de lipsa acestor elemente din cuprinsul hotărârii, care determină imposibilitatea exercitării unui control judiciar efectiv asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârii, s-a solicitat casarea hotărârii atacate şi retrimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

3.1.4. Hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea principiului egalităţii de arme, consacrat de art. 8 din C. proc. civ.

Egalitatea armelor, element inerent dreptului la un proces echitabil, implică obligaţia de a oferi fiecărei părţi o posibilitate rezonabilă de a-şi prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie de dezavantaj în comparaţie cu adversarul său. Orice dispoziţie a instanţei care pune una între părţile litigiului într-o poziţie defavorizantă contravine principiului egalităţii şi interesului de înfăptuire a justiţiei, care trebuie să primeze. Or, prima instanţă a reţinut în considerentele expuse că "nu poate fi ignorată nici împrejurarea că reclamanta a recunoscut fapta şi caracterul anticoncurenţial al acesteia, neputând fi reţinute susţinerile acesteia în sensul că a procedat în acest fel doar pentru a beneficia de o pedeapsă mai blândă".

Prima instanţă a omis să se pronunţe asupra solicitării privind încuviinţarea în probaţiune a înregistrărilor audio de la momentul desfăşurării audierilor la sediul Consiliului Concurenţei, proba care ar fi dovedit susţinerile sale, potrivit cărora la acel moment s-a indus reprezentanţilor săi ideea că vor fi sancţionaţi cert şi că singura cale pe care o pot urma este aceea a beneficiului unei pedepse reduse urmare a recunoaşterii faptei.

De asemenea, instanţa a respins o parte din înscrisurile solicitate a fi încuviinţate în probaţiune, deţinute de partea adversă în litigiu, respectiv de Consiliul Concurenţei, precum întreaga corespondenţă purtată între recurentă şi Consiliul Concurenţei de la momentul declanşării investigaţiei şi până la pronunţarea Deciziei nr. 39 din 14 septembrie 2015, întreaga corespondenţă purtată între C. SA şi Consiliul Concurenţei şi privind relaţia comercială desfăşurată între reclamanta şi C. SA în perioada investigată, precum şi procesul-verbal şi oricare documente întocmite de către reprezentanţii Consiliului Concurenţei la momentul desfăşurării audierilor la sediul său. Toate probele solicitate, coroborate cu celelalte probe administrate în cauza şi la care instanţa de fond nu face nicio trimitere (cu titlu exemplificativ, înscrisurile administrate în dosarul penal soluţionat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu Secuiesc), ar fi creat un echilibru procesual şi ar fi permis o egalitate de arme în apărare.

Faţă de cele mai sus arătate, s-a solicitat încuviinţarea probelor învederate şi neîncuviinţate de instanţa de fond şi rejudecând, să fie admisă cererea de chemare în judecată.

3.1.5. Considerente privind netemeinicia sentinţei

3.1.5.1. În mod netemeinic, s-a reţinut un acord valabil al părţilor la încheierea Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 21 aprilie 2008

Înscrisurile obţinute din Dosarul penal nr. x/2015 soluţionat definitiv de Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu Secuiesc arată că se află în prezenţa unui contract care s-a dorit a fi încheiat la distanţă prin mecanismul ofertei de contractare-acceptare de ofertă. Astfel, în perioada negocierilor, C. SA a transmis către A. SA un contract-cadru, utilizat de societatea vânzătoare în activitatea sa comercială, neştampilat şi nesemnat de către reprezentantul său legal. Se poate conferi acestui înscris valoarea unei oferte de a contracta, cu toate că acest înscris nu purta semnătura şi ştampila vânzătoarei.

Ca urmare a analizării acestui contract de către reprezentanţii reclamantei, aceştia au completat olograf rubricile privind datele societăţii cumpărătoare, l-au semnat şi l-au ştampilat la fila x, dar au formulat diferite obiecţiuni la clauzele contractuale conform Adresei nr. x din 10 aprilie 2008. Acest înscris împreună cu obiecţiunile formulate a fost trimis prin poştă către C. SA la data de 14 aprilie 2008 - înscrisuri înregistrate în Registrul de intrări al C. SA în data de 21 aprilie 2008.

Astfel, conform Adresei nr. x din 10 aprilie 2008, recurenta-reclamantă a arătat că nu este de acord cu clauzele cuprinse la art. 7, art. 8, art. 9, art. 14 şi art. 17 alin. (2) din contract, având următoarele solicitări: radierea art. 7, art. 8, art. 17 alin. (2); modificarea art. 9 şi art. 14. S-a menţionat în cuprinsul aceleiaşi adrese ca "prezentele obiecţiuni se consideră acceptate de către SC C. S.A, în cazul în care în termen de 7 zile de la primirea lor, nu se comunică un alt punct de vedere, urmând să ne transmiteţi contractul de vânzare-cumpărare în original, cu modificările solicitate".

SC C. SA nu a mai trimis niciodată contractul cu modificările solicitate, purtând semnătura reprezentantului său legal şi ştampila societăţii, considerent pentru care, dată fiind şi poziţia dominantă a vânzătoarei pe această piaţă, recurenta-reclamantă a considerat că negocierile au eşuat, obiecţiunile sale nefiind acceptate şi astfel contractul nu se va mai încheia. Aplicând regulile juridice privind încheierea contractului la distanţă, reiese fără echivoc că oferta de a contracta - contractul-cadru comunicat de C. SA nu a fost acceptată necondiţionat de către recurenta-reclamantă, aceasta formulând obiecţiuni valorând a contraoferta de a contracta, comunicată către C. şi neacceptată niciodată de către aceasta. Acest fapt care reiese din necomunicarea contractului modificat către recurenta-reclamantă, purtând ştampila societăţii vânzătoare şi semnătura reprezentantului său legal; în extrasul din Registrul de ieşiri al C. SA, înscris aflat la dosarul cauzei şi xerocopiat din Dosarul penal nr. x/2015, nu apare înscrisă această operaţiune.

Aşadar, consimţământul părţilor la încheierea Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 21 aprilie 2008 nu s-a perfectat, contraoferta recurentei-reclamante nefiind acceptată de vânzătoare, aspect rezultând din necomunicarea contractului modificat, semnat şi ştampilat. Nu se poate reţine nici o acceptare tacită a contraofertei de a contracta, întrucât niciodată relaţiile comerciale care s-au derulat ulterior între părţi nu au respectat termenii contractuali, nici în ceea ce priveşte durata, valoarea achiziţiilor, şi implicit nici în ceea ce priveşte clauza anticoncurenţială, necomunicându-se niciodată între părţi preturile practicate de acestea pe piaţă, recurenta-reclamantă fixându-şi preţurile conform propriei politici de marketing - aspect care reiese din înscrisul întocmit de Consiliul Concurenţei în cadrul investigaţiei, care arată preţurile diferite practicate de C. SA şi recurenta-reclamantă pentru pantalonii din stofă, şi aspect recunoscut de intimatul-pârât chiar în Decizia de sancţionare.

În concluzie, recurenta-reclamantă a comunicat permanent intimatului pârâtul această poziţie de neîncheiere a Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 21 aprilie 2008, care nu corespunde în integralitate ca şi conţinut cu contractul de vânzare comunicate vânzătoarei C. în data de 14 aprilie 2008 şi despre care a luat cunoştinţă numai în anul 2015, în cadrul investigaţiei desfăşurate. Or, lipsa consimţământul atrage nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 21 aprilie 2008, iar un contract nul absolut nu poate reprezenta temei al sancţionării sale. Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 21 aprilie 2008 nu a fost încheiat de către recurentă şi reprezintă rezultatul unor manopere ilicite realizate de către reprezentanţii SC C. SA. Societatea C. SA a păstrat din cele două exemplare ale contractului de vânzare-cumpărare transmis acesteia numai ultima pagină conţinând ştampila şi semnătura reprezentantului recurentei, pe care a alăturat-o altor două pagini contractuale, completate unilateral de către reprezentanţii SC C. SA - înscris pe care nu i l-a comunicat niciodată şi care nu a reprezentat niciodată temei al relaţiei comerciale derulate între părţi în perioada 2007 - 2009.

Martorii audiaţi în cadrul Dosarului penal nr. x/2015 - dl. D., în calitate de director comercial al C. SA, şi dl. E., în calitate de şef birou vânzări, aduc lămuriri cu privire la practica societăţii C. SA în încheierea contractelor comerciale. Astfel, aceştia arată că se utiliza un contract-cadru deţinut de vânzătoare, de regulă contractele erau comunicate cumpărătorilor nepurtând semnătura şi ştampila vânzătoarei, erau semnate şi ştampilate de cumpărători şi comunicate vânzătoarei prin poştă sau prin agenţii de vânzări - ieşirea şi intrarea acestor contracte fiind înregistrate în registrul de intrări, respectiv în registrul de ieşiri al societăţii. Contractul semnat şi ştampilat ajungea prima oară la director, care semna contractul, şi apoi la contabilitate. Un exemplar al contractului era trimis cumpărătorului, prin agent sau prin poştă; de comunicarea contractului se ocupă registratorul.

În situaţia în care se formulau obiecţiuni, acestea erau înaintate compartimentului juridic, erau discutate cu directorul societăţii vânzătoare, iar în cazul în care obiecţiunile erau acceptate, acestea se alăturau contractului. În toate cazurile, contractul semnat şi ştampilat era transmis cumpărătoarei, spre realizarea acordului de voinţe.

Nici unul dintre aceşti martori nu îşi explică existenţa celor două contracte de vânzare-cumpărare diferite ca şi conţinut în evidenţele celor două societăţi, nu ştiu dacă acest contract de vânzare-cumpărare deţinut de C. SA a fost transmis recurentei-reclamantei semnat şi ştampilat, societatea neavând nicio dovadă în acest sens şi nu pot explica scrisul olograf diferit din cuprinsul celor două contracte. Mai mult, martorul E. declara că nu îşi aminteşte dacă a văzut contractul de vânzare-cumpărare înregistrat sub nr. x din 21 aprilie 2008 semnat şi ştampilat de ambele părţi, iar martorul D. nu îşi explică de ce contractul înregistrat de C. SA poartă o dată anterioară - 10 aprilie 2008 - celei din adresă privind obiecţiunile recurentei-reclamantei -14 aprilie 2008. Or, toate aceste aspecte şi neconcordante nu fac decât să întărească susţinerile recurentei-reclamantei, potrivit cărora nu a încheiat Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 21 aprilie 2008 şi nu a cunoscut existenţa acestuia până în anul 2015.

3.1.5.2. În mod netemeinic, prima instanţă a înlăturat apărările sale privind caracterul de recomandare al prevederilor art. 11 din Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 21 aprilie 2008 şi privind voinţa reală a părţilor contractului de vânzare-cumpărare pretins a fi încheiat.

Prima instanţă a reţinut că înţelegerea privind preţul de revânzare face parte din categoria restricţiilor prin obiect, existând o prezumţie absolută a potenţialului de a afecta concurenţa, chiar şi în situaţia în care o astfel de înţelegere n-ar fi fost implementată şi fără a fi necesar a se arăta efectele anticoncurenţiale produse în concret. Înţelegerea având ca obiect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei nu mai impune examinarea efectelor acestei înţelegeri.

La momentul analizării contractului propus spre încheiere de către C. SA, art. 11 a fost interpretat de către reclamantă ca având un caracter de recomandare. Recurenta-reclamantă nu a înţeles şi nu a intenţionat niciun moment să agreeze o înţelegere anticoncurenţială cu SC C. SA şi nu a conferit niciun moment eficienţă juridică clauzei contractuale prevăzută la art. 11 din contract, apreciind că aceste prevederi sunt lipsite de caracterul imperativ datorită lipsei unei sancţiuni contractuale.

Astfel cum au reţinut şi instanţele europene în practica lor referitoare la aplicarea art. 101 alin. (1) din Tratatul de funcţionare a Uniunii Europene, al cărui echivalent în legislaţia naţională este reprezentat de art. 5 alin. (1) din Legea concurentei nr. 21/1996, republicată, pentru a exista o înţelegere, în sensul normelor de concurenţă, este necesar şi suficient ca părţile să îşi fi exprimat intenţia comună de a se comporta pe piaţă într-un anumit mod. Conceptul de înţelegere se centrează pe concursul de voinţă al cel puţin două părţi, forma în care aceasta se manifestă nefiind importantă atât cât constituie expresia fidelă a voinţei, reale a părţilor.

Recurenta a solicitat interpretarea art. 11 din contractul de vânzare-cumpărare în conformitate cu prevederile art. 977 C. civ. în vigoare la data naşterii raporturilor contractuale, respectiv să se dea eficienţă juridică voinţei reale a părţilor şi nicidecum sensului literar al termenilor.

Astfel, potrivit art. 977 vechiul C. civ., interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literar al termenilor. Or, clauza art. 11 este însăşi improprie de a produce efecte anticoncurenţiale, întrucât nu poate fi pusă în aplicare decât însoţită de o listă de preţuri practicate de C. SA. Clauza art. 11 care prevede ca preţul de revânzare al produselor să nu fie mai mic decât preţul minim de vânzare cu amănuntul practicat în magazinele C. nu a fost niciodată completată de o listă de preţuri, libera concurenţă pe piaţa aferentă nefiind nicicum atinsă. În aceste condiţii, pentru a se afla în prezenţa unei înţelegeri anticoncurenţiale, nu se dovedeşte potenţialul de a afecta concurenţa în lipsa unei liste a preţurilor practicate, şi nici restrângerile, împiedicările şi denaturările concurenţei în lipsa comunicării acestor preţuri.

Niciodată recurenta nu a conferit eficienţă juridică prevederilor art. 11 din contract, aplicând bunurilor achiziţionate de la SC C. SA propriile politici de preţ. Aceste afirmaţii sunt susţinute prin documentele comunicate Consiliului Concurenţei, din care reiese faptul că adaosul comercial a fost stabilit unilateral de către recurentă, iar preţurile bunurilor revândute au fost diferite de cele stabilite de către SC C. S.A în propriile magazine. De altfel, nici SC C. SA nu a înţeles să confere eficienţă juridică acestei clauze, întrucât niciodată nu a comunicat o listă de preţuri recomandate, niciodată nu a efectuat verificări privind preţul de revânzare al bunurilor achiziţionate de la aceasta, niciodată nu a solicitat date şi informaţii privind preţurile practicate.

Aşadar, reiese fără dubiu că niciuna dintre părţile contractante nu a înţeles să agreeze o practică anticoncurenţială, această clauză fiind conţinută de un contract standard propus de C. SA. Recurenta a arătat că înţelege că simpla înscriere într-o convenţie a unor asemenea clauze neconcurenţiale da drept organului competent la sancţionare, independent de punerea lor în aplicare, dar solicită analizarea în concret a manifestării reale de voinţa a părţilor.

3.1.5.3. Recunoaşterea în mod expres a practicii anticoncurenţiale nu s-a realizat pur şi simplu, ci ca urmare a presiunilor realizate de reprezentanţii Consiliului Concurenţei şi cu reiterarea permanenta a apărărilor privind neîncheierea Contractului nr. x din 21 aprilie 2008

Recunoaşterea în mod expres a practicii anticoncurenţiale s-a realizat de către apelanta-reclamantă la momentul desfăşurării audierilor în cadrul investigaţiei (luna iulie 2015), numai ca urmare a faptului că i s-a sugerat că vinovăţia acesteia este stabilită la acel moment şi aceasta reprezintă singura cale pentru a beneficia de o pedeapsă mai mică. Chiar şi la acel moment, recunoaşterea realizată nu a fost una pură şi simplă, aceasta reiterând permanent apărările privind neîncheierea unui contract de vânzare-cumpărare, implicit neagrearea unei clauze anticoncurenţiale. Se invocă, astfel, poziţia constantă în apărare formulată de recurenta-reclamantă pe perioada investigaţiei, conform adreselor aflate la dosarul cauzei la filele x. Reprezentanţii săi au cântărit avantajele acestei proceduri raportat la situaţia economică a societăţii şi posibilitatea afectării grave a activităţii sale comerciale prin sancţiunea dispusă şi au recurs la această procedură, însă cu reiterarea aceloraşi apărări privind neîncheierea unui contract de vânzare-cumpărare cu SC C. SA şi neagrearea unei practici anticoncurenţiale.

3.1.5.4. Prima instanţă nu a răspuns apărărilor sale privind desfăşurarea investigaţiei cu încălcarea termenului rezonabil

Recurenta a invocat Cauza T-235/07 Bavaria NV împotriva Comisiei Europene - Hotărârea Tribunalului (camera a şasea extinsă) din 16 iunie 2011, menţinută prin hotărârea Curţii privind respingerea recursului formulat, prin care s-a reţinut că respectarea unui termen rezonabil în desfăşurarea procedurilor administrative în domeniul politicii concurenţei constituie un principiu general de drept al Uniunii, a cărui respectare este asigurată de instanţele Uniunii în scopul aplicării acestui principiu; este necesar să se opereze o distincţie între cele două etape ale procedurii administrative, respectiv etapa de investigare anterioară comunicării privind obiecţiunile şi cea corespunzătoare restului procedurii. Prima perioadă, care durează până la comunicarea privind obiecţiunile, are ca punct de plecare data la care Comisia adoptă măsuri care implică acuzaţia de a fi săvârşit o încălcare şi trebuie să îi permită acesteia să adopte o poziţie cu privire la orientarea procedurii. În ceea ce priveşte a două perioadă, aceasta este cuprinsă între comunicarea privind obiecţiunile şi adoptarea deciziei finale. Ea trebuie să îi permită Comisiei să se pronunţe definitiv cu privire la încălcarea imputată. O durată de 65 de luni a primei faze a procedurii, în lipsa unei informaţii sau a unei justificări suplimentare din partea Comisiei cu privire la actele de investigare desfăşurate în această perioadă, trebuie considerată excesivă.

Investigaţia desfăşurată de Consiliul Concurenţei urmare a Ordinului nr. 379 din 15 octombrie 2009 s-a realizat pe o perioada de aproximativ 71 de luni (15 octombrie 2009 - 14 septembrie 2015), perioada investigaţiei propriu-zise fiind de 69 de luni, iar de la data audierilor până la data pronunţării deciziei de sancţionare trecând mai puţin de 3 luni.

Chiar daca, potrivit aceleiaşi instanţe, "constatarea unei încălcări a principiului termenului rezonabil nu poate conduce la anularea unei decizii prin care se constată o încălcare decât dacă durata procedurii a avut efecte asupra rezultatului procedurii", o neregularitate procedurală, chiar dacă nu poate conduce la anularea unei decizii adoptate de Comisie în privinţa unei societăţi pentru încălcarea normelor de concurentă, poate justifica o reducere a amenzii. Depăşirea termenului rezonabil poate constitui temeiul deciziei Comisiei de a reduce în temeiul principiului echităţii cuantumul unei amenzi, posibilitatea de a acorda o astfel de reducere înscriindu-se în cadrul exercitării prerogativelor acesteia.

În prezenta cauza, încălcarea principiului respectării unui termen rezonabil este dovedită, iar singurul remediu - având în vedere toate circumstanţele faptei şi conduita generală în activitatea comercială - este reducerea cuantumului sancţiunii aplicate, cel puţin pornind de la un nivel de bază al amenzii de 0,6% şi nu 0,8% cum s-a raportat intimatul-pârât, dacă nu chiar înlocuirea sancţiunii amenzii cu cea a avertismentului - sancţiune aptă să atingă scopul unei pedepse şi să atragă atenţia sa asupra consecinţelor unei conduite anticoncurenţiale.

Vătămarea produsă constă şi în faptul că, la stabilirea nivelului de bază al amenzii, Consiliul Concurenţei s-a raportat la cifra de afaceri totală realizată în anul financiar anterior sancţionării. Or, dacă investigaţia nu ar fi durat atât de mult, nivelul de bază al amenzii putea fi mult mai mic raportat la cifra de afaceri realizată de recurentă în anii 2008 - 2009.

3.1.5.5. Instanţa de fond reţine că pedeapsa aplicată a fost în mod corect individualizată, fără însă a răspunde apărărilor formulate

La momentul individualizării pedepsei, intimatul Consiliul Concurenţei a arătat că fapta reţinută este de gravitate mică, conform cap. II, secţiunea B, pct. 3, lit. a) din Instrucţiunile privind individualizarea sancţiunilor pentru contravenţiile prevăzute la art. 51 din lege, pentru care se determină nivelul de bază al amenzii în cuantum de la 0,6% până la 2% din cifra de afaceri totală realizată în anul financiar anterior sancţionării. Astfel, pârâtul a stabilit nivelul de bază al amenzii la 0,8% din cifra de afaceri totală realizată în anul financiar anterior sancţionării. S-a reţinut, totodată, că înţelegerea nu a fost pusă în practică, că preţurile practicate în magazinele proprii ale C. nu au fost comunicate recurentei, s-a reţinut influenţa redusă în piaţă a faptei de natură a împiedica libera concurenţă, însă pârâtul nu se raportează în individualizarea sancţiunii la nivelul de bază minim prevăzut de lege.

Recurenta a apreciat că, raportat la toate circumstanţele învederate şi reţinute în cursul investigaţiei, Consiliul Concurenţei, în situaţia în care a constatat practica neconcurenţială a sa, trebuia să pornească de la nivelul minim de bază prevăzut de lege, respectiv de la 0,6 % din cifra de afaceri totală realizată în anul financiar anterior sancţionării. Prima instanţă nu a răspuns acestor apărări, ci a rezumat în sensul că sancţiunea a fost corect individualizată întrucât a beneficiat de reducerea cu 20% a nivelului de bază al amenzii.

Recurenta a solicitat depunerea la dosar a întregii documentaţii care a reprezentat temei al aplicării sancţiunii contestate de către recurenta-reclamantă, respectiv întreaga corespondenţă purtată cu intimatul-pârât de la momentul declanşării investigaţiei şi până la pronunţarea Deciziei nr. 39 emisă în data de 14 septembrie 2015 de către Plenul Consiliului Concurenţei; întreaga corespondenţă purtată între C. SA şi intimatul-pârât şi privind relaţia comercială desfăşurată între recurenta-reclamantă şi C. SA în perioada investigată; procesul-verbal şi oricare documente întocmite de către reprezentanţii Consiliului Concurenţei la momentul desfăşurării audierilor la sediul sau la care au participat atât reprezentanţii săi, cât şi reprezentanţii C. SA; proba cu înregistrările audio realizate la momentul audierilor la sediul intimatului-pârât.

S-a arătat că toate aceste probe fac dovada apărărilor constante aduse de către recurenta-reclamantă privind neîncheierea unui contract de vânzare între aceasta şi C. SA, precum şi dovada faptului că numai la momentul audierilor desfăşurate la sediului Consiliului Concurenţei reprezentanţii săi au luat la cunoştinţă despre Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 21 aprilie 2008, opus de C. SA în cadrul investigaţiei. Totodată, înregistrările audio fac proba susţinerilor sale privind presiunile exercitate la momentul audierilor desfăşurate la sediul Consiliului Concurenţei.

În drept, au fost invocate motivele de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 1, 6 şi 8 din C. proc. civ.

3.2. Apărările intimatului

Intimatul-pârât Consiliul Concurenţei a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiat a recursului.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

3.2.1. Instanţa de fond nu a fost incompatibilă

În primul rând, trebuie subliniat faptul că, în situaţia în care ar fi considerat că instanţa de fond se află într-unul din cazurile de incompatibilitate menţionate mai sus, A. avea posibilitatea să solicite recuzarea conform art. 44 din C. proc. civ. Este îndoielnică susţinerea recurentei conform căreia a luat la cunoştinţă despre soluţia pronunţată de acelaşi complet de judecată în cauza B. abia în luna august 2016, atât timp cât respectiva sentinţă datează din data de 17 mai 2016, iar A. a dovedit la termenul din data de 7 iunie 2016 că urmăreşte îndeaproape celelalte dosare care au ca obiect cereri de anulare a Deciziei C. civ., invocând hotărârea din Dosarul nr. x/2015.

În al doilea rând, motivul de incompatibilitate prev. de art. 42 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. se referă la situaţia în care judecătorul şi-ar fi exprimat opinia în legătură cu soluţiile ce pot fi pronunţate în chiar cauza concertă pe care o judecă, înainte de a se ajunge la deliberare şi pronunţare. Aşa cum s-a reţinut în doctrină, nu există acest motiv atunci când judecătorul a soluţionat anterior o cauză similară, în care s-a pus în discuţie aceeaşi problemă de drept.

În al treilea rând, jurisprudenţa constantă în materie este în sensul respingerii cererilor de abţinere formulate de judecătorii care au mai soluţionat şi alte dosare având ca obiect anularea aceleiaşi decizii a autorităţii de concurenţă, dat fiind că o astfel de soluţionare nu echivalează cu o antepronunţare, răspunderea fiind personală pentru fiecare dintre societăţile sancţionate şi, în ciuda elementelor comune, fiecare dosar având particularităţile sale.

În al patrulea rând, prin prezentarea comparativă a Sentinţei nr. 2064 din 14 iunie 2016 cu Sentinţa nr. 1634 din 17 mai 2016, A. nu reuşeşte să arate decât că instanţa de fond a reţinut identic (cum era şi firesc) aspecte precum: prevederile legale incidente; definiţia unei înţelegeri verticale; consideraţii generale cu privire la faptele anticoncurenţiale prin obiect (precum fixarea preţului de revânzare) şi faptul că nu este necesară arătarea efectelor în astfel de speţe; existenţa unei clauze contractuale anticoncurenţiale atât în contractul încheiat de B., cât şi în cel încheiat de A. cu C.; distincţia ce trebuie realizată între existenţa unei înţelegeri anticoncurenţiale şi implementarea acesteia. Prin urmare, extrăgând câteva paragrafe similare din cele două sentinţe, recurenta concluzionează în mod neîntemeiat că instanţa de fond a adoptat în prezenta cauză o soluţie anterior formată.

Or, atunci când a pronunţat cele două sentinţe, instanţa a avut de analizat şi aspecte fundamental diferite (de exemplu, în dosarul A. s-au formulat apărări extinse cu privire la obiecţiunile la contractul incriminat şi s-a invocat că acesta nu a fost legal încheiat; în dosarul B., societatea sancţionată şi-a fundamentat apărarea pe dispoziţiile legale privind concurenţa neloială; A. a recunoscut în mod expres fapta pentru care a fost sancţionată, în timp ce B. nu a făcut o astfel de recunoaştere etc). Cât priveşte apărările identice ale A. şi B., instanţa nu putea decât să le respingă pentru aceleaşi considerente, fără că aceasta să echivaleze cu o antepronunţare, având în vedere ansamblul problemelor discutate pe fiecare dintre cele două dosare.

3.2.2. Dreptul la judecarea cauzei în mod echitabil, de către o instanţă imparţială, a fost respectat în cauză

Faţă de cele arătate în prezenta întâmpinare, la motivul anterior, intimata a considerat că dreptul recurentei la un proces echitabil a fost pe deplin respectat în cauză şi, prin urmare, această apărare a recurentei trebuie înlăturată, nefiind întemeiată solicitarea de casare şi retrimitere a cauzei spre rejudecare nici pe acest temei. Astfel, instanţa de fond, în judecarea Dosarelor nr. x/2015 şi y/2015, deşi a trebuit să analizeze şi aspecte similare, pe care le-a tratat, în mod firesc, asemănător, atunci când a respins cererile de anulare a deciziei formulate de B. şi A. a avut în vedere specificul fiecărei speţe şi materialul probator din fiecare cauză.

3.2.3. Sentinţa cuprinde motivele pe care se întemeiază. Art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu este incident în cauză

În ceea ce priveşte presupusa lipsă de motivare a respingerii apărărilor cu privire la neîncheierea valabilă a contractului cu C., recurenta invocă acest motiv de casare citând trunchiat din sentinţa. Astfel, instanţa de fond, în contradicţie cu cele susţinute de recurentă, arată în mod expres motivele pentru care apreciază că A. şi C. au încheiat un contract valabil, C. acceptând în mod tacit obiecţiunile formulate de A.. CAB reţine în sentinţa atacată cu recurs că, atunci când a transmis obiecţiunile, recurenta a precizat că acestea "se consideră acceptate de către C. SA în cazul în care în termen de 7 zile de la primirea lor nu se comunică un alt punct de vedere, urmând să ne transmiteţi contractul de vânzare-cumpărare în original, cu modificările cerute". De asemenea, Curtea a arătat:

"Cum C. nu a avut nicio reacţie cu privire la obiecţiunile formulate, este evident că a fost considerat contractul valabil încheiat prin acceptarea în mod tacit a obiectualilor A.".

În plus, prima instanţă a subliniat clauzele contractuale asupra cărora recurenta a formulat obiecţiuni şi faptul că art. 11 nu a fost obiectul acestora. Prin urmare, instanţa de fond a concluzionat, în mod corect, că respectiva clauză având obiect anticoncurenţial a fost valabil acceptată de ambele părţi aşa cum a fost propusă în forma iniţială a contractului transmis de C..

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei conform căreia instanţa de fond nu ar fi analizat apărarea sa privind încălcarea termenului rezonabil, trebuie menţionat că în sentinţa s-a reţinut că individualizarea sancţiunii a fost efectuată în mod corect de către pârât. Concluzia instanţei vine în mod firesc după examinarea aspectelor principale ce au făcut obiectul analizei Consiliului Concurenţei, prin care s-a arătat că fapta sancţionată este o încălcare prin obiect, respectiv fixarea preţurilor de revânzare. Nu este necesar ca instanţa de judecată să analizeze în mod expres/distinct fiecare apărare a părţilor, atât timp cât hotărârea în ansamblul ei răspunde tuturor problemelor asupra cărora instanţa a fost chemată să se pronunţe. Astfel, în contextul specificului pieţei analizate, al numărului mare de întreprinderi investigate şi al volumului substanţial de documente de analizat, investigaţia autorităţii de concurenţă s-a desfăşurat într-un interval de timp necesar instrumentării adecvate a cazului.

A. a invocat durata prea mare a procedurii, fără a arăta ce ar reprezenta o durată rezonabilă prin raportare la circumstanţele concrete ale cauzei (a indica o singură speţă a instanţelor europene, fără a arăta similarităţile cu cazul de faţă, nu reprezintă un reper relevant) şi fără a susţine cu probe modalitatea în care a fost vătămată prin procedura derulată pe parcursul a aproximativ 71 de luni. Totodată, nu se poate aplica un şablon temporal unei investigaţii, aceasta întrucât fiecare investigaţie are propriul grad de complexitate, prin prisma faptelor analizate (durata acestora, gravitatea), a numărului de întreprinderi, a pieţei analizate, a aspectelor procedurale care pot interveni în cauză etc.

Consideră intimata că un agent economic se poate prevala de principiul termenului rezonabil doar în contextul în care probează existenţa unei vătămări produse de durata în care a fost soluţionată cauza sa. Or, A. nu a arătat motivele pentru care termenul în care s-a desfăşurat investigaţia nu este unul rezonabil, raportat la complexitatea speţei, numărul părţilor investigate, etc, şi vătămarea ce i s-ar fi cauzat de desfăşurarea în acest mod a investigaţiei de către Consiliul Concurenţei.

Or, potrivit legislaţiei naţionale, termenul în care Consiliul Concurenţei are obligaţia să-şi exercite prerogativele de autoritate administrativă în domeniul concurenţei este limitat de prescripţia reglementată la art. 62 din Legea concurenţei. Stingerea prin efectul legii a dreptului neexercitat în termenul de prescripţie are o funcţie sancţionatorie faţă de pasivitatea deţinătorului dreptului respectiv. Într-un raport de drept public, prescripţia sancţionează atitudinea pasivă a autorităţii în a interveni şi a restabili ordinea legală, limitând, în acest mod, perioada în care aceasta poate acţiona.

În concret, chiar dacă Legea concurenţei nu obligă Consiliul Concurenţei la a-şi finaliza investigaţiile într-un termen predeterminat, aceasta impune ca limită superioară a perioadei de investigare momentul împlinirii prescripţiei speciale. Cu toate acestea, pentru legiuitor instituirea unui termen de finalizare a investigaţiei nu a avut valoarea unei opţiuni eficiente din perspectiva principiului aflării adevărului, procedura derulându-se, de la caz la caz, pe perioada de timp necesară autorităţii de concurenţă pentru a-şi structura concluziile pe baza unor probe temeinice pentru a susţine măsurile luate şi sancţiunile aplicate.

3.2.4. Sentinţa nu a fost emisă cu încălcarea principiului egalităţii de arme

A. susţine în mod neîntemeiat că, instanţa de fond, nepronunţându-se asupra probei cu înregistrările audio de la momentul desfăşurării audierilor şi respingând proba cu înscrisurile reprezentând corespondenţa dintre C. şi Consiliul Concurenţei cu privire la relaţia comercială dintre C. şi A., a creat un dezechilibru procesual şi a încălcat principiul egalităţii de arme.

Or, prima instanţă, prin încheierea din şedinţa publică din data de 7 iunie 2016, înainte de a constata cauza în stare de judecată şi de a da cuvântul părţilor pe fondul cauzei, a constatat că nu mai există alte cereri de formulat sau probe de administrat, respingând prin urmare şi proba cu înregistrările audio.

De asemenea, recurenta nu a insistat asupra administrării ca probă a înregistrărilor audio de la audieri (acestea neputând avea o astfel de calitate), precum rezultă din aceeaşi încheiere de şedinţă, fundamentându-şi apărările doar pe alte elemente probatorii. De altfel, înregistrările audio, precum şi procesul-verbal al audierilor solicitate de A., în realitate, nu pot fundamenta emiterea actului administrativ, analiza şi concluziile deciziei atacate, reprezentând doar o garanţie/probă a desfăşurării etapei formale a audierilor, aspect pe care recurenta nu-l contestă.

Totodată, procedura audierilor este facultativă şi are rolul exclusiv de a asigura părţilor posibilitatea de a susţine (şi) oral observaţiile formulate în scris cu privire la concluziile şi propunerile raportului de investigaţie. Susţinerile orale ale recurentei din data de 2 iulie 2015 nu pot reprezenta decât un rezumat al observaţiilor scrise, în care sunt reiterate argumentele pe care A. a înţeles să le invoce în apărare şi care au fost depuse deja la dosarul cauzei.

În plus, recurenta susţine, în mod inexplicabil, în recurs, că proba cu înregistrările audio ar fi dovedit susţinerile sale potrivit cărora la momentul audierilor "s-a indus reprezentanţilor săi ideea că vor fi sancţionaţi cert şi că singura cale pe care o pot urma este aceea a beneficiului unei pedepse reduse urmare a recunoaşterii faptei".

Deliberările comisiei Consiliului Concurenţei în urma cărora s-a stabilit vinovăţia A. şi s-a dispus sancţionarea acesteia au avut loc în data de 11 august 2015, ulterior datei la care au avut loc audierile (i.e. 2 iulie 2015). Astfel, Consiliul Concurenţei a respectat toate etapele procedurale stabilite de lege pentru a adopta decizia atacată, la momentul desfăşurării audierilor nefiind stabilită vinovăţia părţilor vizate de investigaţie. Recunoaşterea reclamantei a fost realizată prin adresa nr. x din data de 29 iunie 2015, fiind anterioară datei la care au avut loc audierile, contrar susţinerilor A. din cererea de chemare în judecată în care precizează că recunoaşterea a avut loc la momentul desfăşurării audierilor, susţineri reluate şi în cererea de recurs.

Cât priveşte solicitarea recurentei de a se depune la dosar corespondenţa dintre Consiliul Concurenţei şi C. în ceea ce o priveşte pe A., instanţa de fond, în mod corect, a respins această probă prin încheierea de şedinţă din data de 5 aprilie 2015, având în vedere că autoritatea de concurenţă a depus la dosar toate înscrisurile care au fundamentat decizia atacată în ceea ce o priveşte pe A., neexistând corespondenţă suplimentară cu C. dedicată recurentei.

De asemenea, înscrisurile din Dosarul penal nr. x/2015 de pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgu Secuiesc nu sunt de natură a releva lipsa consimţământului reclamantei cu privire la art. 11 din contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu C., având următorul conţinut:

"Cumpărătorul se obligă să comercializeze mărfurile cumpărate la un preţ care să nu fie mai mic decât preţul minim de vânzare cu amănuntul practicat şi în Magazinele C.".

Recurenta doreşte să probeze aspecte adiacente celor discutate în cauză, nerelevante în stabilirea încălcării sancţionate şi să le extindă în mod eronat asupra existenţei acordului anticoncurenţial. Obiecţiunile A. nu au privit art. 11 din contract, recurenta neprezentând niciun argument contrar acestei concluzii a Consiliului Concurenţei nici pe parcursul investigaţiei, nici în faţa instanţei de judecată. De altfel, prin Ordonanţa din data de 5 aprilie 2016, Parchetul de pe lângă Tribunalul Covasna a clasat cauza având ca obiect infracţiunile de înşelăciune şi fals în înscrisuri sub semnătură privată.

3.2.5. Instanţa de fond a reţinut în mod corect existenţa acordului de voinţă cu privire la încheierea contractului de vânzare-cumpărare dintre C. şi A.

În recurs, A. realizează o întreagă disertaţie cu privire la condiţiile încheierii la distanţă a contractelor. Or, premisa de la care porneşte recurenta în acest demers este una fundamental eronată: analiza ce trebuie realizată în speţa de faţă nu este pe tărâmul dreptului civil, ci pe cel al dreptului concurenţei.

Totuşi, în adresa A. nr. x din 10 aprilie 2008 prin care s-au transmis obiecţiunile către C. este menţionat că "prezentele obiecţiuni se consideră acceptate de către C. SA în cazul în care în termen de 7 zile de la primirea lor nu se comunică un alt punct de vedere, urmând să ne transmiteţi contractul de vânzare-cumpărare în original, cu modificările cerute". Trebuie precizat că, în principal, obiecţiunile vizau modalitatea de plată stabilită prin contract.

De asemenea, în Adresa A. nr. x din 18 august 2011 către Consiliul Concurenţei, aflată la dosarul cauzei, se precizează că "relaţia comercială între parteneri s-a desfăşurat prin acceptarea tacită a modalităţii de plată impuse de noi".

Prin urmare, obiecţiunile A. au fost acceptate tacit de către C., iar contractul de vânzare-cumpărare a fost valabil încheiat, relaţiile comerciale dintre părţi desfăşurându-se în baza acestuia. Recurenta, deşi susţine neîncheierea valabilă a contractului de vânzare-cumpărare, nu reuşeşte să arate care sunt bazele relaţiei comerciale cu C. având în vedere că, în fapt, A. a fost unul din distribuitorii C..

În plus, A. a transmis către C. contractul purtând semnătura reprezentantului său legal şi ştampila societăţii, nu doar un proiect al acestuia ce urma să fie negociat în continuare. A invoca în apărare declaraţii ale unor martori din anul 2016 cu privire la fapte din anul 2008, precum cea a d-lui E., care susţine că nu îşi aminteşte dacă a văzut contractul de vânzare-cumpărare înregistrat sub nr. x din data de 21 aprilie 2008 semnat şi ştampilat de ambele părţi, arată netemeinicia demersului recurentei.

CJUE a stabilit încă din cazul Consten and Grundig vechiul Comisia faptul că, în scopul aplicării art. 101 alin. (1) din Tratat, nu trebuie demonstrate efectele unei înţelegeri, atunci când aceasta are ca obiect restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei pe piaţă. Ca atare, dacă obiectul unei înţelegeri este anticoncurenţial, nu mai este nevoie să se demonstreze efectele concrete pe piaţă, o astfel de înţelegere având aptitudinea de a produce efecte negative asupra concurenţei.

De asemenea, CJUE a reţinut că nerespectarea preţurilor convenite nu schimbă faptul că societatea în cauză a participat la înţelegere ci, cel mult, poate indica faptul că aceasta nu a implementat înţelegerea. Analiza eventualelor efecte ale înţelegerii poate fi relevantă doar pentru a stabili gravitatea încălcării şi, în acest fel, cuantumul amenzilor. De altfel, în stabilirea nivelului de bază al amenzii în funcţie de gravitate, au fost avute în vedere elemente precum neimplementarea înţelegerii şi influenţa redusă în piaţă a înţelegerii, date fiind şi cotele de piaţă ale întreprinderilor implicate.

În concluzie, prima instanţă a reţinut în mod întemeiat faptul că între C. şi A. a fost încheiat un contract valabil şi, în special, că art. 11 din contract nu a făcut obiectul negocierilor dintre părţi, fiind agreat de A. în forma propusă de C.

3.2.6. Prevederile art. 11 din Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 21 aprilie 2008 nu au caracter de recomandare. Preţurile de revânzare stabilite în contract sunt preţuri minime

Din formularea art. 11 din contract, rezultă, dincolo de orice dubiu, că părţile au stabilit că produsele C. nu pot fi revândute de către A. cu un preţ mai mic decât acela cu care sunt vândute în Magazinele C. Astfel, sintagma utilizată în contract este următoarea:

"... să nu fie mai mic decât preţul minim de vânzare ...".

Utilizarea unei astfel de formulări este aptă să susţină concluziile autorităţii de concurenţă, în condiţiile în care contractul are conţinut precis, profesional şi este încheiat de către persoane cu atribuţii specializate în această formă de comerţ.

Referitor la absenţa din contract a unor sancţiuni speciale pentru nerespectarea preţurilor minime stabilite de către părţi, legislaţia concurenţei permite, în cadrul acordurilor verticale, recomandarea unui preţ sau a unui preţ maxim, cu condiţia ca acestea să nu conducă, în fapt, la practicarea unui preţ fix sau minim, ca urmare a presiunii exercitate ori a stimulentelor oferite de oricare dintre părţi (art. 4 lit. a) din Regulamentul nr. 330/2010 privind aplicarea articolului 101 alin. (3) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene categoriilor de acorduri verticale şi practici concertate). Or, în cazul de faţă, având în vedere modul în care este formulată clauza anticoncurenţială, nu se poate reţine apărarea conform căreia preţurile de revânzare stabilite au caracter de recomandare.

Prin urmare, lipsa unor mecanisme de sancţionare şi monitorizare a C. nu poate reprezenta o infirmare a înţelegerii de stabilire a unui preţ de revânzare minim sau o probă a faptului că, în realitate, preţul stabilit în contract ar fi funcţionat ca un preţ recomandat. Totodată, în practica europeană s-a reţinut că pentru a se proba existenţa unei înţelegeri anticoncurenţiale, nu este necesar să fie stipulate sancţiuni contractuale sau prevăzute orice alte măsuri de implementare.

Însuşi art. 15 din contract arată caracterul imperativ al tuturor clauzelor contractuale agreate de către cele două părţi. În al doilea rând, chestiunea transpunerii în practică nu prezintă relevanţă pentru existenţa acordului de voinţă, A. făcând o confuzie între două noţiuni care nu pot fi juxtapuse artificial, respectiv existenta unei înţelegeri anticoncurenţiale şi implementarea acesteia.

Implementarea unei înţelegeri este distinctă de existenţa acordului de voinţă care, în cauza de faţă, rezultă din clauza de restricţionare a preţurilor de revânzare înscrisă în contractul de vânzare-cumpărare, cu privire la care A. nu a formulat obiecţiuni şi, mai mult, pe care a recunoscut-o ca reprezentând o încălcare a Legii concurenţei.

De asemenea, concluzia A. conform căreia nici C. nu a înţeles să confere eficienţă juridică acestei clauze, întrucât nu a comunicat o listă a preţurilor practicate în Magazinele C., nu a efectuat verificări privind preţul de revânzare al produselor C. şi nu a solicitat date şi informaţii privind preţurile practicate, este în aceeaşi măsură nefondată. Astfel, dat fiind modul de comercializare a produselor C., cu amănuntul, în magazine deschise publicului, aceste preţuri sunt uşor accesibile, fiind facil a fi cunoscute şi verificate de cocontractanţi. Oricum, chiar în absenţa unor mecanisme de verificare şi sancţionare, clauza anticoncurenţială operează pe deplin.

În plus, în mod absurd, recurenta susţine absenţa unui acord anticoncurenţial, deşi arată în cererea de recurs că, în conformitate cu practica şi jurisprudenţa europeană, pentru a exista o înţelegere, în sensul normelor de concurenţă, este necesar şi suficient ca părţile să îşi fi exprimat intenţia comună de a se comporta pe piaţă într-un anumit mod, iar art. 11 din contractul de vânzare-cumpărare consemnează tocmai un acord scris neechivoc asupra comportamentului viitor al părţilor cu privire la preţurile de revânzare pentru produsele C..

3.2.7. Recurenta a recunoscut în mod expres practica anticoncurenţială sancţionată prin decizia atacată

Astfel, recurenta, în Adresa nr. x din data de 29 iunie 2015, a declarat următoarele:

"Subscrisa A. SA, reprezentată prin director general F., având în vedere precizările pct. (108) din Raportul de investigaţie mai sus menţionat şi în conformitate cu prevederile art. 55 alin. (2) din Legea concurentei, prin prezenta recunoaştem în mod expres săvârşirea faptei anticoncurenţiale care a făcut obiectul investigaţiei pe piaţa distribuţiei pantalonilor de stofă pentru bărbaţi declanşată din oficiu în baza Ordinului nr. 379 din 15 octombrie 2009 al Preşedintelui Consiliului Concurenţei." .

Ca rezultat al faptului că A. a recunoscut expres săvârşirea faptei anticoncurenţiale, aceasta a beneficiat de o circumstanţă atenuantă având ca efect reducerea cu 20% a nivelului de bază al amenzii.

Intimata a arătat că, dacă recurenta nu ar fi considerat că a încheiat un contract valid cu C., contract ce cuprindea o clauză anticoncurenţială, nu ar fi avut niciun motiv să-şi recunoască expres fapta. Superficialitatea susţinerilor recurentei privind raţiunea pentru care a optat să recunoască expres fapta anticoncurenţială nu fac altceva decât să ridice un semn de întrebare cu privire la cele invocate atât prin cererea de anulare a deciziei, cât şi prin cererea de recurs formulată împotriva sentinţei.

Prin urmare, este dificil de înţeles cum se poate afirma că recunoaşterea s-a realizat doar pentru a obţine acordarea unei circumstanţe atenuante care să ducă la reducerea cuantumului final al amenzii aplicate, în opoziţie cu faptul că recurenta nu se considera vinovată de săvârşirea faptei anticoncurenţiale. Demersul recurentei este de natură a utiliza în mod abuziv prevederile legale în materie de concurenţă, arătând lipsa de bună-credinţă a acesteia având în vedere că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu a formulat obiecţiuni cu privire la art. 11, deşi cunoştea că acesta este în contradicţie cu prevederile în materie de concurenţă, astfel cum a arătat şi recunoaşterea formulată ulterior.

3.2.8. Investigaţia s-a desfăşurat într-un termen rezonabil. Recurenta nu a demonstrat că durata investigaţiei i-ar fi pricinuit o vătămare

Amenda nu putea fi raportată la cifra de afaceri din perioada 2008 - 2009 având în vedere că fapta anticoncurenţială sancţionată s-a epuizat în anul 2009, iar investigaţia a fost declanşată prin Ordinul Preşedintelui Consiliului Concurenţei nr. 379 din 15 octombrie 2009, fiind, astfel, imposibil ca o analiză atât de complexă, ce implică parcurgerea unor etape procedurale stricte să se desfăşoare pe o perioadă de sub 1 an, astfel încât cifra de afaceri din anul anterior sancţionării să fie cea din anul 2008 sau anul 2009. Autoritatea de concurenţă nu ar fi putut anticipa care va fi evoluţia cifrei de afaceri a recurentei pe parcursul investigaţiei.

Intimata a arătat că sancţiunea avertismentului nu este aplicabilă în materia contravenţiilor din domeniul concurenţei.

3.2.9. Sancţiunea aplicată a fost corect individualizată

Contrar celor susţinute de recurentă, instanţa de fond a reţinut în mod corect faptul că autoritatea de concurenţă a realizat o individualizare temeinică a sancţiunii. Faptele reţinute în sarcina reclamantei implica o restricţionare a preţurilor de revânzare, practică gravă, care are aptitudinea, prin însăşi natura sa, să producă efecte negative pe piaţă. Prin urmare, condiţia afectării pieţei (concurenţei) este dată de chiar natura înţelegerii anticoncurenţiale sancţionate în cauză, care, din perspectiva obiectivelor urmărite de regulile de concurenţă, are un potenţial anticoncurenţial ridicat.

În conformitate cu prevederile Cap. II (B) pct. 2 din Instrucţiuni, în evaluarea gravităţii încălcării se ia în considerare, printre altele, natura faptei săvârşite, dimensiunea şi importanţa pieţei relevante, cotele de piaţă cumulate ale tuturor întreprinderilor participante, impactul concret al încălcării pe piaţă, atunci când acesta poate fi măsurat.

Aşa cum s-a statuat în mod constant şi în jurisprudenţa europeană, dintre aspectele care se iau de obicei în calcul la stabilirea gravităţii încălcării, nu toate au aceeaşi pondere în cadrul examinării globale a faptei. Natura încălcării are un rol primordial.

Prin urmare, în speţă a fost aplicat un nivel de gravitate spre minimul intervalului (0.8%), în favoarea recurentei, evident în considerarea împrejurărilor specifice ale cazului, în condiţiile în care se putea aplica un nivel de bază al sancţiunii de până la 2%.

Mai mult, în cazul A. au fost aplicate şi 4 circumstanţe atenuante care au condus la o amendă sub pragul minim de 0,5% din cifra de afaceri totală (i.e. 0,4%), stabilit de Legea concurenţei, după cum urmează: (10%) din nivelul de bază al amenzii pentru participare redusă la practica anticoncurenţială; (10%) din nivelul de bază al amenzii pentru faptul că cifra de afaceri pe piaţa pe care a avut loc încălcarea reprezintă o parte relativ redusă de până la 20% din cifra de afaceri totală a întreprinderii; (10%) din nivelul de bază al amenzii pentru colaborarea în mod efectiv şi pe deplin cu Consiliul Concurenţei, dincolo de obligaţia legală de a coopera; (20%) din nivelul de bază al amenzii pentru faptul că a recunoscut în mod expres practica anticoncurenţială.

Prin urmare, amenda cu care reclamanta a fost sancţionată a fost judicios individualizată de către Consiliul Concurenţei.

3.3. Răspunsul la întâmpinare

Recurenta-reclamantă A. SA nu a formulat răspuns la întâmpinare, deşi întâmpinarea i-a fost comunicată în termenul legal.

4. Procedura de soluţionare a recursului

4.1. Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că, procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, a fost fixat termen pentru soluţionarea recursului de faţă.

4.2. Recurenta a depus la dosar note de şedinţă, prin care solicitat intimatului-pârât să depună la dosarul cauzei toata documentaţia ce a reprezentat temeiul aplicării sancţiunii contestate de recurenta reclamantă, precum şi înregistrările audio cu audierile de la sediul intimatei.

Prin practicaua prezentei decizii, a fost respinsă ca neutilă solicitarea recurentei, pentru considerentele reţinute în cuprinsul practicalei.

5. Analiza motivelor de casare invocate de recurenta-reclamantă

5.1. Situaţia de fapt reţinută de prima instanţă

Prin Ordinul Preşedintelui Consiliului Concurenţei nr. 379 din 15 octombrie 2009, s-a dispus declanşarea unei investigaţii din oficiu, având ca obiect posibila încălcare a prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea concurenţei nr. 21/1996 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, de către întreprinderile active pe piaţa distribuţiei pantalonilor de stofa pentru bărbaţi din România, prin înţelegeri anticoncurenţiale cu privire la preţurile de revânzare pentru produsele C. SA.

În urma analizării întregului material probator, prin raportul de investigaţie, s-a concluzionat că întreprinderile implicate au încălcat prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenţei, printr-o înţelegere pe verticală ce viza stabilirea unor adaosuri comerciale minime sau a unor preţuri minime de revânzare, considerată a fi o restricţionare gravă a concurenţei.

Raportul de investigaţie a fost comunicat reclamantei prin Adresa x din 14 mai 2015, aceasta având dreptul să depună observaţii faţă de concluziile acestuia.

Ulterior, a fost emisă Decizia Consiliului Concurenţei nr. 39 din 14 septembrie 2015, prin care s-a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenţei constând în limitarea libertăţii distribuitorilor de a-şi stabili singuri preţurile de revânzare pentru produsele cumpărate de la C. SA şi a fost sancţionată reclamanta cu amendă contravenţională în baza art. 58 alin. (4) din lege pentru săvârşirea faptelor prevăzute la art. 53 alin. (1) lit. a) din lege prin încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, cu aplicarea art. 55 din lege, în valoare de 64.187 RON, reprezentând 0,40% din cifra de afaceri totală aferentă anului 2014.

Pârâtul a stabilit în cauză încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenţei, respectiv că fapta investigată şi sancţionată reprezintă o înţelegere pe verticală de fixare a preţurilor, restricţie a concurentei prin obiect.

Concret, s-a constatat că art. 11 din contractul de vânzare-cumpărare, încheiat între C. şi reclamantă cu nr. 1643/21 aprilie 2008, prevede următoarele:

"Cumpărătorul se obligă să comercializeze mărfurile cumpărate la un preţ care să nu fie mai mic decât preţul minim de vânzare cu amănuntul practicat şi în Magazinele C.."

5.2. Analiza concretă a motivelor de casare formulate de recurenta-reclamantă

5.2.1. Motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., referitor la invocarea împrejurării că instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale

În ceea ce priveşte împrejurarea dacă recurenta-reclamantă avea efectiv posibilitatea de a formula cerere de recuzare anterior soluţionării cauzei de faţă în primă instanţă, Înalta Curte reţine că nu s-a dovedit dincolo de orice dubiu faptul că aceasta a cunoscut identitatea persoanei judecătorului care a soluţionat 6469/2/2015, având ca părţi pe reclamanta B. SRL şi pârâtul Consiliul Concurenţei, anterior datei de 7 iunie 2016. susţinerile intimatei, referitoare la faptul că din cuprinsul încheierii de la data de 7 iunie 2016 ar trebui să se deducă o asemenea dovadă, nu pot fi reţinute.

Ca urmare, acest motiv de casare urmează a fi analizat pe fond de către instanţa de recurs, neconsiderându-se că recurenta ar fi decăzută din dreptul de a invoca incompatibilitatea judecătorului de primă instanţă, cât timp aceasta a aflat după pronunţarea sentinţei de împrejurarea care i-a creat dubii cu privire la imparţialitate.

În ceea ce priveşte motivul de incompatibilitate prev. de art. 42 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. ("când şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţie în cauza pe care a fost desemnat să o judece"), Înalta Curte constată că acesta se referă la situaţia în care judecătorul şi-ar fi exprimat opinia în legătură cu soluţiile ce pot fi pronunţate în chiar cauza concretă pe care o judecă, înainte de a se ajunge la deliberare şi pronunţare. Aşa cum s-a reţinut în doctrină, nu există acest motiv atunci când judecătorul a soluţionat anterior o cauză similară, în care s-a pus în discuţie aceeaşi problemă de drept.

În al doilea rând, Înalta Curte reţine că soluţionarea mai multor dosare având ca obiect anularea aceleiaşi decizii a autorităţii de concurenţă nu echivalează în mod automat cu o antepronunţare, răspunderea fiind personală pentru fiecare dintre societăţile sancţionate şi fiecare dosar având particularităţile sale. Este de reţinut că, deopotrivă, nu se poate exclude automat posibilitatea de a exista un risc al antepronunţării într-o asemenea situaţie, astfel că atât judecătorul în cauză, cât şi părţile trebuie să verifice măsura în care, prin analiza elementelor comune speţelor soluţionate de acelaşi judecător, se realizează sau nu o antepronunţare.

În mod evident, între cele două cauze soluţionate, au existat aspecte fundamental diferite (în dosarul A. s-au formulat apărări extinse cu privire la obiecţiunile la contractul incriminat şi s-a invocat că acesta nu a fost legal încheiat; în dosarul B., societatea sancţionată şi-a fundamentat apărarea pe dispoziţiile legale privind concurenţa neloială; A. a recunoscut în mod expres fapta pentru care a fost sancţionată, în timp ce B. nu a făcut o astfel de recunoaştere).

Tocmai existenţa acestor diferenţe esenţiale de argumente nu putea duce la obligaţia judecătorului de a formula declaraţie de abţinere, nici din perspectivă subiectivă şi nici din perspectivă obiectivă a imparţialităţii, astfel cum a fost înţeleasă în jurisprudenţa CEDO.

În ceea ce priveşte chestiunile identic reţinute în motivările celor două sentinţe, se constată că acestea se referă la: prevederile legale incidente; definiţia unei înţelegeri verticale; consideraţii generale cu privire la faptele anticoncurenţiale prin obiect (precum fixarea preţului de revânzare) şi faptul că nu este necesară arătarea efectelor în astfel de speţe; existenţa unei clauze contractuale anticoncurenţiale atât în contractul încheiat de B., cât şi în cel încheiat de A. cu C.; distincţia ce trebuie realizată între existenţa unei înţelegeri anticoncurenţiale şi implementarea acesteia. Aceste reţineri sunt aspecte cu caracter general, care nu implică o analiză concretă raportată speţei şi care nu pot duce la antepronunţare, nici în ipoteza de la art. 42 alin. (1) pct. 13 din C. proc. civ. ("atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa").

În concluzie, nu se poate reţine ca fiind fondată critică referitoare la incompatibilitatea judecătorului de fond.

5.2.2. În ceea ce priveşte motivul de casare prin care se invocă încălcarea dreptului la un proces echitabil, de către o instanţa imparţială, garantat conform art. 6 din C. proc. civ.

Deşi recurenta nu a indicat expres, acest motiv de casare s-ar încadra în prev. art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. ("când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii").

Înalta Curte reţine că, atâta timp cât motivul de recurs referitor la incompatibilitatea judecătorului de primă instanţă a fost considerat nefondat, pe cale de consecinţă, şi această critică va fi înlăturată, neputându-se reţine încălcarea dreptului la un proces echitabil de către o instanţa imparţială.

5.2.3. În ceea ce priveşte motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. (hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază)

Pe de o parte, recurenta a invocat faptul că prima instanţă nu a justificat suficient, prin raportare la situaţia de fapt şi la apărările aduse, concluzia sa în sensul că prin acceptarea în mod tacit a obiecţiunilor A. a fost considerat contractul valabil încheiat. Se mai invocă faptul că celelalte apărări aduse de recurentă sunt înlăturate fără o motivare temeinică, care să permită cunoaşterea considerentelor avute în vedere de instanţa la pronunţarea soluţiei, iar pe de alta parte sa permită instanţei de control judiciar sa aprecieze asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârii, prin analiza considerentelor expuse.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a apreciat că A. şi C. au încheiat un contract valabil; Înalta Curte apreciază că sentinţa civilă recurată respectă disp. art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă. De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurentă pe această cale se invocă în esenţă o eventuală greşită interpretare şi aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar nemotivarea insuficientă nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată. Instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea.

Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. Deşi s-ar putea invoca ca argument împrejurarea că motivarea oferită de prima instanţă pentru respingerea acţiunii ar fi succintă, Înalta Curte constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil.

Pe de altă parte, în cadrul acestui motiv de recurs se mai susţine că apărarea recurentei referitoare la încălcarea principiului termenului rezonabil al investigaţiei Consiliului Concurenţei nu a făcut deloc obiect al analizei instanţei de fond.

Înalta Curte constată că, deşi această împrejurare se verifică, cum chiar recurenta a constatat, această neregularitate procedurală legată de depăşirea termenului rezonabil al investigaţiei nu poate conduce la anularea deciziei, dar ar putea justifica o reducere a amenzii; or, faţă de această concluzie, acest argument va fi analizat cu ocazia cercetării motivului de casare referitor la greşita individualizare a sancţiunii.

Ca urmare, motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondat.

5.2.4. În ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la faptul că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea principiului egalităţii de arme, consacrat de art. 8 din C. proc. civ.

În cadrul acestui motiv de recurs, recurenta a criticat omisiunea primei instanţe de a se pronunţa asupra solicitării privind încuviinţarea în probaţiune a înregistrărilor audio de la momentul desfăşurării audierilor la sediul Consiliului Concurenţei şi de respingere a probei cu înscrisurile reprezentate de corespondenta purtata între recurentă şi Consiliul Concurenţei de la momentul declanşării investigaţiei şi până la pronunţarea Deciziei nr. 39 din 14 septembrie 2015, întreaga corespondenta purtata între C. SA şi Consiliul Concurenţei şi privind relaţia comercială desfăşurată între reclamanta şi C. SA în perioada investigata, precum şi procesul-verbal şi oricare documente întocmite de către reprezentanţii Consiliului Concurenţei la momentul desfăşurării audierilor la sediul său.

Ambele critici pot fi încadrate la motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., sub aspectul regulilor de procedură care guvernează încuviinţarea probelor (art. 254 din C. proc. civ.).

În ceea ce priveşte susţinerea în sensul că prima instanţă a omis să se pronunţe cu privire la proba cu înregistrările audio de la momentul desfăşurării audierilor, Înalta Curte constată că nu poate fi reţinută o asemenea omisiune.

Astfel, la primul termen de judecată (23 februarie 2016), reclamanta, prin avocat, a depus nota de probe şi un set de acte reprezentând înscrisuri administrate într-un dosar penal deschis ca urmare a plângerii penale formulate de societate împotriva societăţii C. SA, iar la cererea sa, cauza a fost amânată pentru a da posibilitatea reclamantei să ia cunoştinţă de documentaţia comunicată în şedinţă publică şi pentru ca pârâta să studieze nota de probatoriu şi înscrisurile depuse la acest termen de societatea reclamantă.

La următorul termen de judecată (5 aprilie 2016), a fost încuviinţată cererea de amânare pentru imposibilitate de prezentare formulată de apărătorul ales al reclamantei şi a fost respinsă solicitarea reclamantei de a fi depuse la dosar şi alte înscrisuri, reprezentând corespondenţă purtată între A. şi C. SA.

În sfârşit,la ultimul termen de judecată (7 iunie 2016), reclamanta, prin avocat, având cuvântul pe probe, a arătat că insistă în depunerea la dosarul cauzei a înscrisurilor din dosarul de urmărire penală, în care cercetările au fost făcute de Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu Secuiesc, iar prima instanţă a reţinut că urmează a aprecia odată cu soluţionarea cauzei asupra înscrisurilor din dosarul penal depuse de reclamantă la dosarul cauzei iar apoi, constatând că nu mai sunt alte cereri, a acordat cuvântul asupra fondului cauzei.

Astfel, deşi la termenul din 23 februarie 2016, reclamanta depusese nota de probe prin care solicita şi proba cu înregistrările audio realizate la momentul audierii la sediul pârâtei, la momentul dezbaterii probelor din 07 iunie 2016, deşi reprezentată de apărător, aceasta nu a insistat verbal cu privire la această probă, achiesând la concluzia primei instanţe în sensul că nu mai erau alte cereri şi că se puteau deschide dezbaterile. În concluzie, nu se poate reţine o omisiune a instanţei de a soluţiona această cerere de probe, ci o desistare a reclamantei în susţinerea acesteia.

În ceea ce priveşte criticarea soluţiei de respingere a probei cu înscrisurile reprezentate de corespondenta purtata între recurentă şi Consiliul Concurenţei de la momentul declanşării investigaţiei şi până la pronunţarea Deciziei nr. 39 din 14 septembrie 2015, întreaga corespondenta purtata între C. SA şi Consiliul Concurenţei şi privind relaţia comercială desfăşurată între reclamanta şi C. SA în perioada investigata, precum şi procesul-verbal şi oricare documente întocmite de către reprezentanţii Consiliului Concurenţei la momentul desfăşurării audierilor la sediul său, Înalta Curte constată că în mod corect a fost respinsă această probă ca nefiind utilă soluţionării cauzei.

Pe de o parte, intimata a susţinut că a depus la dosar toate înscrisurile care au fundamentat decizia atacată în ceea ce o priveşte pe A., neexistând corespondenţă suplimentară cu C. dedicată recurentei; or, şi dacă ar fi existat corespondenţă suplimentară esenţială în fundamentarea deciziei de sancţionare şi care să nu fi fost depusă la dosar, această împrejurare ar fi funcţionat în favoarea recurentei.

În fine, recurenta a mai invocat, în cadrul acestui motiv de casare, faptul că instanţa de fond nu face nicio trimitere în cuprinsul motivării, la înscrisurile administrate în dosarul penal soluţionat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu Secuiesc). Or, o asemenea critică are în vedere, în realitate, modul de evaluare de către prima instanţă a probatoriului administrat, aspect ce ţine de netemeinicia sentinţei, iar nu de nelegalitate şi nu poate fi analizat pe calea recursului.

Ca urmare, toate criticile subsumate acestui motiv de casare, vor fi respinse ca nefondate.

5.2.5. În ceea ce priveşte criticile subsumate motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material")

Ca o primă precizare, deşi recurenta îşi intitulează acest punct "considerente privind netemeinicia sentinţei", titulatură care teoretic ar fi inadmisibilă în recursul ce poate privi exclusiv legalitatea sentinţei, Înalta Curte reţine că din dezvoltarea tuturor criticilor subsumate acestui motiv, reiese faptul că recurenta pune în discuţie corecta aplicare a legii la situaţia de fapt dedusă judecăţii, ceea ce se încadrează în motivul de casare de la pct. 8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

5.2.5.1. În ceea ce priveşte critica legată de împrejurarea că în mod greşit a reţinut prima instanţă existenţa unui acord valabil al părţilor la încheierea Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 21 aprilie 2008

Concret, s-a constatat că art. 11 din contractul de vânzare-cumpărare, încheiat între C. şi reclamantă cu nr. 1643 din 21 aprilie 2008, prevede următoarele:

"Cumpărătorul se obligă să comercializeze mărfurile cumpărate la un preţ care să nu fie mai mic decât preţul minim de vânzare cu amănuntul practicat şi în Magazinele C."

Intimata a reţinut, în cuprinsul deciziei, că în cuprinsul contractelor de vânzare-cumpărare nu există nicio prevedere specială expresă care să stimuleze sau să sancţioneze nerespectarea acestui preţ de revânzare impus de către producător (C.). Totuşi, în contract există art. 21, potrivit căruia contractul poate fi reziliat unilateral, din iniţiativa oricărei părţi contractante, din motive întemeiate, precum şi art. 15, potrivit căruia părţile se obligă reciproc la executarea întocmai şi la timp a obligaţiilor contractuale.

Această formă a contractului-cadru a fost trimisă către recurentă, neştampilată şi nesemnată de către reprezentantul sau legal. Ca urmare a analizării acestui contract de către reprezentanţii reclamantei, aceştia au completat olograf rubricile privind datele societăţii cumpărătoare, l-au semnat şi ştampilat la fila x, dar au şi formulat diferite obiecţiuni la clauzele contractuale conform Adresei nr. x din 10 aprilie 2008. Acest înscris împreuna cu obiecţiunile formulate a fost trimis prin posta către C. SA la data de 14 aprilie 2008 - înscrisuri înregistrate în Registrul de intrări al C. SA în data de 21 aprilie 2008.

Astfel, conform Adresei nr. x din 10 aprilie 2008, recurenta-reclamantă a arătat ca nu este de acord cu clauzele cuprinse la art. 7, art. 8, art. 9, art. 14 şi art. 17 alin. (2) din contract, având următoarele solicitări: radierea art. 7, art. 8, art. 17 alin. (2); modificarea art. 9 şi art. 14. S-a menţionat în cuprinsul aceleiaşi adrese ca "prezentele obiecţiuni se considera acceptate de către SC C. SA, în cazul în care în termen de 7 zile de la primirea lor, nu se comunica un alt punct de vedere, urmând sa ne transmiteţi contractul de vânzare-cumpărare în original, cu modificările solicitate".

De asemenea, în adresa A. nr. x din 18 august 2011 către Consiliul Concurenţei, aflată la dosarul cauzei, se precizează că "relaţia comercială între parteneri s-a desfăşurat prin acceptarea tacită a modalităţii de plată impuse de noi".

Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut prima instanţă faptul că obiecţiunile A. au fost acceptate tacit de către C., iar contractul de vânzare-cumpărare a fost valabil încheiat, relaţiile comerciale dintre părţi desfăşurându-se în baza acestuia.

Argumentul esenţial reţinut de prima instanţă cu privire la această concluzie este acela că recurenta a transmis către C. contractul purtând semnătura reprezentantului său legal şi ştampila societăţii, nu doar un proiect al acestuia ce urma să fie negociat în continuare. Dacă aceasta nu intenţiona ferm să îşi angajeze voinţa contractuală, nu transmitea contractul în forma semnată şi ştampilată, formă ce indica explicit însuşirea lui, cu acele obiecţiuni.

Tocmai pentru că analiza ce trebuie realizată în speţa de faţă nu este pe tărâmul dreptului civil, ci pe cel al dreptului concurenţei, Înalta Curte constată că ceea ce interesează, din perspectiva reţinerii comportamentului anticoncurenţial, nu este încheierea unui acord valabil din punct de vedere juridic, ci manifestarea intenţiei neechivoce de a se comporta pe piaţă într-un mod care încalcă regulile de concurenţă. Chiar în lipsa unei înţelegeri valabile din punct de vedere juridic, cât timp se constată existenţa manifestărilor de intenţie în sensul precizat, se poate considera că a fost săvârşită o faptă anticoncurenţială prin obiect, neinteresând efectele acestei înţelegeri cât priveşte calificarea sa ca atare.

Astfel, în mod corect a reţinut prima instanţă existenţa manifestării de voinţă concrete a recurentei de a se supune clauzei anticoncurenţiale inserate de C. SA în forma de contract trimisă.

Obiecţiunile sale nu au privit art. 11, cel incriminat din punct de vedere al dreptului concurenţei, ci alte clauze din contract, iar conform adresei de expediere a acestora, obiecţiunile au fost considerate acceptate de către SC C. S.A, câtă vreme în termen de 7 zile de la primirea lor, aceasta nu a comunicat un alt punct de vedere. Transmiterea efectivă a contractului de vânzare-cumpărare în original, cu modificările solicitate ca şi formalitate nu interesează din punct de vedere al existenţei faptei concurenţiale, cât timp acordul de voinţă între cele două societăţi cu privire la preţul stabilit de revânzare fusese creat.

Faptul că recurenta-reclamantă a implementat mai mult sau mai puţin înţelegerea creată a fost reţinut de intimata-pârâtă ca fiind un aspect ce ţine de atenuarea sancţiunii, iar nu ca un aspect exonerator, câtă vreme înţelegerea verticală de fixare a preţului minim de revânzare este o înţelegere prin obiect.

CJUE a stabilit încă din cazul Consten and Grundig vechiul Comisia faptul că, în scopul aplicării art. 101 alin. (1) din Tratat, nu trebuie demonstrate efectele unei înţelegeri, atunci când aceasta are ca obiect restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei pe piaţă. Ca atare, dacă obiectul unei înţelegeri este anticoncurenţial, nu mai este nevoie să se demonstreze efectele concrete pe piaţă, o astfel de înţelegere având aptitudinea de a produce efecte negative asupra concurentei.

În ceea ce priveşte neconcordanţele decurgând din probatoriul administrat în cauza penală, Înalta Curte constată că declaraţiile date în cadrul cercetării penale nu pot fi avute în vedere în prezenta cauză cu aceeaşi valoare juridică, nefiind probă administrată în mod corect de către instanţa civilă. Pe de altă parte, aceste declaraţii sunt evazive şi nu conţin date concrete, ci doar afirmaţii generice şi care nu oferă certitudini.

În concluzie, în mod corect a reţinut prima instanţă faptul că între C. şi A. a fost încheiat un acord de voinţă valabil şi, în special, că art. 11 din contract nu a făcut obiectul negocierilor dintre părţi, fiind agreat de A. în forma propusă de C..

5.2.5.2. În ceea ce priveşte caracterul de recomandare al prevederilor art. 11 din Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 21 aprilie 2008.

Înalta Curte nu poate reţine că sintagma "să nu fie mai mic decât preţul minim de vânzare" are, din punct de vedere lingvistici şi terminologic, sensul de recomandare.

Din formularea de mai sus rezultă, dincolo de orice dubiu, că părţile au stabilit că produsele C. nu pot fi revândute de către A. cu un preţ mai mic decât acela cu care sunt vândute în Magazinele C. Utilizarea unei astfel de formulări este aptă să susţină concluziile autorităţii de concurenţă, în condiţiile în care contractul are conţinut precis, profesional şi este încheiat de către persoane cu atribuţii specializate în această formă de comerţ.

Lipsa unor sancţiuni specifice în contract pentru încălcarea clauzei de la art. 11 nu poate duce la altă concluzie, câtă vreme în contract erau prevăzute sancţiuni generale (art. 15), iar în practica europeană s-a reţinut că pentru a se proba existenţa unei înţelegeri anticoncurenţiale, nu este necesar să fie stipulate sancţiuni contractuale sau prevăzute orice alte măsuri de implementare.

Aşa cum s-a mai precizat, chestiunea transpunerii în practică nu prezintă relevanţă pentru existenţa acordului de voinţă, deoarece implementarea unei înţelegeri este distinctă de existenţa acordului de voinţă care, în cauza de faţă, rezultă din clauza de restricţionare a preţurilor de revânzare înscrisă în contractul de vânzare-cumpărare, cu privire la care A. nu a formulat obiecţiuni şi, mai mult, pe care a recunoscut-o ca reprezentând o încălcare a Legii concurenţei.

Retransmiterea către C. a contractului cu aceeaşi formă a art. 11, cu specificarea explicită că sunt formulate obiecţiuni doar cu privire la anumite articole, nu poate decât să exprime acordul faţă de impunerea preţului minim de revânzare făcută prin această clauză.

Este adevărat că legislaţia concurenţei permite, în cadrul acordurilor verticale, recomandarea unui preţ sau a unui preţ maxim, cu condiţia ca acestea să nu conducă, în fapt, la practicarea unui preţ fix sau minim, ca urmare a presiunii exercitate ori a stimulentelor oferite de oricare dintre părţi (art. 4 lit. a) din Regulamentul nr. 330/2010 privind aplicarea articolului 101 alin. (3) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene categoriilor de acorduri verticale şi practici concertate). Or, în cazul de faţă, având în vedere modul în care este formulată clauza anticoncurenţială şi modul în care a fost acceptată explicit de către recurentă, nu se poate reţine apărarea conform căreia preţurile de revânzare stabilite au caracter de recomandare.

Faptul că niciuna din părţile cocontractante nu ar fi înţeles sa confere eficienta juridica acestei clauze, întrucât niciodată nu au comunicat o lista de preţuri recomandate, nu este relevant, raportat la împrejurarea că punerea efectivă în practică a înţelegerii anticoncurenţiale este un aspect nerelevant din perspectiva calificării ca faptă anticoncurenţială prin obiectul său.

În concluzie, în mod corect a reţinut prima instanţă faptul că prevederile art. 11 din Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 21 aprilie 2008 au avut caracter de recomandare, iar preţurile de revânzare stabilite în contract sunt preţuri minime.

5.2.5.3. În ceea ce priveşte motivul de casare legat de vicierea consimţământului recurentei la momentul emiterii recunoaşterii practicii anticoncurenţiale, ca urmare a presiunilor realizate de reprezentanţii Consiliului Concurenţei şi cu reiterarea permanenta a apărărilor privind neîncheierea Contractului nr. x din 21 aprilie 2008

Înalta Curte constată că recurenta, în Adresa nr. x din data de 29 iunie 2015, a declarat următoarele:

"Subscrisa A. SA, reprezentată prin director general F., având în vedere precizările pct. (108) din Raportul de investigaţie mai sus menţionat şi în conformitate cu prevederile art. 55 alin. (2) din Legea concurentei, prin prezenta recunoaştem în mod expres săvârşirea faptei anticoncurenţiale care a făcut obiectul investigaţiei pe piaţa distribuţiei pantalonilor de stofă pentru bărbaţi declanşată din oficiu în baza Ordinului nr. 379 din 15 octombrie 2009 al Preşedintelui Consiliului Concurenţei." .

Recurenta a invocat faptul că recunoaşterea în mod expres a practicii anticoncurenţiale s-a realizat la momentul desfăşurării audierilor în cadrul investigaţiei (luna iulie 2015), numai ca urmare a faptului ca i s-a sugerat că vinovăţia acesteia este stabilită la acel moment şi aceasta reprezintă singura cale pentru a beneficia de o pedeapsă mai mică.

Or, această afirmaţie este contrazisă de adresa aflată la dosarul de fond, emisă, semnată şi ştampilată de reprezentantul legal al societăţii recurente mai sus menţionate.

Dincolo de această recunoaştere, care nu a stat în mod exclusiv la stabilirea vinovăţiei, intimatul a dovedit prin probele administrate săvârşirea faptei anticoncurenţiale, astfel că o eventuală înlăturare a circumstanţei atenuante a recunoaşterii nu i-ar folosi din punct de vedere procedural; ca rezultat al faptului că A. a recunoscut expres săvârşirea faptei anticoncurenţiale, aceasta a beneficiat de o circumstanţă atenuantă având ca efect reducerea cu 20% a nivelului de bază al amenzii.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei în sensul că recunoaşterea realizată nu a fost una pură şi simplă, aceasta reiterând permanent apărările privind neîncheierea unui contract de vânzare-cumpărare, implicit neagrearea unei clauze anticoncurenţiale, se constată că prin adresa menţionată, toate aceste împrejurări au fost invocate "cu valoare de circumstanţe atenuante care să fie avute în vedere la individualizarea sancţiunilor ce urmează a fi aplicate.".

Astfel, nici acest motiv de casare invocat de recurentă nu poate fi reţinut.

5.2.5.4. Prima instanţă nu a răspuns apărărilor sale privind desfăşurarea investigaţiei cu încălcarea termenului rezonabil

Recurenta a invocat Cauza T-235/07 Bavaria NV împotriva Comisiei Europene - Hotărârea Tribunalului (camera a şasea extinsă) din 16 iunie 2011, arătând că investigaţia desfăşurată de Consiliul Concurenţei urmare a Ordinului nr. 379 din 15 octombrie 2009 s-a realizat pe o perioadă de aproximativ 71 de luni (15 octombrie 2009 -14 septembrie 2015), perioada investigaţiei propriu-zise fiind de 69 de luni, iar de la data audierilor până la data pronunţării deciziei de sancţionare trecând mai puţin de 3 luni.

Se constată că recurenta însăşi admite că o eventuală constatare a unei încălcări a principiului termenului rezonabil nu poate conduce la anularea unei decizii prin care se constată o încălcare decât dacă durata procedurii a avut efecte asupra rezultatului procedurii, dar aceasta solicită reducerea, în temeiul principiului echităţii, a cuantumului amenzii la un nivel de bază al amenzii de 0,6%, dacă nu chiar înlocuirea sancţiunii amenzii cu cea a avertismentului.

Se constată că nu există niciun temei legal în baza căruia să se reţină ca fiind o circumstanţă atenuantă durata excesivă a procedurii de investigaţie.

Apoi, nu se poate reţine ca atare o astfel de excesivitate a duratei procedurii, nici prin raportare la Decizie CJUE invocată de recurentă. Astfel, în cauza respectivă, prima etapă a procedurii administrative, respectiv cea cuprinsă între comunicarea deciziei de inspecţie reclamantei, în luna martie 2000, şi primirea comunicării privind obiecţiunile, în luna august 2005, a durat 65 de luni; a două etapă a procedurii administrative, cuprinsă între primirea comunicării privind obiecţiunile şi adoptarea deciziei atacate, în luna aprilie 2007, a durat 20 de luni; în total, 85 de luni, de la data declanşării investigaţiei până la emiterea deciziei de sancţionare. În cauza de faţă, investigaţia s-a realizat pe o perioada de aproximativ 71 de luni (15 octombrie 2009 - 14 septembrie 2015), perioada investigaţiei propriu-zise fiind de 69 de luni, iar de la data audierilor până la data pronunţării deciziei de sancţionare trecând mai puţin de 3 luni.

Înalta Curte nu poate reţine nici argumentul că recurenta este vătămată, prin durata mare a investigaţiei, deoarece la stabilirea nivelului de bază al amenzii, Consiliul Concurenţei s-a raportat la cifra de afaceri totală realizată în anul financiar anterior sancţionării, iar dacă investigaţia nu ar fi durat atât de mult, nivelul de bază al amenzii putea fi mult mai mic raportat la cifra de afaceri realizată de recurentă în anii 2008 - 2009.

Astfel, la prg 335 din Cauza T-235/07 Bavaria NV împotriva Comisiei Europene - Hotărârea Tribunalului (camera a şasea extinsa) din 16 iunie 2011, s-au arătat următoarele:

"Astfel, deşi Comisia a recunoscut în cadrul şedinţei că a majorat nivelul general al amenzilor în jurul anului 2005, respectiv în cursul procedurii administrative în cauză, acest fapt nu poate fi luat în considerare în cadrul evaluării efectului duratei procedurii asupra conţinutului deciziei atacate. În acest sens, este suficient să fie amintit că faptul că în trecut Comisia a aplicat amenzi de un anumit nivel pentru anumite tipuri de încălcări nu o poate lipsi de posibilitatea de a ridica acest nivel în limitele indicate în Regulamentul nr. 1/2003, dacă acest lucru este necesar pentru a asigura punerea în aplicare a politicii privind concurenţa, ci, dimpotrivă, aplicarea eficientă a normelor privind concurenţa impune ca în orice moment Comisia să poată adapta nivelul amenzilor la nevoile acestei politici (Hotărârea Musique Diffusion française şi alţii/Comisia, punctul 304 de mai sus, punctul 109, şi Hotărârea Dansk Rorindustri şi alţii/Comisia, punctul 270 de mai sus, punctul 169)."

Ca atare, recurenta nu poate invoca împrejurarea că stabilirea amenzii la un moment anterior ar fi determinat un cuantum mai redus al acesteia, faţă de considerentele de mai sus.

Se mai reţine că în mod corect a reţinut prima instanţă faptul că sancţiunea avertismentului nu este aplicabilă în materia contravenţiilor din domeniul concurenţei. Faţa de caracterul special al Legii nr. 21/1996, în acord cu cele instituite în Regulamentul Consiliului Uniunii Europene nr. 1/2003 privind punerea în aplicare a normelor de concurenţă prevăzute la articolele 101 şi 102 din Tratat, precum şi de natura faptelor sancţionate, în cauză nu pot fi aplicabile prevederile art. 7 din O.G. nr. 2/2001.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei conform căreia instanţa de fond nu ar fi analizat apărarea sa privind încălcarea termenului rezonabil, Înalta Curte constată că această omisiune nu este de natură să producă o vătămare ce nu poate fi acoperită, cât timp instanţa de recurs a procedat în concret la analiza pe fond a acestui argument.

În concluzie, nu s-a demonstrat caracterul excesiv al duratei încălcării, raportat la normele legale şi la durata normală a acestor investigaţii. În subsidiar, se reţine că apărările intimatului legate de nedepăşirea termenului de prescripţie prev. de art. 62 din lege nu pot fi folosite ca pertinente, deoarece o durată excesivă nu echivalează cu o durată ce depăşeşte acest termen.

5.2.5.5. În ceea ce priveşte criticile referitoare la greşita individualizare a sancţiunii

La momentul individualizării pedepsei, intimatul Consiliul Concurenţei a arătat ca fapta reţinuta este de gravitate mica, conform cap. II, secţiunea B, pct. 3, lit. a) din Instrucţiunile privind individualizarea sancţiunilor pentru contravenţiile prevăzute la art. 51 din lege, pentru care se determina nivelul de bază al amenzii în cuantum de la 0,6% până la 2% din cifra de afaceri totală realizată în anul financiar anterior sancţionării.

Astfel, pârâtul a stabilit nivelul de bază al amenzii la 0,8% din cifra de afaceri totală realizată în anul financiar anterior sancţionării.

S-a reţinut, totodată, că înţelegerea nu a fost pusa în practica, ca preţurile practicate în magazinele proprii ale C. nu au fost comunicate recurentei, s-a reţinut influenţa redusa în piaţa a faptei de natura a împiedica libera concurenta, insa pârâtul nu se raportează în individualizarea sancţiunii la nivelul de bază minim prevăzut de lege.

Recurenta a apreciat că, raportat la toate circumstanţele învederate şi reţinute în cursul investigaţiei, Consiliul Concurenţei, în situaţia în care a constatat practica neconcurenţială a sa, trebuia sa pornească de la nivelul minim de bază prevăzut de lege, respectiv de la 0,6 % din cifra de afaceri totală realizată în anul financiar anterior sancţionării.

Intimata a susţinut că dintre aspectele care se iau de obicei în calcul la stabilirea gravităţii încălcării, nu toate au aceeaşi pondere în cadrul examinării globale a faptei, iar natura încălcării are un rol primordial. Prin urmare, în speţă a fost aplicat un nivel de gravitate spre minimul intervalului (0.8%), în favoarea recurentei, evident în considerarea împrejurărilor specifice ale cazului, în condiţiile în care se putea aplica un nivel de bază al sancţiunii de până la 2%.

Mai mult, în cazul A. au fost aplicate şi 4 circumstanţe atenuante care au condus la o amendă sub pragul minim de 0,5% din cifra de afaceri totală (i.e. 0,4%), stabilit de Legea concurenţei, după cum urmează:

- (10%) din nivelul de bază al amenzii pentru participare redusă la practica anticoncurenţială;

- (10%) din nivelul de bază al amenzii pentru faptul că cifra de afaceri pe piaţa pe care a avut loc încălcarea reprezintă o parte relativ redusă de până la 20% din cifra de afaceri totală a întreprinderii;

- (10%) din nivelul de bază al amenzii pentru colaborarea în mod efectiv şi pe deplin cu Consiliul Concurenţei, dincolo de obligaţia legală de a coopera;

- (20%) din nivelul de bază al amenzii pentru faptul că a recunoscut în mod expres practica anticoncurenţială.

Practic, recurenta a criticat modul de stabilire a amenzii, considerând că aceasta trebuia să pornească de la nivelul minim de bază prevăzut de lege, respectiv de la 0,6 % din cifra de afaceri totală realizată în anul financiar anterior sancţionării.

Or, având în vedere caracterul înţelegerii (înţelegere verticală prin obiect), nu se poate reţine ca fiind nejustificată aprecierea intimatei de a nu stabili nivelul de bază al amenzii la pragul minim prevăzut de lege. Ca urmare, şi acest motiv de casare este nefondat.

6. Temeiul procesual al soluţiei date recursului

În temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 1, 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurenta-reclamantă SC A. SA împotriva Sentinţei civile nr. 2064 din 14 iunie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal pronunţate în Dosar nr. x/2015 în contradictoriu cu intimatul-pârât Consiliul Concurenţei, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 februarie 2019.

Procesat de GGC - LM