Petition for annulment dismissed where challenge to Ombudsman's non-action on diploma equivalence sought declaratory relief barred by availability of alternative remedy against competent authority.

Asupra contestaţiei în anulare de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecare

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 27 iunie 2016 (urmare a declinării competenţei de soluţionare a cauzei prin Sentinţa civilă nr. 4599 din 6 iunie 2016 a Judecătoriei Oradea), reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Avocatul Poporului, solicitând şi citarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, potrivit dispoziţiilor art. 27 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate că:

(i) pârâta, în baza art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, prin comportamentul său îl defavorizează nejustificat, supunându-l unui tratament injust şi degradant, acesta fiind discriminat în continuare faţă de alte persoane, mai precis cei cu studii superioare de 3 ani absolvite în Europa sau grupul de persoane al corpului cadrelor didactice cu studii superioare de 3 ani din România;

(ii) pârâta i-a încălcat reclamantului, cu rea-credinţă, dreptul constituţional prevăzut de art. 31 alin. (2) la o informare corectă printr-o citare selectivă scoasă din context a Deciziei nr. 1/1994 a Curţii Constituţionale;

(iii) pârâta refuză a admite că între reclamant, cetăţean european cu studii superioare absolvite în România, şi alt cetăţean european cu studii superioare absolvite în afara României nu există nicio situaţie diferită;

(iv) pârâta refuză a admite că între reclamant, cetăţean român cu studii superioare absolvite în România, şi alt cetăţean român cu studii superioare absolvite în România, dar care aparţine unui grup al corpului didactic, nu există nicio situaţie diferită, pârâta refuzând a justifica raţional şi legitim, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (9) şi art. 4 din O.G. nr. 137/2000, necesitatea tratamentului diferit;

(v) pârâta refuză a admite că soluţia recomandată de ea însăşi nu este comparabilă cu soluţia oferită celor cu studii superioare absolvite în afara României şi nici nu este practic aplicabilă;

(vi) pârâta, ca apărător declarat al drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor din România, refuză a se conforma prevederilor în materie care asigură de drept exercitarea lor, încălcând cu bună ştiinţă obligaţiile rezultate din acestea, prin răspunsul dat petiţiilor reclamantului.

În şedinţa publică din data de 6.10.2016, reclamantul a precizat în faţa instanţei că cererea de chemare în judecată a fost formulată doar în contradictoriu cu pârâtul Avocatul Poporului, acesta precizând totodată că a formulat separat o acţiune împotriva Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa nr. 260/CA/2016 din 17 noiembrie 2016, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârâtul Avocatul Poporului, şi, în consecinţă, a respins, ca inadmisibilă, acţiunea formulată de reclamantul A.

A respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant şi cererea privind sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 200/2004, art. 149 alin. (3) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 şi ale Ordinului Ministerului Educaţiei Naţionale nr. 3973/28.07.2014 formulate de reclamantul A., ca fiind rămase fără obiect.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamantul A., criticând soluţia instanţei de fond ca fiind netemeinică şi nelegală, invocând motivele de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

3. Decizia ce face obiectul contestaţiei în anulare

Prin Decizia nr. 3307 din 10 octombrie 2018 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2016 s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva Sentinţei nr. 260/CA/2016 din 17 noiembrie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Înalta Curte a reţinut următoarele:

Recurentul a invocat faptul că instanţa a motivat "din oficiu" inadmisibilitatea acţiunii, fără respectarea formalităţilor juridice, prin nepronunţarea asupra fondului cererii de chemare în judecată admise în principiu şi fără a analiza excepţia lipsei calităţii de reprezentant, pe care o invocase el.

Cu privire la acest motiv invocat de recurent, instanţa de control judiciar a constatat, pe de o parte, că, potrivit art. 248 alin. (2) C. proc. civ. "În cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepţii, instanţa va determina ordinea de soluţionare în funcţie de efectele pe care acestea le produc". Astfel, instanţa a apreciat corect că excepţia inadmisibilităţii acţiunii, excepţie de fond de ordine publică, primează faţă de discutarea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant invocată de reclamant.

Pe de altă parte, acţiunea sa nu a fost admisă în principiu. C. proc. civ. nu prevede instituţia admiterii în principiu a acţiunii, ci doar procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată, prevăzută de art. 200 şi următoarele. Depăşirea acestei faze, nu echivalează cu admiterea în principiu a acţiunii şi cu judecarea sa pe fond.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, că timp de 4 termene de judecată s-a dezbătut fondul cauzei, instanţa de recurs a constatat că termenele acordate în cauză până la discutarea excepţiei inadmisibilităţii au fost acordate pentru diverse motive (pentru a se lua cunoştinţă de întâmpinări, pentru prezentarea punctelor de vedere asupra excepţiilor invocate), fără a se trece la dezbateri pe fondul cauzei.

De asemenea, susţinerile recurentului, vizând lipsa calităţii procesuale a reprezentantului Avocatului Poporului nu pot fi reţinute. În ceea ce priveşte anularea actelor semnate de o persoană fără calitate, Înalta Curte a constatat că întâmpinarea formulată în faţa instanţei de fond de către Avocatul Poporului, prin care a fost invocată excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a fost semnată chiar de persoana care reprezintă această instituţie şi care îndeplineşte această funcţie, B.

Referitor la susţinerile recurentului subsumate motivelor de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., instanţa de control judiciar a constatat că recurentul îşi exprimă nemulţumirea faţă de soluţia instanţei, interpretând trunchiat diverse decizii ale Curţii Constituţionale şi dispoziţii legale, privind o aşa-zisă discriminare a sa şi vătămare a egalităţii în drepturi şi tratament egal în faţa autorităţilor, fără a aduce critici pertinente soluţiei instanţei de fond.

Verificând considerentele hotărârii recurate, Înalta Curte apreciază că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., explicând în mod convingător soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat situaţia de fapt şi susţinerile părţilor, trecându-le prin filtrul propriei sale aprecieri.

Astfel, motivarea hotărârii atacate este clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele de la dosar, judecătorul fondului expunând în mod logic şi gradual argumentele care au fundamentat soluţia adoptată, de respingere a acţiunii ca inadmisibilă.

În ceea ce priveşte aşa-zisa precizare a obiectului acţiunii, depusă în data de 29 septembrie 2016, s-a reţinut că, potrivit art. 204 alin. (1) C. proc. civ., modificarea cererii de chemare în judecată se poate face numai până la primul termen la care reclamantul este legal citat. Or, în cauză, precizarea reclamantului a fost depusă tardiv, după acest moment procesual, în combaterea excepţiei inadmisibilităţii invocate de pârât.

Trecând peste acest aspect, Înalta Curte a mai constatat faptul că, prin această precizare, reclamantul nu a indicat capete de cerere, care să poată face obiectul unei acţiuni în contencios administrativ, ci a enunţat principii prevăzute de Constituţia României, respectiv dreptul la informare corectă - art. 31 alin. (2) din Constituţie, egalitate în drepturi şi tratament egal în faţa autorităţilor - art. 16 alin. (1) din Constituţie şi recunoaşterea dreptului pretins - art. 52 alin. (1) din Constituţie.

De altfel, aceste aspecte au fost reiterate şi prin motivele de recurs, fără ca recurentul să susţină veritabile critici de nelegalitate ale hotărârii recurate.

Prima instanţă, în mod corect, în raport cu scopul urmărit de reclamant prin acţiune, echivalarea, în baza art. 149 din Legea nr. 1/2001 a educaţiei naţionale a studiilor efectuate între anii 1975 - 1979, a apreciat, în esenţă, că, dat fiind specificul acţiunii şi al efectelor sale, acţiunea în constatare nu este recunoscută în prezenţa acţiunii în realizare.

Dispoziţiile legii speciale în materia contenciosului administrativ nu reglementează acţiunea în constatarea dreptului, iar dispoziţiile de drept comun în materie, respectiv art. 35 C. proc. civ., sunt în sensul că persoana care justifică un interes poate cere "constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept", însă "cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege".

În fine, a reţinut Înalta Curte că diplomele de studii obţinute în România sunt recunoscute de plin drept, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei alte formalităţi sau intervenţia vreunei autorităţi în acest scop. Astfel, în condiţiile în care ar fi nesocotite drepturile ce decurg din actele de studii pe care recurentul-reclamant le deţine, protejarea acestora se poate realiza la cererea părţii vătămate, însă în cadrul altui demers judiciar promovat în contradictoriu cu instituţia/autoritatea care îi nesocoteşte aceste drepturi.

4. Contestaţia în anulare exercitată în cauză

Împotriva Deciziei civile nr. 3307 din 10 octombrie 2018 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2016 a formulat contestaţie în anulare contestatorul A. invocând dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor invocate, contestatorul a susţinut că din parcurgerea deciziei atacate derivă fără echivoc că în soluţionarea recursului prezentului litigiu au fost aplicate numai prevederi ale C. proc. civ., prevederile legii speciale, Legea nr. 554/2004, fiind amintite numai pentru a fi "desfiinţate " printr-o confuzie regretabilă rezultată din rutina aplicării excesive a prevederilor C. proc. civ., exprimată suficient de clar prin fraza de la pagina a 7-a "Dispoziţiile legii speciale în materia contenciosului administrativ nu reglementează acţiunea în constatarea dreptului (...)" în contradicţie cu dispoziţiile art. 52 alin. (1) din Constituţia României "Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei", reiterate prin prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

O altă eroare materială gravă pe care nici prima instanţa şi nici instanţa de control judecătoresc în recurs, nu au dorit a o observa este prezenţa pe frontul litigiului ca pârât a Consiliului Naţional de Combatere a Discriminării, care chiar dacă împotriva sa nu a fost depusă nicio cerere de chemare în judecată a fost introdus corect în cauză de către Judecătoria Oradea în baza prevederilor art. 27 alin. (3) din Ordonanţa nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.

O eroare materială constă în confirmarea nemotivată juridic a soluţiei primei instanţe în aplicarea prevederilor art. 248 alin. (2) C. proc. civ., atât timp cât, pe de o parte dreptul la judecată este garantat de către dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţia României, garantat şi recunoscut de către de dispoziţiile art. 6 §1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dispoziţiile art. 47 parag. 2 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, iar pe de altă parte reprezentarea procesuală a pârâtului nu este menţionată de niciunul dintre drepturile fundamentale garantate de către dispoziţiile Constituţiei României, Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

O altă eroare materială săvârşită de instanţa de recurs prin nerespectarea principiului "specialia generalibus derogant", este prezenţa prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 invocate legal în recurs, prin care prevederile echivalente din C. proc. civ., respectiv art. 488 şi 496, sunt nule de drept.

Prin raportarea prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 cu privire la recurs în materia contenciosului administrativ la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului se poate constata că acestea sunt aliniate principiului dublului grad de jurisdicţie enunţat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în mai multe cauze împotriva României, iar prin soluţionarea recursului pe lângă nerespectarea dreptului la o cale de atac eficientă sau un remediu efectiv garantat şi recunoscut de către de dispoziţiile art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dispoziţiile art. 47 parag. 1 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, aşa cum se va dovedi în continuare, s-a adăugat şi nerespectarea dreptului la un dublu grad efectiv de jurisdicţie, care presupune judecarea cauzei de către 2 instanţe şi nu respingerea cauzei de către 2 instanţe, întrucât conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul Ia judecarea cauzei, garantat de art. 6 §1 din Convenţie trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante.

II. Considerentele Înaltei Curţi cu privire la contestaţia în anulare

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, deşi intimatul Avocatul Poporului a invocat excepţia nulităţii contestaţiei în anulare, aspectul invocat referitor la faptul că motivele prezentate de contestator nu se încadrează între cele prevăzute în mod limitativ de art. 503 C. proc. civ., nu reprezintă o invocare a unei veritabile excepţii, ci apărări ce urmează a fi analizate pe fondul contestaţiei în anulare.

Examinând cauza şi decizia atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că prezenta contestaţie în anulare este nefondată, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce poate fi exercitată numai în condiţiile şi pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege.

În cadrul contestaţiei în anulare nu se analizează temeinicia soluţiei cu privire la drepturile subiective deduse judecăţii, ci se verifică incidenţa vreunuia dintre motivele prevăzute de dispoziţiile procedurale.

Conform art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. din 2010, invocat drept temei al contestaţiei în anulare:

"Art. 503 - (1) Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat şi nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.

(2) Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când:

2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.

3. instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen".

Deşi contestatorul a invocat ca temei de drept al contestaţiei în anulare dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., care se referă, în esenţă, la omisiunea instanţei de recurs de a analiza motivele de recurs şi dezvoltările acestora, Înalta Curte constată că, în realitate, cu excepţia criticii vizând confirmarea nemotivată din punct de vedere juridic a soluţiei primei instanţe în aplicarea prevederilor art. 248 alin. (2) C. proc. civ., motivele invocate se referă la erori materiale săvârşite de instanţă, motive ce se încadrează în dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

Cu referire la acest motiv de contestaţie în anulare, în doctrină s-a reţinut că textul de lege se referă la noţiunea de eroare materială "în sensul de greşeală de natură procedurală constând în confundarea unor elemente importante sau date materiale - cum ar fi respingerea recursului în mod greşit ca netimbrat, ca tardiv sau ca introdus de o persoană fără calitate, soluţionarea recursului în absenţa motivelor de recurs, care nu au fost transmise de instanţa a cărei hotărâre se atacă, menţiuni greşite referitoare la incidentele procedurale, pronunţarea asupra altei hotărâri decât cea atacată, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor şi care au determinat soluţia pronunţată, iar nu greşeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale".

De asemenea, tot în doctrină, s-a afirmat că motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. din 2010 reprezintă o preluare a motivului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 318 teza întâi din C. proc. civ. de la 1865, cu deosebirea că noţiunea de "greşeală materială" a fost înlocuit cu noţiunea de "eroare materială".

Or, în practica judiciară, cu referire la noţiunea de "greşeală materială" în sensul prevederilor art. 318 teza întâi din C. proc. civ. de la 1865, s-a reţinut, de asemenea, că are în vedere aspecte formale ale judecăţii, un "defect fundamental", care să fie de natură a conduce în mod automat, fără excepţie, la o altă dezlegare a pricinii în recurs. Sunt asemenea greşeli materiale cele menţionate anterior - greşita anulare a cererii, ca netimbrată; greşita respingere a recursului, ca tardiv formulat - în absenţa cărora dezlegarea dată de instanţă ar fi fost cu totul alta.

În cauză, Înalte Curte reţine că aspectele invocate de contestator nu se circumscriu noţiunii de "eroare materială" în sensul dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. din 2010, întrucât, în realitate, prin motivele invocate, contestatorul tinde să obţină o nouă judecată a cauzei sub aspectul aplicării dispoziţiilor incidente în raport cu circumstanţele de fapt şi de drept ale cauzei, ceea ce excede controlului realizat de instanţă pe calea contestaţiei în anulare.

De asemenea, Înalta Curte reţine că aspectele invocate de contestator nu fundamentează, în sensul dispoziţiilor prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., omisiunea instanţei de recurs de a analiza vreunul dintre motivele de recurs, întrucât, din analiza lucrărilor dosarului de recurs, se observă că, instanţa de recurs, pronunţând decizia ce formează obiectul contestaţiei în anulare, a răspuns celor trei motive de recurs invocate de recurentul-reclamant.

Criticile din contestaţia în anulare referitoare la faptul că instanţa de recurs nu a analizat din propria perspectivă soluţia pronunţată de prima instanţă în aplicarea prevederilor art. 248 alin. (2) C. proc. civ., soluţie pe care a confirmat-o fără o motivare juridică, nu pot fi primite, întrucât, din analiza Deciziei nr. 3307 din 10 octombrie 2018, rezultă că aceasta respectă cerinţele impuse de art. 425 alin. (1) din C. proc. civ.. În sensul acestor dispoziţii procedurale, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv, întrucât o hotărâre care nu evocă reţinerile ei constituie o dispoziţie arbitrară, care anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil. Aceasta nu înseamnă, însă, că instanţa este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor părţilor care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte decizia ce formează obiectul contestaţiei în anulare, astfel că nu se poate reţine incidenţa motivului prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ.

Criticile formulate în cuprinsul contestaţiei în anulare reprezintă veritabile critici referitoare la motivarea dezlegării date litigiului în faza de recurs, soluţionat prin Decizia nr. 3307 din 10 octombrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Or, analiza aspectelor de fapt şi de drept, invocate de contestator, privind fondul cauzei excede cadrului procesual în calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare, restrânsă la motivele expres şi limitativ reglementate de C. proc. civ.

Prin criticile formulate, contestatorul tinde, în realitate, la o nouă apreciere cu privire la fondul cauzei, care, în actuala fază procesuală, în sensul celor reţinute şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ar aduce atingere principiului res judicata a cărui respectare impune ca exercitarea unei asemenea căi de atac (contestaţia în anulare de faţă) să nu presupună o nouă judecare a cauzei.

În soluţionarea prezentei cauze, Înalta Curte are în vedere, mutatis mutandis, şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în care s-a reţinut, cu referire la cererea de revizuire, că "în conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 §1 trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care consacră, printre altele, preeminenţa dreptului ca parte a moştenirii comune a părţilor contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanţele au pronunţat o soluţie definitivă, soluţia lor să nu poată fi repusă în discuţie (Brumărescu, citată mai sus, § 61). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanţelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, şi nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat [...]. O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanţe având un caracter substanţial şi obligatoriu (Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, definitivă la 1 decembrie 2008, §23-24, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 855 din 21 decembrie 2010)".

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 508 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei civile nr. 3307 din 10 octombrie 2018 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2016, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 mai 2019.

Procesat de GGC - GV