State compensation for wrongful conviction: Time-barred under criminal procedure despite claim of imprescriptibility

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 6 iunie 2001 pe rolul Tribunalului Suceava reclamantul N.I.S. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor pentru obligarea acestuia la plata sumei de 6 milioane dolari SUA sau la echivalentul în lei la data plății.

Pretențiile au fost motivate de condamnarea pe nedrept prin sentința penală 221 din 9 iunie 1958 a Tribunalului Militar Craiova sentință ulterior desființată prin decizia 156 din 18 noiembrie 1964 a Colegiului Militar al Tribunalului Suprem al RSR, decizie prin care s-a admis recursul în supraveghere și reclamantul achitat.

Tribunalul Suceava prin sentința civilă 369 din 27 noiembrie 2001 a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Suceava.

Curtea de Apel Suceava prin sentința civilă 17 din19 iunie 2002 a declinat la rândul ei competența înapoi la Tribunalul Suceava.

Conflictul negativ de competență s-a soluționat de Curtea Supremă de Justiție care, prin decizia civilă nr. 2931 din 11 septembrie 2002, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava.

Această din urmă instanță prin sentința civilă 813 din 12 decembrie 2002 a respins ca tardivă acțiunea. S-a reținut că deși petiționarul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 998 și art. 999 C. civ., în realitate sunt aplicabile cauzei dispozițiile prev. de art. 504 C. proc. pen.

În raport de termenul de un an pus la dispoziție de legiuitor pentru formularea acestor pretenții, s-a constatat că acțiunea trebuie raportată la momentul când petiționarul a luat cunoștință de hotărârea de achitare, aceasta fiind 16 decembrie 1964, dată de la care curge termenul de prescripție și față de care acțiunea s-a constatat că este prescrisă.

Curtea de Apel Suceava prin sentința civilă 29 din 22 septembrie 2003, a respins ca nefondat apelul. Pentru a motiva această soluție, Curtea a reținut că prin sentința penală 221 din 9 iunie 1958 petiționarul a fost condamnat la 4 ani închisoare corecțională pentru infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale iar prin decizia 156 din 18 noiembrie 1964 a Colegiului Militar al Tribunalului Suprem al RPR a fost achitat.

S-a constatat că dreptul la despăgubiri deduse din condamnarea nelegală s-a născut la 18 noiembrie 1964, și cum din 1968 s-a adoptat Codul de procedură penală care prevede că o asemenea acțiune se formulează în termen de 1 an, acțiunea intentată la 6 iunie 2001 a fost depusă cu mult peste termenul prevăzut de lege. Apelul a fost respins ca nefondat reținându-se că nu există dispoziții legale în sensul motivului invocat, faptul că asemenea acțiuni sunt asimilate crimelor împotriva umanității și ca urmare și ele, imprescriptibile ca și infracțiunile de acest tip.

Împotriva acestei decizii petentul a declarat recurs în termen legal reluând critica din apel în sensul că faptele abuzive, condamnările ilegale, sunt imprescriptibile.

Petentul a considerat normele de procedură penală expresia unor vremuri apuse și de aceea a invocat normele europene potrivit cărora o condamnare pe nedrept nu poate fi considerată prescrisă.

Recursul este nefondat și se va respinge pentru următoarele considerente.

Instanțele au făcut o corectă încadrare în drept a acțiunii în pretenții formulată de reclamant prin petitul înregistrat la instanță la 6 iunie 2001.

Repararea pagubei în cazul condamnării pe nedrept, situație în care se află petentul, este reglementată expres de Codul de procedură penală în capitolul VI (art. 504 – 507).

Pornirea unei asemenea acțiuni se face în termenii și condițiile arătate de art. 505 C. proc. pen., adică într-un an de la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare.

Aceasta este regula înscrisă în procedura de despăgubire, regulă de la care nu există, în normele în vigoare, excepții. Caracterul imprescriptibil al crimelor împotriva umanității se referă la răspunderea penală pentru făptuitorii unor asemenea infracțiuni.

Legea nu distinge în privința caracterului reparator al acțiunii pentru reparare, după natura infracțiunii care a determinat cererea de despăgubiri.

Pe cale de consecință în mod corect instanțele au pronunțat soluții de respingere a acțiunii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Repinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul N.S. împotriva deciziei civile nr. 29 din 22 aprilie 2003 a Curții de Apel Suceava.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 mai 2004.