Lawfulness of competition authority fines based on total worldwide turnover vs. relevant market turnover

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, anularea Deciziei nr. 4476 din 30 mai 2014 emisă de pârât, prin care autoritatea de concurenţă a respins plângerea prealabilă formulată împotriva prevederilor pct. A.2 şi B.3 ale Capitolului II din Ordinul Consiliului Concurenţei nr. 420/2010, precum şi anularea dispoziţiilor pct. A.2 şi B.3 ale Capitolului II din Ordinul Consiliului Concurenţei nr. 420/2010.

1.2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa nr. 490 din 24 februarie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A., ca neîntemeiată.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta A. S.A. care, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului şi pe fond admiterea cererii sale.

În motivarea recursului, reclamanta A. S.A. susţine, în esenţă, că sentinţa recurată aplică în mod eronat testul de proporţionalitate în legătură cu Ordinul Consiliului Concurenţei contestat în cauză, că nu ţine cont de specificul materiei concurenţiale şi nu face aplicarea principiului proporţionalităţii în acest domeniu, că se reţine în mod eronat că legea concurenţei derogă de la legea generală în privinţa criteriilor de proporţionalitate şi că, în fine, sentinţa recurată interpretează în mod eronat legislaţia şi jurisprudenţa europeană în materie.

2. Procedura de soluţionare a recursului

2.1. Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 27 iunie 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 24 aprilie 2018, completul de filtru a constatat, în raport de conţinutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. S.A., în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., şi a fixat termen pentru judecata pe fond a acestuia.

2.2. Cu privire la fondul recursului. Soluţia şi considerentele instanţei de control judiciar

Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Conform recurentei, raţionamentul primei instanţe debutează de la ideea că este necesar ca sancţiunile concurenţiale să fie extrem de severe nu numai pentru a pedepsi fapta anticoncurenţială şi a descuraja comiterea unor noi abateri, ci şi pentru a acoperi costurile avansate de organismele statale pentru descoperirea şi sancţionarea faptei.

Această premiză, susţine reclamanta, expusă în motivarea sentinţei atacate are două elemente fundamentale eronate, care reprezintă, practic, baza nelegalităţii soluţiei pronunţate: pe de o parte, aprecierea că severitatea şi cuantumul mare al amenzilor se impun pentru a putea acoperi costurile autorităţilor publice în descoperirea şi sancţionarea contravenţiilor şi, pe de altă parte, să pedepsească şi să prevină distorsiunile concurenţei.

Or, susţine recurenta, aceste obiective teoretic corecte trebuie avute în vedere la instituirea sancţiunilor pe cale normativă, însă analiza lor nu trebuie realizată în abstract, aşa cum a reţinut prima instanţă, ci prin aplicarea unor amenzi proporţionale cu scopul urmărit.

Înalta Curte constată că aceste critici nu sunt întemeiate. Comentariile primei instanţe nu reprezintă fundamentul soluţiei pronunţate, ele nu fac parte din categoria considerentelor pe care se sprijină dispozitivul sentinţei recurate, şi anume celor circumscrise strict raţionamentului care l-au condus pe judecătorul fondului la pronunţarea soluţiei. Altfel spus, observaţiile primei instanţe nu au decât valoarea unor dicta, adică a unor opinii ce nu servesc la fundamentarea deciziei, opuse lui ratio decidendi, respectiv argumentelor explicite pe care se bazează concluzia la care a ajuns prima instanţă, concluzie reflectată în dispozitivul sentinţei pronunţate. Aşadar, chiar dacă aceste observaţii ar fi eronate, observă Înalta Curte, faptul ar fi irelevant din perspectiva legalităţii sentinţei pronunţate de către judecătorul cauzei, în condiţiile în care acele observaţii nu reprezintă nici implicit nici explicit o etapă necesară în cadrul raţionamentului judecătorului, care să justifice o anumită concluzie (aici, soluţia pronunţată în cauză). De altfel, Curtea de Apel precizează expres că aceste observaţii sunt făcute cu titlu general, însăşi reclamanta admiţând în cadrul recursului său că, principial, sunt corecte. De fapt, prima instanţă nu a făcut altceva decât să se plaseze în siajul Curţii Constituţionale, care în Decizia numărul 490/2013, în cadrul căreia a analizat art. 51 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996 - baza legală a instrucţiunilor atacate în prezenta cauză, instanţa de contencios constituţional a stipulat expres că regimul sancţionator contravenţional aplicabil în domeniul concurenţei comportă anumite trăsături specifice cum ar fi amenzile prevăzute în cuantumuri foarte ridicate, precum şi că obiectivul amenzilor impuse în cazul încălcării normelor de concurenţă îl reprezintă descurajarea şi sancţionarea întreprinderilor respective şi descurajarea altor întreprinderi de la adoptarea sau continuarea unui comportament care încalcă normele de concurenţă.

O altă critică de nelegalitate invocată de către reclamanta-recurentă vizează aplicarea greşită a testului de proporţionalitate. Sub acest aspect, arată reclamanta, pentru evaluarea sancţiunilor instituite la nivel normativ (pentru a verifica dacă o normă de sancţionare este sau nu conformă prin prisma principiului proporţionalităţii) testul de proporţionalitate presupune parcurgerea a două etape:

A) - instituirea unor sancţiuni care trebuie să fie corespunzătoare scopului legitim urmărit prin norma pozitivă adoptată şi care să asigure efectul de disuasiune, de prevenţie chiar din cuprinsul norme legale de instituire a respectivei sancţiuni;

B) - alegerea, dintre două măsuri corespunzătoare potrivit criteriilor din prima etapă, pe cel mai puţin oneroasă.

Or, arată reclamanta, în sentinţa atacată se analizează principiul proporţionalităţii numai prin prisma primei etape, omiţându-se în totalitate analiza celei de-a doua etape (alegerea măsurii celei mai puţin oneroase).

Înalta Curte constată că şi această critică este nefondată.

Într-o primă etapă, instanţa de fond face o analiză riguroasă şi minuţioasă a prevederilor considerate nelegale din actul infralegislativ contestat în prezenta cauză de către reclamantă, pornind de la comparaţia dintre modalitatea în care se determină nivelul de bază al amenzii, prin raportare la cifra totală de afaceri a întreprinderii contraveniente realizată în anul financiar anterior sancţionării, formula aleasă de legislatorul roman, şi modalitatea susţinută de către reclamantă - determinarea nivelului de bază al amenzii fundamentat pe cifra de afaceri de pe piaţa relevantă încălcată. Totodată, instanţa de fond a acordat atenţie specială în cadrul analizei efectuate asupra unui posibil efect excesiv pe care reglementarea naţională l-ar putea avea asupra persoanei sancţionate, examinând dispoziţiile referitoare la clasificarea faptelor în funcţie de gravitatea acestora, şi observând că faptele sunt sancţionate distinct în funcţie de gravitatea acestora, de natura încălcării şi de consecinţele produse.

Cat priveşte pretinsul caracter incomplet al testului de proporţionalitate realizat de către instanţa de fond, după cum pretinde reclamanta recurentă A. S.A., critica nu poate fi primită. Sub acest aspect, observă Înalta Curte, judecătorul fondului a făcut o amplă analiză a jurisprudenţei europene în materie, ideea care se degajă în urma acestui examen fiind aceea că mărimea pieţei afectate nu reprezintă decât unul din factorii, pertinenţi, de altfel, pe baza cărora se apreciază gravitatea unei încălcări, elemente al căror caracter şi a căror importanţă variază în funcţie de încălcarea respectivă, precum şi de circumstanţele specifice ale încălcării în cauză (a se vedea cauzele conexate 100/80-103/80 S.A. Musique Diffusion Francaise, Cauza T- 50/03 Saint-Gobain Gyproc Belgium/CCE, Cauza T-452/05 Belgian Sewing Thread (BST)/Comisia Europeană). În sinteza acestor hotărâri ale Curţii de justiţie a Uniunii Europene, prima instanţă a făcut observaţia relevantă cu privire la posibilitatea de a opta între cifra de afaceri totală sau cifra de afaceri de pe piaţa relevantă, de aici, concluzia neechivocă, constată Înalta Curte, că nici una din modalităţile de calcul al amenzii nu este mai puţin oneroasă decât cealaltă, din această perspectivă, ambele metode trecând testul de proporţionalitate.

Că individualizarea amenzii având ca bază cifra de afaceri realizată pe piaţa relevantă, nu este mai puţin oneroasă decât metoda reglementată în plan naţional prin actul administrativ contestat de către reclamantul din prezenta cauză, rezultă clar din mai multe decizii ale Comisiei, indicate de către Consiliul Concurenţei în întâmpinarea formulată. Individualizarea amenzii aplicate de către Comisie porneşte de la cifra de afaceri realizată pe piaţa relevantă, însă potrivit formulei de calcul adoptate se adaugă coeficienţi substanţiali de multiplicare a procentului de amendă, în plus faţă de coeficienţii aplicaţi urmare a constatării circumstanţelor agravante, în acest fel depăşindu-se pragul maximal de 10 %. De aceea Comisia a fost nevoită să întreprindă ajustări pentru a reduce pragul amenzii sub 10 % din cifra de afaceri totală.

Această practică administrativă a Comisiei Europene demonstrează odată în plus că metoda aplicată de către aceasta, agreată de către reclamanta A., nu este mai puţin oneroasă decât metoda preferată de către legislatorul român, contrar afirmaţiilor reclamantei recurente din prezentul dosar.

Este vorba de următoarele decizii: decizia Comisiei C(2011)8923 din 7 decembrie 2011, privind o procedură iniţiată în temeiul art. 101 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, şi al art. 53 din acordul privind SEE (COMP/39600-Refrigeration Compressors), decizia Comisiei C(2010)4387 din 30 iunie 2010(COMP/38.344),decizia Comisiei C(2009)7601 din 7 octombrie 2009(COMP/39.129), decizia Comisiei C(2012)2069 din 28 martie 2012(COMP 39.452), decizia Comisiei C(2011)7436 din 19 octombrie 2011 (COMP/3960S-CRT Glass).

Cât priveşte documentul intitulat "Orientări privind calcularea amenzilor aplicate în temeiul articolului 23 alin. (2) lit. a) din Regulamentul nr. 1/2003", invocat de către reclamantă, acesta conţine, de fapt, explicarea de către Comisia Europeană a propriei sale metodologii de aplicare a amenzilor în materia concurenţei, nefiind altceva decât un Adendum al Regulamentului nr. 1/2003, în temeiul puterii juridice pe care o posedă Comisia în materia în discuţie. Regulile înscrise în orientări au caracter non obligatoriu pentru autorităţile naţionale cu competenţe în materia concurenţei, după cum rezultă din prevederile art. 5 din Regulamentul nr. 1/2003 privind punerea în aplicare a normelor de concurenţă prevăzute la articolele 81 şi 82 din tratat. Textul legal precipitat stipulează că autorităţile de concurenţă ale statelor membre sunt competente să aplice articolele 81 şi 82, fiind dotate cu puterea juridică de a impune amenzi şi penalităţi cu titlu cominatoriu sau orice alte sancţiuni prevăzute de dreptul lor naţional.

Având ca reper această normă legală rezultă că autorităţile naţionale cu competenţe în materia concurenţei se bucură de libertatea de a impune sancţiunile prevăzute de dreptul lor naţional, nefiind obligatorie preluarea metodologiei agreată de către Comisia Europeană. Singura limitare care operează aici este cea stipulată în art. 23 din regulament, cu privire la limita maximă a amenzii, care nu poate depăşi 10 % din cifra totală de afaceri din exerciţiul financiar precedent a întreprinderii sancţionate. Cum reglementarea naţională conţine limitarea mai sus amintită, iar, în concret, sancţionarea întreprinderii se produce cu luarea în considerare a circumstanţelor fie agravante, fie atenuante, rezultă cu evidenţă că Instrucţiunile privind individualizarea sancţiunilor pentru contravenţiile prevăzute la art. 51 din Legea concurenţei nr. 21/1996, au fost adoptate cu luarea în considerare a principiului proporţionalităţii.

Înalta Curte consideră că legalitatea reglementării naţionale în discuţie este demonstrată şi de faptul că reglementarea sancţionării contravenţiilor în materia concurenţei astfel cum a fost adoptată de către România, prin actul administrativ contestat în prezenta cauză, nu reprezintă un caz singular, alte state din spaţiul Uniunii Europene adoptând aceeaşi metodă de stabilire a bazei amenzilor: Franţa - 10 % din cifra de afaceri totală realizate la nivel mondial în anul precedent; Germania - 10 % din cifra totală de afaceri realizată la nivel mondial; Olanda - 450000 € sau 10 % din cifra totală de afaceri realizată la nivel mondial în anul precedent; Portugalia - 10 % din cifra totală de afaceri; Spania - 10 % din cifra totală de afaceri realizată în anul precedent; Marea Britanie - 10 % din cifra totală de afaceri (conform Deciziei nr. 490/2013 a Curţii Constituţionale a României, publicată în Monitorul Oficial, Partea întâi, nr. 92 din 6 februarie 2014, care indică drept sursă Comitetul pentru concurenţă din cadrul organizaţiei pentru cooperare şi Dezvoltare Economică - tabelul nr. 9, pagina 28).

Înalta Curte consideră deosebit de relevantă în speţa dedusă judecăţii hotărârea Tribunalului Uniunii Europene, din 27 septembrie 2006, pronunţată în cauza T- 59/02, instanţa europeană statuând că, "în cazul în care scopul amenzii s-ar limita doar la a nega profitul aşteptat sau avantajul scontat, întreprinderea nu va ţine seama suficient de faptul că comportamentul în cauză constituie o încălcare a articolului 101 Tratatul de Funcţionare al Uniunii Europene (fostul articol 81 CE). A privi amenda doar ca o compensare pentru prejudiciile create ar echivala cu negarea efectului descurajator pe care aceasta trebuie să-l aibă şi care se referă la comportamentul viitor, dar şi a caracterului punitiv al unei astfel de măsuri în legătură cu respectiva încălcare comisă. Similar, în cazul unei întreprinderi care este activă pe un număr mare de pieţe şi are o capacitate financiară deosebit de mare, luarea în calcul doar a cifrei de afaceri de pe piaţa relevantă nu poate fi suficientă pentru a asigura amenzii un efect de descurajare. Cu cât o întreprindere este mai mare şi cu cât are la dispoziţie mai multe resurse globale care îi permit să acţioneze în mod independent pe piaţă, cu atât mai mult trebuie să fie conştientă de importanţa rolului său în ceea ce priveşte buna funcţionare a concurenţei pe piaţă. În acest context, a ţine cont de cifra de afaceri totală, în scopul de a calcula cuantumul amenzii, nu duce la o amendă disproporţionată."

La fel de importantă este şi hotărârea Tribunalului Uniunii Europene din 16 septembrie 2013 pronunţată în cauza T-386/10, în care se stipulează că "limita de 10% urmăreşte să evite aplicarea unor amenzi pe care, după toate probabilităţile, întreprinderile, având în vedere dimensiunea lor, astfel cum este determinată prin cifra lor de afaceri totală, chiar dacă aproximativ şi imperfect, nu vor fi în măsură să le plătească.

Aşadar, este vorba despre o limită care este uniform aplicabilă tuturor întreprinderilor şi este stabilită în funcţie de dimensiunea fiecăreia dintre acestea şi care urmăreşte evitarea amenzilor în cuantum excesiv şi disproporţionat. Această limită are, astfel, un obiectiv distinct şi autonom în comparaţie cu cel al criteriilor privind gravitatea şi durata încălcării. Singura consecinţă posibilă a unei asemenea limite este reducerea cuantumului amenzii calculat pe baza acestor criterii până la nivelul maxim autorizat. Aplicarea sa presupune că întreprinderea în cauză nu plăteşte amenda care, în principiu, ar fi datorată pe baza unei aprecieri întemeiate pe criteriile respective. În (...) ceea ce priveşte pretinsa încălcare a principiului egalităţii de tratament, pe de o parte, (...), faptul că, în temeiul aplicării limitei de 10% prevăzute la articolul 23 alin. (2) din Regulamentul nr. 1/2003, anumiţi factori, precum gravitatea şi durata încălcării, nu se reflectă în mod efectiv în cuantumul amenzii aplicate unui participant la încălcare, spre deosebire de ceilalţi participanţi care nu au beneficiat de reducere pe baza limitei respective, nu reprezintă decât o simplă consecinţă a aplicării acestei limite superioare cuantumului final al amenzii aplicate. Pe de altă parte, Tribunalul s-a pronunţat deja în sensul că simplul fapt că amenda aplicată în final se ridică la 10% din cifra de afaceri a reclamantei, deşi acest procent este mai redus în privinţa altor participanţi la înţelegere, nu poate constitui o încălcare a principiului egalităţii de tratament. Astfel, această consecinţă este inerentă interpretării limitei de 10% drept un simplu nivel maxim autorizat care se aplică după o eventuală reducere a cuantumului amenzii în temeiul unor circumstanţe atenuante sau al principiului proporţionalităţii."

Relevanţa acestor hotărâri ale instanţei europene a fost remarcată de către Curtea Constituţională a României cu ocazia examinării excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 51 din Legea nr. 21/1996 - baza legală a actului infralegislativ supus controlului de legalitate în prezenta cauză. De menţionat că, prin Decizia nr. 490/2013, Curtea Constituţională a României a respins, ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 51 din Legea concurenţei nr. 21/1996, invocată chiar de către reclamanta A. S.A..

În ceea ce priveşte susţinerea reclamantei cu privire la lipsa unor studii serioase de impact, anterioare adoptării reglementării naţionale, dar şi cu privire la caracterul formal al dezbaterilor organizate premergător adoptării acestei reglementări sunt nerelevante din perspectiva obiectului acţiunii promovate de către reclamantă, în condiţiile în care nu sunt puse în discuţie chestiuni de nelegalitate. Practic, reclamanta nu evidenţiază care sunt dispoziţiile legale încălcate pentru că dezbaterile premergătoare, bunăoară, ar fi fost "formale", chestiunile învederate fiind irelevante din perspectiva validităţii juridice a dispoziţiilor contestate de către A. S.A..

În ceea ce priveşte criticile formulate de către recurentă, în sensul că sentinţa atacată nu ţine cont de specificul materiei de concurenţă şi nu face aplicarea principiului proporţionalităţii în acest domeniu, nici acestea nu pot fi primite.

Fără a relua argumentele expuse în prezentat decizie, cele două modalităţi de stabilire a nivelului de bază al amenzilor aplicate în materie de concurenţă, atât formula adoptată de către Comisia Europeană, şi agreată de către reclamanta-recurenta din prezenta cauză, cât şi metoda adoptată în plan naţional, sunt la fel de legale, modelul fundamentat pe cifra totală de afaceri trecând testul de proporţionalitate (aşa cum rezultă, bunăoară, din jurisprudenţa Tribunalului Uniunii Europene - cauza T-386/10), iar în privinţa modelului ce se raportează la piaţa relevantă s-a demonstrat că nu reprezintă o măsură mai puţin oneroasă decât cealaltă, susţinerile că prima instanţă a confundat urmările faptei asupra pieţei relevante cu beneficiile pe care fapta anticoncurenţială le aduce asupra întreprinderii sau că faptul că o contravenţie concurenţială a avut efecte pe una sau mai multe pieţe ar avea relevanţă pentru aplicarea criteriilor de circumstanţiere şi nu pentru stabilirea nivelului de bază al amenzii, că s-ar fi comis o confuzie între piaţa afectată sau piaţa relevantă, reprezintă chestiuni irelevante din perspectiva discutării validităţii juridice a actului administrativ cu caracter normativ ce a fost contestat în cauză. Mai exact, tipul acesta de critici, pentru a demonstra încălcarea principiului proporţionalităţii, ar putea avea relevanţă,eventual, de fapt, în cauzele particulare în care Consiliul Concurenţei a aplicat sancţiunile în temeiul actului infralegislativ normativ, în condiţiile în care este în afara discuţiei că pragul maximal de 10 % din cifra totală de afaceri ar fi nelegal.

Sunt nefondate, în fine, şi criticile referitoare la o pretinsa interpretare eronată a instanţei de fond referitoare la derogarea Legii concurenţei de la legea generală în materie contravenţională -O.G. nr. 2/2001.

Analiza acestui motiv de recurs trebuie pornită, obligatoriu, de la decizia Curţii Constituţionale a României, numărul 490/2013, în care se statuează că dreptul comun în materie contravenţională are o aplicabilitate limitată în domeniul concurenţei, spre deosebire de aplicabilitatea normelor europene şi a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, precum şi o individualizare a sancţiunii distinctă de cea a altor contravenţii, considerentele Curţii Constituţionale fiind obligatorii erga omnes.

Curtea Constituţională da astfel eficienţă principiului lex specialis, în maniera clasică în sensul că atunci când normele se află într-un raport ex generalis/lex specialis, se acordă prioritate normelor speciale dintr-un anumit domeniu, care derogă de la regulile generale. Cu alte cuvinte, că normele din Legea nr. 21/1996 reprezintă lex specialis, ceea ce face ca în materia concurenţei regulile din O.G. nr. 2/2001 să fie inoperante în ipotezele în care în Legea concurenţei există reguli cu un conţinut normativ diferit de al regulilor din O.G./2001, cum este cazul regimului sancţionator al contravenţiilor. În consecinţă, este corect raţionamentul judecătorului fondului în sensul că prevederile generale în materie de contravenţie sunt incidente în materia concurenţei doar pentru contravenţiile de procedură la care se face referire în art. 50 lit. d) şi e) din Legea nr. 21/1996.

A admite contrariul ar însemna negarea efectivităţii regulilor fixate în materia concurenţei, derogatorii de la normele generale contravenţionale, în chiar domeniul în care au fost adoptate, or, o astfel de interpretare este lipsită de valoare juridică.

În fine, Înalta Curte nu v-a primi nici criticile referitoare la interpretarea eronată de către judecătorul fondului a legislaţiei şi jurisprudenţei europene în materie, aşa cum susţine recurenta.

Înalta Curte consideră că reluarea argumentelor referitoare la normele europene incidente în speţă, precum şi la jurisprudenţa europeană cu privire la aceste chestiuni ar fi o abordare redundantă a materiei supuse dezbaterii prin recursul reclamantei, în cadrul unui motiv separat de recurs aşa cum ai procedat A. S.A..

În realitate, toate aceste probleme se regăsesc în cadrul motivelor de recurs expuse anterior şi asupra cărora instanţa de control judiciar şi-a spus deja opinia. Înalta Curte va reaminti doar că, în opinia sa, după cum a precizat în cuprinsul prezentei decizii, ambele modalităţi de determinare a cuantumului amenzii, bazate pe o cifră de afaceri totală a întreprinderii/cifra de afaceri a produsului sunt la fel de valide din punct de vedere juridic prin raportare la normele europene şi la jurisprudenţa în materie, că modul în care a reglementat Comisia europeană stabilirea cuantumului amenzilor nu este unica formulă legală, statele naţionale dispunând de libertate de acţiune în această chestiune, motiv pentru care atât statul român, cât şi alte state din Uniunea Europeană au optat pentru alt model de reglementare, respectiv pentru cifra de afaceri totală ca bază de stabilire a amenzilor, în fine, că instanţele europene au validat opţiunea pentru cifra de afaceri totală, inclusiv din perspectiva aplicării principiului proporţionalităţii(de exemplu, cauza T-386/10).

Aşa fiind, este eronată observaţia recurentei că prima instanţă a omis să verifice ipoteza privind modul de stabilire a nivelului de bază al amenzii, în condiţiile în care s-a demonstrat de către judecătorul fondului, concluzie cu care instanţa de control judiciar este de acord, că soluţia adoptată de către Comisia europeană nu conduce la măsuri mai puţin oneroase decât cea adoptată de către statul român, dar şi de alte state din spaţiul european, după cum s-a reţinut în cuprinsul prezentei decizii.

Prin urmare, Înalta Curte nu poate fi de acord că prima instanţă ar fi făcut o verificare incompletă din perspectiva principiului proporţionalităţii sau că ar fi deturnat sensul hotărârilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, aşa cum susţine recurenta. Aşa cum a mai subliniat în cuprinsul prezentei decizii, Înalta Curte reiterează ideea că orientările din 2006 ale Comisiei Europene nu impun obligaţii juridice în sarcina autorităţilor naţionale cu competenţe în materia concurenţei, fiind eronată ideea susţinută în recurs că acestea ar conţine linii directoare obligatorii aşa cum s-ar degaja din hotărârile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Apoi, faptul că ideea împărtăşită de către recurentă cu privire la modalitatea de stabilire a nivelului de bază al amenzii ar fi agreată, după cum susţine aceasta şi în cadrul unor dezbateri de tipul celui amintit în motivele de recurs, cum ar fi poziţia unui economist al Băncii Mondiale, este lipsită de relevanţă din perspectiva validităţii juridice a actului administrativ contestat în prezenta cauză, fiind vorba de o simplă opinie exprimată în cadrul unei conferinţe/a unui simpozion.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, conform art. 496 din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă A. S.A. împotriva Sentinţei civile nr. 490/24 februarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2014.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva Sentinţei civile nr. 490 din 24 februarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 octombrie 2018.

Procesat de GGC - MM