Negative conflict of jurisdiction: Labor wage discrimination claims between public servants versus administrative salary disputes

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii şi hotărârea primei instanţe sesizate

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale sub nr. x/2017 reclamanţii semnatari ai acţiunii potrivit anexei nr. 1, judecători în cadrul Judecătoriei Constanţa/Tribunalului Constanţa, au chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Constanţa, Tribunalul Constanţa, potrivit art. 27 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, cu citarea în cauză a intervenientului forţat Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, conform art. 78 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 27 alin. (1) şi (3) din O.G. nr. 137/2000, solicitând:

1) recunoaşterea stării de discriminare în care au fost plasaţi de pârâţi, în materie salarială, în raport cu magistraţii care au fost indemnizaţi prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de:

- 347,1 RON, începând cu data de 1 octombrie 2011 pană la data de 9 aprilie 2015:

- 405 RON, de la 9 aprilie 2015 în continuare, până la data de 1 decembrie 2015;

- 445,5 RON, de la data de 1 decembrie 2015 în continuare, până la încetarea stării de discriminare, respectiv 31 decembrie 2016.

2) repararea prejudiciului produs de acţiunea pârâţilor Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Constanţa şi Tribunalul Constanţa, până la încetarea stării de discriminare, respectiv 31 decembrie 2016, constând în diferenţa dintre suma care li s-a plătit efectiv şi suma care ar fi trebuit să se plătească fiecăruia, cu titlu de indemnizaţie, pentru fiecare lună, prin luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizaţiei brute lunare precum şi a cuantumului sporurilor de risc şi suprasolicitare neuropsihică, a sporului de confidenţialitate şi a sporului pentru condiţii deosebite de muncă cuvenite, cu valorile de referinţă de:

- 347,1 RON, începând cu data de 1 octombrie 2011 până la data de 9 aprilie 2015;

- 405 RON, de la 9 aprilie 2015 în continuare, până la data de 1 decembrie 2015;

- 445,5 RON, de la data de 1 decembrie 2015 în continuare, până la încetarea stării de discriminare, respectiv 31 decembrie 2016.

3) repararea prejudiciului produs de acţiunea pârâţilor, prin actualizarea sumelor stabilite la pct. 2, cu indicele de inflaţie stabilit de Institutul Naţional de Statistică şi prin aplicarea dobânzii legale la sumele stabilite la pct. 2.

Reclamanţii au precizat că nu solicită emiterea unor noi ordine de salarizare cu titlu retroactiv, ci doar recunoaşterea stării de discriminare şi repararea prejudiciului produs prin modul de aplicare a legii, astfel cum a fost acesta realizat de pârâţi.

Prin Sentinţa nr. 9335 din data de 14 decembrie 2017 Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, competenţa de soluţionare a cauzei formulate de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Constanta, Tribunalul Constanţa, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, incidenţa dispoziţiilor art. 7, Cap. VIII din Anexa nr. VI a Legii nr. 284/2010 şi a apreciat că în afara aspectelor de (re)încadrare şi salarizare, toate celelalte probleme de drept derivate din raportul de muncă al reclamanţilor sunt de competenţa instanţelor specializate în dreptul muncii.

De asemenea, având în vedere faptul că Legea nr. 284/2010 şi, ulterior, Legea nr. 153/2017 au instituit o jurisdicţie specială, respectiv cea a secţiei de contencios administrativ a Curţii de Apel Bucureşti, tribunalul a apreciat că orice litigiu derivat din modul de stabilire a drepturilor salariale păstrează natura juridică a acţiunii reglementate de primul act normativ, fiind de competenţa instanţei anterior menţionate.

2. Hotărârea celei de-a doua instanţe

Prin Sentinţa nr. 1697 din data de 4 aprilie 2018 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale şi funcţionale, invocată din oficiu, a declinat judecarea cauzei formulate de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Constanţa, Tribunalul Constanţa, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării către Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecarea cauzei şi a dispus înaintarea conflictului de competenţă spre soluţionare către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a apreciat că jurisdicţia contenciosului administrativ este, în lipsa unei dispoziţii legale exprese, limitată la situaţia în care reclamantul este vătămat prin emiterea unui act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal al unei cereri, neputându-se extinde această competenţă şi la situaţiile precum cea de faţă, când obiectul cererii îl constituie exclusiv plata unor drepturi. Cu alte cuvinte, atâta timp cât nu se contestă prin cererea de chemare în judecată un act administrativ şi nici nu se identifică vreun text legal atributiv de competenţă, curtea a considerat că litigiul nu este unul de contencios administrativ, relevant sub acest aspect fiind şi modul în care reclamanţii şi-au conceput demersul procesual, aceştia înţelegând să sesizeze instanţa de litigii de muncă.

3. Considerentele Înaltei Curţi asupra regulatorului de competenţă

Înalta Curte, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 133 pct. 2, 134 şi 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a pronunţa regulatorul de competenţă în raport cu obiectul cauzei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii, magistraţi în cadrul Judecătoriei Constanţa/Tribunalului Constanţa, au solicitat obligarea pârâţilor la recunoaşterea stării de discriminare şi la repararea prejudiciului produs, prin plata diferenţei dintre suma plătită şi suma ce ar fi trebuit să le fie plătită ca urmare a recunoaşterii dreptului la alte valori de referinţă, rezultate din aplicarea actelor normative succesive în materia salarizării.

Înalta Curte constată că reclamanţii nu supun judecăţii examinarea legalităţii unui act administrativ (nici tipic şi nici asimilat, câtă vreme nu au făcut referire la vreo decizie de încadrare salarială pe care să o conteste şi nici nu au pretins că au adresat o cerere pârâţilor pentru recunoaşterea drepturilor pretinse).

De asemenea, acţiunea nu prezintă configuraţia unei contestaţii promovate potrivit art. art. 7 alin. (2) din Cap. VIII din Legea nr. 284/2010, întrucât reclamanţii nu s-au prevalat de existenţa unei hotărâri a organelor de conducere ale pârâtului, prin care să le fi fost analizată contestaţia formulată împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale.

Prin urmare, în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 7 Cap. VIII din Anexa nr. VI la Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, conform cărora "(1) Personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie, în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori, după caz, la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea. Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile. (2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sau, după caz, a Curţii de Apel Bucureşti, pentru celelalte hotărâri. (...)" şi nici dispoziţiile de drept comun ale art. 10 din Legea nr. 554/2004.

Dispoziţiile legale anterior menţionate sunt de strictă interpretare şi aplicare şi nu pot fi extinse la alte situaţii decât cele prevăzute în mod expres de legiuitor, competenţa exclusivă, materială şi teritorială a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal fiind reglementată pentru situaţii clar determinate, care nu se regăsesc în prezenta cauză.

În raport cu obiectul cererii, astfel cum a fost configurat de către reclamanţi, având în vedere considerentele Deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 16/2016 (de soluţionare a unui recurs în interesul legii) şi nr. 23/2015 (pentru dezlegarea unor chestiuni de drept), dar şi împrejurarea că pentru litigiile privind drepturile salariale, în afara situaţiei circumstanţiate, prevăzute la art. 7, Cap. VIII din Anexa nr. VI la Legea nr. 284/2010, legiuitorul nu a instituit alte norme speciale, prin care să atribuie competenţa de soluţionare instanţelor de contencios administrativ, Înalta Curte constată că raportul juridic dedus judecăţii este unul civil, guvernat de normele de dreptul muncii, iar competenţa materială va fi determinată prin aplicarea dispoziţiilor art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborate cu art. 1, art. 278 alin. (2), art. 170 - 171, art. 266 şi art. 269 din Codul muncii.

Art. 266 din Codul muncii statuează că "jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod", iar potrivit art. 269 alin. (2) din acelaşi cod "cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul/reşedinţa/sediul."

În aceste condiţii, competent să soluţioneze acţiunea reclamanţilor este tribunalul - complet specializat în conflicte de muncă şi asigurări sociale, instanţă pe care, de altfel, reclamanţii au şi ales să o învestească.

Pentru considerentele expuse şi în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii B., C., D., E., J., F., G., K., I., M., N., L., R., O., S., Q., T., V., P., U., A., H. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Curtea de Apel Constanţa şi Tribunalul Constanţa în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 octombrie 2018.

Procesat de GGC - MM