Expropriation compensation claims final after completion request rejected as unfounded

Asupra cererii de completare a hotărârii de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată adresată Judecătoriei Iaşi, la data de 20.12.2013, înregistrată în Dosarul nr. x/2013, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Iaşi şi PFA B., a formulat plângere împotriva încheierilor de carte funciară nr. x/5.12.2013 şi nr. y/6.12.2013, întocmite de O.C.P.I., a solicitat anularea deciziei de expropriere nr. 11593/2.10.2013, emisă de Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale, solicitând plata acordului semnat între reclamant şi S.C. Transgaz Mediaş, precum şi obligarea pârâţilor la plata de daune morale de 15.000 RON fiecare.

Prin Sentinţa civilă nr. 8629/18.06.2014, Judecătoria Iaşi a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe cu privire la soluţionarea capătului de cerere privind anularea deciziei de expropriere şi a declinat competenţa de soluţionare a acestui capăt de acţiune principal şi a capătului de cerere accesoriu având ca obiect obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor morale de 15.000 RON fiecare, în favoarea Curţii de Apel Iaşi, rămânând învestită cu soluţionarea capătului de cerere având ca obiect plângere împotriva încheierilor de carte funciară, ce a fost păstrat pentru soluţionare.

Ca efect al declinării, cererea având ca obiect anularea deciziei de expropriere nr. 11593/2.10.2013 (capăt principal) şi acordarea despăgubirilor morale aferente (capăt accesoriu) a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 8.08.2014, sub nr. x/2014*.

Prin Sentinţa civilă nr. 65 din 3 aprilie 2015, Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Iaşi, PFA B. şi Societatea Naţională de Transport Gaze Naturale Transgaz SA şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Iaşi, PFA B. şi Societatea Naţională de Transport Gaze Naturale Transgaz SA, pentru lipsă calitate procesuală pasivă.

Pe fond, a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale, a respins cererea pârâtului PFA B. de acordare a cheltuielilor de judecată şi a obligat reclamantul A. să plătească pârâtei Societatea Naţională de Transport Gaze Naturale Transgaz SA suma de 2.804 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 2, 4, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea în tot a sentinţei atacate şi, rejudecând cauza în fond, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată, cu consecinţa anulării deciziei de expropriere nr. 11593/02.10.2013 emisă pe numele reclamantului; plata acordului semnat şi încheiat de reclamant în data de 16.03.2012 cu Transgaz în valoare de 35.000 RON; obligarea intimaţilor, fiecare în parte, la plata unei despăgubiri morale în sumă de 15.000 RON; obligarea intimaţilor ANRM şi Transgaz, la plata de daune cominatorii în valoare de 50 RON/zi din momentul montării conductei (gazoductului) pe raza imobilului reclamantului, începând cu data de 01.01.2014 şi până la data când va avea loc plata reală şi efectivă a tuturor despăgubirilor materiale şi morale solicitate în cauză.

2. Decizia atacată cu revizuire

Prin Decizia nr. 3588 din data de 15 noiembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în Dosarul nr. x/2014, s-a respins recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinţei civile nr. 65 din 3 aprilie 2015 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

3. Cererea de revizuire

Împotriva Deciziei nr. 3588 din 15 noiembrie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2014 a formulat cerere de revizuire recurentul-reclamant A.

Cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 susţinându-se că hotărârea instanţei de recurs, respectiv Decizia nr. 3588/15.11.2017 prin care s-a respins ca nefondat recursul declarat împotriva Sentinţei civile nr. 65/3.04.2015 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, a fost dată prin încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 (2) din Constituţia României.

Revizuentul a invocat faptul că instanţa de recurs, în analiza legalităţii sentinţei de fond şi respectiv a acţiunii în anulare având ca obiect principal anularea Deciziei de expropriere nr. 11593/2 octombrie 2013 emisă pe numele reclamantului şi plata de despăgubiri în baza acordului încheiat anterior exproprierii de către revizuent cu Transgaz a încălcat anumite principii comunitare, consacrate în special în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

S-a invocat încălcarea următoarelor principii: principiul echivalenţei şi efectivităţii, principiul contradictorialităţii, principiul legalităţii, principiul neretroactivităţii legii civile.

În esenţă, revizuentul a contestat ca nelegală procedura exproprierii efectuată în opinia sa de intimaţii Transgaz şi Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale, susţinând că el în calitate de proprietar al terenului supus exproprierii nu a fost despăgubit, iar dreptul său la o despăgubire legitimă şi echitabilă este consacrat de numeroase hotărâri pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi a fost încălcat printr-un act de expropriere formal şi de faptul că nu a fost respectat acordul de voinţă încheiat între el în calitate de proprietar al terenului şi expropriator - debitor în contract pe suma de bani pe care urma să o achite - respectiv intimata Transgaz SA Mediaş.

Revizuentul a arătat că decizia pronunţată de instanţa de recurs nu a respectat dreptul său de proprietate asupra terenului şi dreptul său de a fi despăgubit de expropriatori în baza acordului legal încheiat la data de 16.03.2012.

La dosar, revizuentul a solicitat pentru termenul din 16 octombrie 2018 sesizarea de către instanţă, în baza art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, Curţii Europene de Justiţie cu anumite întrebări expuse în cererea aflată la dosar revizuire.

Revizuentul a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de sesizare prevăzute de art. 267 din Tratat şi toate întrebările formulate au legătură cu obiectul cauzei respectiv cu dreptul său de proprietar de a fi despăgubit în cadrul procedurii de expropriere nelegală la care a fost supus.

În termenul de amânare a pronunţării pe cererea de sesizare şi pe cererea de revizuire, revizuentul a invocat o soluţie de practică, respectiv Decizia nr. 36/2014 a Curţii de Apel Alba Iulia, arătând că pe numele său nu a fost emisă o decizie individuală de expropriere.

4. Decizia pronunţată asupra cererii de revizuire

Prin Decizia nr. 636 din 12 februarie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, s-a respins atât cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cât şi cererea de revizuire formulată de A. împotriva Deciziei nr. 3588 din 15 noiembrie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2014, ca nefondată.

Înalta Curte a respins cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată în baza art. 267 din Tratat, apreciind că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

S-a reţinut că art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene prevede acest mecanism pentru interpretarea tratatelor sau pentru interpretarea şi verificarea validităţii unei norme din legislaţia secundară a Uniunii Europene, dar instanţa naţională poate să respingă o astfel de cerere atunci când jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene oferă suficiente repere pentru interpretarea legislaţiei naţionale într-un sens care să concorde dreptului Uniunii.

Analizând cererea formulată de revizuent, Înalta Curte a reţinut că nu sunt îndeplinite niciuna dintre cerinţele menţionate mai sus, iar prin maniera de formulare a întrebărilor preliminare, revizuentul tinde, în realitate, să obţină o "decizie de îndrumare" în soluţionarea în concret a cauzei de către instanţa naţională, din partea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ceea ce este inadmisibil, întrucât excedează competenţei sale.

Prin urmare, instanţa naţională este cea care stabileşte relevanţa dreptului comunitar pentru soluţionarea litigiului aflat pe rol şi dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară.

Întrebarea ce se poate adresa de instanţa naţională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul naţional sau elemente particulare ale speţei deduse judecăţii.

În cauză, solicitarea revizuentului de sesizare, astfel cum a fost formulată, conţine referiri concrete la procedura de expropriere naţională la care a fost supus şi referiri concrete la poziţia abuzivă a autorităţilor care nu i-au respectat dreptul de a fi despăgubit, drept rezultat dintr-o convenţie legală încheiată anterior exproprierii dispusă la data de 2 octombrie 2013.

S-a reţinut de către Înalta Curte că, prin sesizarea formulată în cadrul unei cereri de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, revizuentul nu indică nicio reglementare comunitară obligatorie neclară care poate forma obiectul lămuririi de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Toate întrebările formulate de revizuent vizează situaţia de fapt reţinută de instanţa de recurs şi nu interpretarea unei norme comunitare. Revizuentul a solicitat ca pe calea sesizării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene să lămurească o situaţie litigioasă stabilită definitiv de instanţa de recurs prin decizia supusă revizuirii în baza art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în parte întrebările din sesizare vizând motivele invocate în cererea de revizuire.

În ceea ce priveşte cererea de revizuire, aceasta a fost respinsă ca nefondată, Înalta Curte apreciind ca nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte a apreciat că instanţa de recurs, în analizarea legalităţii deciziei de expropriere nr. 11593/2 octombrie 2013, emisă cu respectarea procedurii prevăzute de Legea nr. 255/2010 şi a H.G. nr. 474/2013, nu a încălcat o normă europeană obligatorie, iar jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi Curţii Europene a Drepturilor Omului invocată de revizuent nu este aplicabilă, situaţia revizuentului fiind diferită de cea din cauzele soluţionate.

Prin decizia pronunţată nu poate fi reţinută situaţia premisă invocată în sensul existenţei unei proceduri de expropriere nelegală şi a încălcării vreunui drept al revizuentului de către statul român, respectiv reprezentantul său, intimata Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale.

Decizia pronunţată în recurs se bucură de autoritate de lucru judecat, neputându-se reţine că analiza efectuată de această instanţă este contrară jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi Curţii Europene a Drepturilor Omului.

5. Cererea privind completarea Deciziei nr. 636/12 februarie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal

Prin cererea trimisă prin fax şi poştă la data de 01 aprilie 2019, înregistrată la dosar la data de 02, respectiv 03 aprilie 2019, revizuentul a solicitat completarea Deciziei nr. 636/12 februarie 2019 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, susţinând în esenţă că această hotărâre încalcă dispoziţiile privind solicitarea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, respectiv: dispoziţiile paragrafelor 34 -35 din cauza Kobler c-224/01; dispoziţiile paragrafelor 38-41 din cauza Târşia c-69/14; dispoziţiile paragrafului 62 din cauza Impresa Pizzarotti & C. Spa împotriva Comune di Bar c-213/13, existând obligaţia instanţei ultime în grad de a trimite cererea de sesizare la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin urmare, a solicitat Înaltei Curţi să analizeze posibilitatea completării lucrului judecat şi/sau revenirea asupra acestei decizii.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra cererii de completare

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea cererii de completare a dispozitivului deciziei menţionate, analizând cererea în raport cu hotărârea pronunţată, care se solicită a fi completată, va respinge cererea pentru considerentele ce urmează:

Analizând actele dosarului, rezultă că pentru termenul de judecată din data de 16 octombrie 2018, revizuentul A. a înregistrat la dosar solicitarea ca, în baza art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, să se dispună sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu mai multe întrebări preliminare.

Prin Decizia nr. 636 din 12 februarie 2019 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal s-a respins cererea de sesizare formulată în baza art. 267 din Tratat, apreciindu-se că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pentru considerentele arătate anterior la pct. 4 din prezenta hotărâre.

Potrivit art. 444 alin. (1) din C. proc. civ. "Dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în fond după casarea cu reţinere, în termen de 15 zile de la pronunţare."

Instanţa constată că textul de lege enunţat are în vedere ipoteza în care judecătorul a omis să soluţioneze un capăt de cerere principal sau accesoriu ori o cerere conexă sau incidentală (minus petita), totalitatea cererilor constituind cadrul obiectiv al judecăţii şi limitele învestirii instanţei pe care instanţa este ţinută să le respecte întocmai, în conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ.

Prin urmare, în raport de dispoziţiile art. 444 alin. (1) din C. proc. civ., mai sus citate, Înalta Curte constată că nu există o omisiune a instanţei de a se pronunţa asupra cererii formulate de recurentul-revizuent, soluţia acordată asupra cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, precum şi considerentele pentru care această cerere a fost respinsă, regăsindu-se în conţinutul Deciziei nr. 636 din 12 februarie 2019.

Pe de altă parte, se constată că cererea revizuentului a urmărit nu doar completarea deciziei civile, ci şi revenirea asupra soluţiei date prin decizia amintită cererii sale de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene; or, un asemenea petit nu poate fi formulat pe calea unei cereri de completare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de completare a Deciziei nr. 636 din 12 februarie 2019 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2018, formulată de revizuentul A., ca nefondată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 mai 2019.

Procesat de GGC - GV