Corporate income tax assessment upheld; prescription plea rejected, lower court partially overturned.

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal reclamanta D. S.A. a chemat în judecată pe pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, solicitând instanţei, ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună:

1. Anularea parţială a Deciziei nr. 190 din 18 iunie 2015 emisă de DGSC în soluţionarea contestaţiei formulate de Societate (inclusă în Anexa nr. 1 la prezenta cerere), respectiv în ceea ce priveşte punctul 1 din dispozitivul Deciziei DGSC şi, în consecinţă.

2. Anularea Deciziei de impunere nr. x din 30 septembrie 2014 emisă de DGRFP Braşov - Administraţia judeţeană a finanţelor publice Alba - Activitatea de inspecţie fiscală (inclusă în Anexa nr. 2 la prezenta cerere), a Dispoziţiei de măsuri nr. 197518 din 30 septembrie 2014 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 30 septembrie 2014 ce a stat la baza emiterii deciziei de impunere menţionată şi;

3. Exonerarea Societăţii de la plata creanţelor fiscale aferente bazei impozabile stabilite suplimentar şi, după caz, restituirea sumelor achitate în mod neîntemeiat de către Societate.

Prin Sentinţa nr. 2175 din 22 iunie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a respins excepţia inadmisibilităţii, ca neîntemeiată.

S-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta D. S.A., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia de Soluţionare a Contestaţiilor şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, cu.

S-a dispus anularea în parte a deciziei de impunere nr. x din 30 septembrie 2014, raportul de inspecţie fiscală nr. x din 30 septembrie 2014 şi dispoziţiei de măsuri nr. 197518 din 30 septembrie 2014 emise de pârâta AJFP Alba, prin DGRFP Braşov, precum şi Decizia nr. 190 din 18 iunie 2015 emisă de DGSC din cadrul ANAF, în ceea ce priveşte:

- impozitul pe profit aferent trimestrelor I - III 2008 şi accesoriile aferente;

- TVA-ul, impozitul pe profit şi accesoriile aferente, generate de reducerile comerciale acordate în lunile aprilie şi iunie 2009, respectiv decembrie 2010.

Au fost menţinute în rest actele de mai sus.

S-a respins capătul de cerere privind restituirea sumelor, ca neîntemeiat.

Au fost obligate pârâtele în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 450 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxe timbru.

Împotriva acestei sentinţe au formulat recursuri recurenta - reclamantă D. S.A. şi de recurentele - pârâte Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia de Soluţionare a Contestaţiilor şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Criticile aduse hotărârii instanţei de fond vizează următoarele aspecte:

Recursurile declarate de autorităţile pârâte au fost încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocându-se greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept material de către instanţa de fond atât în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii cât şi în ceea ce priveşte soluţia dispusă pe fond prin care a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta D. S.A.

Aspectele de nelegalitate invocate în recursurile declarate de recurentele-pârâte Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov privesc următoarele aspecte.

Primul aspect priveşte neregula soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în ce priveşte partea din acţiune ce vizează prescripţia dreptului de a stabili obligaţii fiscale pentru anul 2008.

Se susţine faptul că în mod nelegal în raport de dispoziţiile art. 205 şi art. 207 din Codul de procedură fiscală prima instanţă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în ceea ce priveşte investirea instanţei cu soluţionarea prescripţiei dreptului de a stabili obligaţii fiscale pentru anul 2008 în condiţiile în care acest aspect nu a fost invocat ca motiv de nelegalitate în cadrul contestaţiei administrative formulată împotriva deciziei de impunere privind obligaţiile suplimentare de plată din 30 septembrie 2014.

Se arată că în mod nelegal prima instanţă a făcut aplicarea normei generale respectiv a dispoziţiilor Legii nr. 554/2004 înlăturând de la aplicare dispoziţiile normei speciale, respectiv dispoziţiile art. 205 - 207 din O.G. nr. 92/2003, reclamanta neinvocând acest motiv în termenul de 30 de zile de la comunicarea deciziei de impunere în cadrul contestaţiei administrative fiind decăzută din dreptul de a invoca excepţia prescripţiei direct în cadrul acţiunii în contencios administrativ.

Al doilea aspect de nelegalitate priveşte modul nelegal în opinia recurentelor-pârâte de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului de a stabili obligaţii fiscale pentru trimestrul I - III - 2008.

Se arată că prima instanţă a soluţionat nelegal excepţia prescripţiei prin aplicare şi interpretare greşită a dispoziţiilor art. 86 şi art. 87 din Codul de procedură fiscală şi prin neluarea în considerare a Deciziei nr. 7/2010 dată de Comisia Fiscală Centrală.

Conform acestor dispoziţii termenul de prescripţie a dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale în cazul impozitului pe profit începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui care legea prevede obligaţia depunerii formularului 101.

Conform acestei decizii, ignorată de către instanţa de fond, termenul de prescripţie a dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale. În cazul impozitului pe profit, începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care legea prevede obligativitatea depunerii formularului 101.

În cazul impozitului pe profit aferent anului fiscal 2008, pentru care declaraţia anuală privind impozitul pe profit trebuia depusă până la termenul prevăzut pentru depunerea situaţiei financiare anuale, respectiv până la data de 15 aprilie 2009 conform art. 35 alin. (1) lit. b) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, termenul de prescripţie începe sa curgă de la data de 1 ianuarie 2010 şi se împlineşte la data de 01 ianuarie 2015.

Cum inspecţia fiscală a început la data de 01 aprilie 2014, aşa cum s-a consemnat în registrul unic de control, iar pe perioada inspecţiei fiscale cursul prescripţiei este suspendat, rezultând ca organele de inspecţie fiscală au stabilit prin decizia de impunere nr. x din 30 septembrie 2014 obligaţiile fiscale reprezentând impozitul pe profit datorat şi obligaţiile fiscale accesorii aferente anului fiscal 2008 în cadrul termenului legal de prescripţie.

Alt aspect de nelegalitate invocat care priveşte soluţia de admitere în parte a acţiunii priveşte soluţia de anulare a TVA-ului a impozitului pe profit şi a accesoriilor aferente generate de reducerile comerciale acordate în lunile aprilie şi iunie 2009, respectiv decembrie 2010.

Se invocă faptul că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 138 lit. c) din Legea nr. 571/2003 şi a ordinelor Ministerului Economiei şi Finanţelor deoarece preţurile fiind reglementate reclamanta nu avea dreptul la ajustarea bazei impozabile.

Ultimul aspect de nelegalitate priveşte acordarea cheltuielilor de judecată recurentele-pârâte arătând că nu erau îndeplinite condiţiile legale pentru acordarea acestora.

Se solicită admiterea recursurilor, casarea în parte a sentinţei atacate în sensul admiterii excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în ceea ce priveşte capătul de acţiunii privind prescripţia şi pe fond respingerea în tot a acţiunii reclamantei.

Recursul declarat de recurenta-reclamantă se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. invocându-se greşita interpretare şi aplicare a legii de către instanţa de fond în ceea ce priveşte soluţia de respingere a anumitor capete de cerere şi o motivare contradictorie în ceea ce priveşte soluţia de respingere a prescripţiei în privinţa impozitului pe profit aferent trimestrului IV al anului 2008.

Se invocă mai multe aspecte de nelegalitate având ca obiect sumele faţă de care prima instanţă a apreciat că sunt legal datorate de către reclamantă.

Cu privire la suma reprezentând impozit pe profit aferent trime. IV 2008 se invocă greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 91 Codul de procedură fiscală potrivit cărora termenul de prescripţie de 5 ani începe să curgă "de la data de 1 ianuarie a anului următor celei în care s-a născut creanţa fiscală", recurenta-reclamantă apreciind că dreptul organului fiscal era prescris pentru întreg anul 2008 şi nu numai pentru trimestru I-III-2008.

Cu privire la bunurile constând în piscină şi lucrări legate de acest obiectiv acestea au reprezentat investiţii incluse în proiectul clădirii utilizate ca sediu administrativ neexistând obligaţia ajustării TVA deductibilă.

Reclamanta-recurentă invocă aspecte de nelegalitate cu privire la toate sumele aferente bunurilor înregistrate în patrimoniul recurentei şi faţă de care s-a constatat legalitatea impunerii pct. 2.3 - 2.0 din cererea de recurs invocând greşita aplicare şi interpretare a normelor de drept material de către prima instanţă.

Se solicită admiterea recursului reclamantei şi casarea în parte a sentinţei atacate în sensul admiterii în integralitate a acţiunii astfel cum a fost formulate. Se depun acte în susţinerea recursului şi practică judiciară apreciată ca relevantă în cauză.

La dosar recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare faţă de recursurile declarate de recurentele-pârâte solicitând respingerea lor ca nefondate.

Recurenta-pârâtă ANAF a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului reclamantei cca nefondat.

Curtea analizând recursurile declarate în raport de motivele de recurs invocate apreciază că sunt fondate recursurile declarate de recurentele-pârâte şi nu este fondat recursul declarat de recurenta-reclamantă.

Recursurile declarate de recurentele-pârâte sunt apreciate ca fondate în parte în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale sentinţa atacată fiind dată în parte cu aplicarea şi interpretarea greşită a legii.

Curtea având în vedere similitudinea aspectelor de nelegalitate va analiza prin considerente comune recursurile declarate de recurentele-pârâte pe care le apreciază ca fondate, în parte în ceea ce priveşte soluţionarea în concret a excepţiei prescripţiei sentinţei atacate fiind dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a legii.

Aspectele de nelegalitate invocate în cereri privind nelegala respingere a excepţiei inadmisibilităţii invocării motivului de nulitate privind prescripţia dreptului de a stabili obligaţii fiscale nu este fondat în cauză fiind aplicate corect dispoziţiile art. 205 - 206 Codul de procedură fiscală coroborat cu art. 212 alin. (2) Codul de procedură fiscală şi dispoziţiile normei generale respectiv dispoziţiile art. 8 alin. (1) şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În mod corect prima instanţă a precizat obiectul şi scopul acţiunii judiciare în raport de dispoziţiile art. 212 alin. (2) Codul de procedură fiscală şi în lipsa clarificării certe a naturii juridice a contestaţiei administrative prevăzute de art. 305 Codul de procedură fiscală a făcut aplicarea normei generale respectiv a dispoziţiilor Legii nr. 554/2004.

Iar concluzia primei instanţe este însuşită şi de instanţa de recurs în sensul că dispoziţiile legale aplicabile nu impun sub sancţiunea decăderii sau inadmisibilităţii ca acţiune în anulare introdusă la instanţă trebuie să conţină aceleaşi critici ca cele invocate în cadrul contestaţiei administrative, care are numai rolul de reevaluare a deciziei de impunere sau de regularizare şi că partea nu poate formula critici noi de nelegalitate având în vedere şi noul act contestat decizia de soluţionare a contestaţiei, decizie care sete în raport de dispoziţiile art. 212 alin. (2) din Codul de procedură fiscală singurul act administrativ fiscal admisibil a fi contestat.

Iar invocarea în cadrul acţiunii în anulare a unui motiv nou de nelegalitate a actului administrativ, motiv ce nu a fost invocat în cadrul contestaţiei administrative nu poate determina inadmisibilitatea invocării şi analizării acestui motiv nelegalitate de către instanţă, acţiunea în justiţie şi controlul de legalitate pe toate motivele invocate reprezentând o exercitare a dreptului de acces la justiţie.

În consecinţă, Curtea constatând ca legală respingerea excepţiei inadmisibilităţii va analiza legalitatea soluţionării în concret a prescripţiei dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale aferente trimestrelor I - III 2008.

Sub acest aspect de nelegalitate ambele recursuri declarate de pârâte sunt fondate, în cauză nefiind prescris dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale aferente trimestrelor I - III 2008, deoarece termenul de prescripţie pentru organul fiscal nu curge până la data definitivării impozitului şi a declarării acestuia de către reclamantă indiferent dacă aceasta a optat în cauză pentru utilizarea sistemului trimestrial.

Contrar celor reţinute de către instanţa de fond, în cazul impozitului pe profit, baza de impunere se constituie în momentul în care contribuabilul o determină şi o declară prin declaraţia anuală de impozit pe profit, având în vedere prevederile coroborate ale art. 86 şi art. 87 din Codul de procedură fiscală conform cărora:

"Art. 86. - (4) Declaraţia fiscală întocmită potrivit art. 82 alin. (2) este asimilată cu o decizie de impunere, sub rezerva unei verificări ulterioare, şi produce efectele juridice ale înştiinţării de plată de la data depunerii acesteia. (5) În situaţia în care legea nu prevede obligaţia de calculare a impozitului, declaraţia fiscală este asimilată unei decizii referitoare la baza de impunere".

"Art. 87. - Decizia de impunere trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute la art. 43. Decizia de impunere trebuie să cuprindă, pe lângă elementele prevăzute la art. 43 alin. (2), şi categoria de impozit, taxă, contribuţie sau altă sumă datorată bugetului general consolidat, baza de impunere, precum şi cuantumul acestora, pentru fiecare perioadă impozabilă".

În cauză, în cazul impozitului pe profit aferent anului 2008 pentru care declaraţia anuală privind impozitul pe profit trebuia depusă până la termenul pentru depunerea situaţiei anuale respectiv până la data de 15 aprilie 2009 - conform art. 35 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 82/1991 termenul de prescripţie începe să curgă de la data de 1 ianuarie 2010 şi se împlineşte la data de 1 ianuarie 2015.

În cauză inspecţia fiscală a început la data de 1 aprilie 2014, fapt necontestat în termenul legal de prescripţie pentru obligaţii fiscale aferente anului fiscal 2008. Aceasta deoarece până la data definitivării impozitului pe profit pe anul 2008 şi declarării lui prin declaraţia anuală de impozit pe profit organul fiscal nu poate acţiona deci nu poate fi sancţionată posivitatea organului fiscal prin invocarea excepţiei prescripţiei dreptului său de a stabili obligaţii fiscale.

Curtea faţă de acest motiv de nelegalitate va admite recursurile şi va casa în parte sentinţa atacată în sensul că va respinge excepţia prescripţiei dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale şi va respinge capătul de cerere privind anularea actelor administrativ fiscale în ceea ce priveşte impozitul pe profit aferent trimestrelor I - III 2008 şi accesoriile aferente.

În ceea ce priveşte sentinţa de speţă invocată respectiv Sentinţa nr. 192 din 6 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Constanţa Curtea o apreciază ca nefiind incidentă în prezenta cauză deoarece modalitatea de declarare a impozitului este diferită, în prezenta cauză impozitul fiind declarat trimestrial doar data definitivării lui este data declaraţiei anuale a reclamantei în calitate de contribuabil până la acea dată organele fiscale fiind în imposibilitate de a acţiona.

Analizând celelalte aspecte de nelegalitate din recursurile declarate de recurentele-pârâte, Curtea nu le va reţine menţinând sentinţa atacată pe criticile formulate.

Astfel, în ceea ce priveşte reducerile comerciale acordate de recurenta-reclamantă în baza art. 137 alin. (3) lit. a) şi art. 138 lit. c) din Codul de procedură fiscală, curtea apreciază ca fiind legală soluţia primei instanţe de admitere a acestui capăt de cerere, prima instanţă constatând în mod corect că reclamanta avea dreptul de a acorda aceste reduceri, recurentele-pârâte necontestând realitatea reducerilor sau cuantumul lor concret astfel cum rezultă din raportul de inspecţie fiscală.

În mod corect prima instanţă a constatat că reclamanta a procedat legal, în raport de dispoziţiile art. 138 lit. c) din Codul fiscal în sensul că a eliminat din baza de impozitare a TVA reducerile comerciale acordate în lunile aprilie 2009, iunie 2009 şi decembrie 2010 pentru livrarea de gaz către clienţii S.C. A. şi S.C. B. S.A..

În ceea ce priveşte reducerile din lunile aprilie şi iunie 2009 acordate în baza Hotărârii AGA nr. 4 din 9 aprilie 2009 prima instanţă a apreciat corect că nu se poate reţine pe cale incidentă nelegalitatea acestei hotărâri în raport cu dispoziţiile art. 3 din Ordinul MEF nr. 1481/2008 care impunea clienţilor condiţia de a nu a avea datorii restante. Această hotărâre nu a fost anulată de o instanţă, iar dispoziţiile Ordinului MEF nr. 1481/2008 nu priveşte pe recurenta-reclamantă şi nu instituie o obligaţie în sarcina acesteia. Nefiind anulată sau revocată în mod corect au fost aplicate dispoziţiile Hotărârea AGA nr. 4 din 9 aprilie 2009, reclamanta având temei pentru a aplica reducerile pentru lunile aprilie şi iunie 2009.

În ceea ce priveşte reducerile din decembrie 2010 acestea au fost acordate în baza hotărârea AGA nr. 3/2010. Prin această hotărâre au fost preluate prevederi din Memorandumul nr. 5/EB/15 din 19 februarie 2010, act care nu produce efecte directe faţă de recurenta-reclamantă neputându-se constata în prezenta cauză deoarece excede competenţei instanţei de contencios administrativ, faptul că hotărârea AGA nr. 3/2010 care nu a fost anulată sau revocată nu ar respecta Memorandumul din 19 februarie 2010.

Faţă de aceste considerente în mod corect a constatat corect că toate cele trei reduceri comerciale au fost efective şi au reprezentat voinţa organelor de conducere ale societăţii care nu poate fi cenzurată de organele fiscale în condiţiile în care erau îndeplinite în baza hotărârilor AGA condiţiile prevăzute de art. 137 alin. (3) lit. a) şi art. 138 lit. c) din Codul fiscal pentru a fi diminuată baza de impozitare a TVA-ului cu valoarea acestor reduceri.

În ceea ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecată constând în taxă de timbru aceasta a fost legală în raport de dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ. nefiind acordate cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat în raport de dispoziţiile art. 452 C. proc. civ.

Recursul declarat de recurenta-reclamantă este apreciat de Curte ca nefondat, în cauză nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., în cauză sentinţa atacată fiind motivată şi dată cu aplicarea corectă a legii în ceea ce priveşte aspectele de nelegalitate care nu au fost reţinute de prima instanţă şi pentru care acţiunea a fost apreciată ca neîntemeiată şi respinsă ca atare.

În ceea ce priveşte aspectul de nelegalitate privind prescripţia dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale privind impozitul pe profit aferent trim. IV-2008 Curtea nu îl va reţine, dar cu motivarea avută în vedere la analizarea recursurilor declarate de autorităţile fiscale în ceea ce priveşte momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie de 5 ani de a stabili crenţe fiscale.

Curtea va menţine prin respingere soluţia de a nu se constata prescris dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale în ceea ce priveşte trim. IV 2008 motivat de faptul că pentru întreg anul 2008 indiferent de modalitatea de declarare a impozitului pe profit trimestrial în cazul reclamantei termenul de prescripţie începe să curgă în cazul impozitului pe profit în raport de dispoziţiile art. 86 şi 87 Codul de procedură fiscală.

Contrar celor reţinute de către instanţa de fond, în cazul impozitului pe profit, baza de impunere se constituie în momentul în care contribuabilul o determină şi o declară prin declaraţia anuală de impozit pe profit, având în vedere prevederile coroborate ale art. 86 şi art. 87 din Codul de procedură fiscală conform cărora:

"Art. 86. - (4) Declaraţia fiscală întocmită potrivit art. 82 alin. (2) este asimilată cu o decizie de impunere, sub rezerva unei verificări ulterioare, şi produce efectele juridice ale înştiinţării de plată de la data depunerii acesteia. (5) În situaţia în care legea nu prevede obligaţia de calculare a impozitului, declaraţia fiscală este asimilată unei decizii referitoare la baza de impunere".

"Art. 87. - Decizia de impunere trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute la art. 43. Decizia de impunere trebuie să cuprindă, pe lângă elementele prevăzute la art. 43 alin. (2), şi categoria de impozit, taxă, contribuţie sau altă sumă datorată bugetului general consolidat, baza de impunere, precum şi cuantumul acestora, pentru fiecare perioadă impozabilă".

În ceea ce priveşte aspectul de nelegalitate privind nereţinerea ca deductibilă a cheltuielilor privind piscina, suma şi lucrările aferente imobilului cu destinaţie de sediu social Curtea îl apreciază ca nefondat.

În cauză în mod corect prima instanţă a constatat că aceste bunuri nu servesc activităţi economice a reclamantei fiind legală măsura ajustării TVA-ului impusă de organele fiscale.

În cauză au fost aplicate corect dispoziţiilor art. 149 alin. 4 lit. a) Codul fiscal deoarece în lipsa definiţiei alte scopuri decât activităţile economice, în mod corect prima instanţă că lipsa totală a calităţii acestor bunuri poate fi încadrată în "alte cazuri decât activităţile economice.

În ceea ce priveşte termenul sportiv din inventarul reclamantei în mod corect s-a constatat de prima instanţă că în lipsa probei utilizării acestui teren în scopul obţinerii de venituri reclamanta nu avea dreptul prevăzut de art. 24 alin. (2) lit. a) Codul fiscal de a deduce integral TVA-ul aferent achiziţiei acestui bun.

În ceea ce priveşte obiectivul "Monumentul Gazului" cheltuielile efectuate nu pot fi încadrate ca fiind cheltuieli de reclamă şi publicitate în sensul dispoziţiilor art. 21 alin. (2) lit. d) din Codul fiscal deoarece edificarea acestei sculpturi nu poate fi încadrată ca o operaţiune economică "de reclamă şi de publicitate şi de a fi apreciate ca deductibile cheltuielile realizate cu edificarea acestei lucrări şi a TVA-ului aferent.

În ceea ce priveşte autoturismele date în comodat Ministerului Economiei aspect de nelegalitate nu este fondat în cauză nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 21 alin. (3) lit. n) din Codul fiscal pentru a fi apreciate ca deductibile cheltuielile realizate de reclamantă cu întreţinerea acestor autoturisme. Aceasta deoarece autoturismele aparţin, fiind date în comodat Ministerului Economiei şi nu şi nu reclamantei, neputându-se încadra cheltuielile de folosire a autoturismelor ca fiind cheltuieli deductibile în folosul activităţii reclamantei.

În ceea ce priveşte contractele de comodat încheiate cu Clubul Sportiv C., Curtea constată că cele invocate şi în recurs nu pot fi reţinute. În mod corect instanţa a constatat că nu sunt deductibile fiscal în perioada supusă controlului cheltuielile cu întreţinerea autoturismelor dare de reclamantă în comodat Clubului Sportiv C.. Deoarece aceste cheltuieli nu foloseau activităţi economice a reclamantei. Iar sumele primite de reclamantă la 19 august 2014 nu sunt de natură a înlătura obligaţia suplimentară stabilită în sarcina sa.

În ceea ce priveşte aspectul de nelegalitate al nereţinerii ca deductibile a cheltuielilor privind serviciile de monitorizare a presei audio-video.

În mod corect prima instanţă a făcut aplicarea art. 21 alin. (4) lit. m) din Codul fiscal şi a apreciat ca nedeductibile fiscal aceste cheltuieli în condiţiile în care reclamanta nu a făcut dovada necesităţii prestaţiei acestor servicii, respectiv legătura prestării acestor servicii, utilitatea lor faţă de specificul activităţii reclamantei.

În ceea ce priveşte aspectul de nelegalitate privind studiul de fezabilitate privind amplasarea panourilor solare şi studiul privind executarea garajelor subterane Curtea apreciază că în mod corect prima instanţă a menţinut actele fiscale în sensul nedeductibilităţii cheltuielilor făcute pentru realizarea acelor studii care nu au fost folosite în activitatea reclamantei. Iar, în cauză nu au fost probate care au fost motivele obiective pentru care în lipsa voinţei reclamantei nu au fost utilizate aceste studii.

Faţă de cele expuse mai sus, Curtea în baza art. 496 - 497 C. proc. civ. va admite recursurile declarate de recurentele-pârâte şi va casa în parte sentinţa atacată şi rejudecând:

Va respinge excepţia prescripţiei dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale şi respinge capătul de cerere privind anularea actelor administrativ fiscale atacate în ceea ce priveşte impozitul pe profit aferent trimestrelor I - III 2008 şi accesoriile aferente.

Va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

Va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta - reclamantă D. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurentele - pârâte Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia de Soluţionare a Contestaţiilor şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba împotriva Sentinţei civile nr. 2175 din 22 iunie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, rejudecând:

Respinge excepţia prescripţiei dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale şi respinge capătul de cerere privind anularea actelor administrativ fiscale atacate în ceea ce priveşte impozitul pe profit aferent trimestrelor I - III 2008 şi accesoriile aferente.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta - reclamantă D. S.A. împotriva Sentinţei civile nr. 2175 din 22 iunie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 7 mai 2019.

Procesat de GGC - MM