Mayor's annulment motion inadmissible; integrity conflict-of-interest ruling stands as incompatible office-holding upheld

Asupra contestaţiei în anulare de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate: anularea Raportului de evaluare nr. x din 2 aprilie 2015 şi înlăturarea tuturor efectelor acestuia în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004, în ceea ce priveşte starea de incompatibilitate reţinută de către ANI raportat la calitatea de administrator în cadrul SC B. SRL şi efectele constatării acesteia, reţinut în raport; obligarea pârâtei la publicarea hotărârii de admitere a cererii de chemare în judecată, inclusiv emiterea unui comunicat de presă în care să se menţioneze concret faptul că nu se află şi nu s-a aflat în stările de incompatibilitate constatate prin Raportul de evaluare nr. x din 2 aprilie 2015; acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile morale cauzate urmare a prejudiciilor de imagine suferite în urma deciziilor luate de către pârâtă.

Prin Sentinţa civilă nr. 2718 din 22 octombrie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A..

Împotriva sentinţei, a formulat recurs reclamantul A., solicitând casarea acesteia şi admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată, pentru motive încadrate în dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurentul a evocat situaţia de fapt şi contextul emiterii Raportului de evaluare nr. x din 2 aprilie 2015 şi a arătat că a fost evaluat cu privire la două situaţii de incompatibilitate: exercitarea funcţiei de primar în acelaşi timp cu funcţia de director în cadrul SC C. SA şi exercitarea funcţiei de primar în aceeaşi timp cu cea de administrator în cadrul SC B. SRL.

Sub aspectul incidenţei dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurentul a criticat motivarea sumară şi contradictorie a primei instanţe. A arătat că, deşi cele două situaţii descrise mai sus sunt similare, întrucât funcţia de conducere avută în cadrul celor două societăţi comerciale nu a produs nici un efect juridic, instanţa de fond a reţinut două situaţii contradictorii, cu interpretarea greşită a legislaţiei privind incompatibilităţile, respectiv:

(i) în ceea ce priveşte funcţia de director vânzări la Sucursala Olt în cadrul SC C. SA, recurentul şi-a depus demisia în data de 28 ianuarie 2011 şi chiar dacă la Registrul Comerţului nu a operat această modificare, simpla demisie este suficientă pentru a nu se ţine cont de starea de incompatibilitate, întrucât de la data înregistrării cererii de încetare a contractului individual de muncă funcţia de director nu a mai produs nici un efect juridic;

(ii) în ceea ce priveşte calitatea de administrator în cadrul SC B. SRL, în ciuda Adresei nr. x din 12 decembrie 2014 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt, potrivit căreia societatea nu a realizat venituri în perioada 2009 - 2014 şi nici nu a desfăşurat vreo activitate, instanţa de fond a reţinut starea de incompatibilitate a recurentului, deşi el nu şi-a exercitat niciodată funcţia de administrator, iar societatea nu a funcţionat niciodată.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul a argumentat că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 cu privire la starea de incompatibilitate motivată de deţinerea simultană a funcţiei de primar şi a calităţii de administrator în cadrul SC B. SRL, care nu a produs niciodată efecte juridice, întrucât societatea nu a avut activitate.

A susţinut, în esenţă, că fără exercitarea efectivă a atribuţiilor ce derivă din calitatea de administrator nu poate exista starea de incompatibilitate, făcând referire, în acest sens, la considerentele Deciziei nr. 163 din 21 ianuarie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Prima instanţă nu a avut în vedere interesul comunităţii, prin sancţionarea unui primar ales de comunitatea locală, care şi-a exercitat funcţia foarte bine, care nu a luat nici o decizie în ceea ce priveşte SC B. SRL şi care doar formal a fost administrator. Nu este suficient să existe un cumul de funcţii pentru a se considera că există starea de incompatibilitate întrucât aceasta trebuie raportată la efectele produse.

Curtea de Apel Bucureşti ar fi trebuit să aibă în vedere principiul proporţionalităţii, prevăzut la art. 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană, aşa cum a fost acesta reflectat de jurisprudenţa CJUE, şi ar fi trebuit să interpreteze art. 87 lit. d) din Legea nr. 181/2003 în sensul de a produce efecte juridice, iar nu să sancţioneze de plano, fără limite, o situaţie pur formală. Legea nu trebuie interpretată rigid, ignorând lipsa unor efecte juridice a unor aşa-zise stări de incompatibilitate.

Buna credinţă a recurentului rezultă din faptul că înainte de a candida la funcţia de primar şi-a dat demisia din funcţia de salariat la Sucursala Olt în cadrul SC C. SA şi ar fi procedat la fel dacă şi-ar fi amintit de funcţia de administrator, fictivă, care a existat doar în acte.

Recurentul făcut referire la dispoziţiile art. 72, art. 252 şi art. 253 C. civ. şi a mai arătat că prima instanţă nu a motivat în nici un fel respingerea capetelor 2 şi 3 de cerere, în condiţiile în care recurentul a suferit prejudicii de imagine, urmare a reţinerilor abuzive din Raportul de evaluare, care au determinat reacţii în lanţ atât ale presei cât şi ale autorităţilor locale, fiind afectate demnitatea, onoarea şi reputaţia recurentului.

2. Hotărârea ce face obiectul prezentei contestaţii în anulare

Prin Decizia nr. 4022 din data de 19 noiembrie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, cu majoritate, s-a respins recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinţei civile nr. 2718 din 22 octombrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Cu opinia separată a d-nei judecător D., în sensul: admiterii recursului declarat de reclamantul A. împotriva Sentinţei civile nr. 2718 din 22 octombrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, casării sentinţei recurate şi trimiterii cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de control judiciar a reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte motivul de casare invocat de către recurentul-reclamant, reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte a reţinut că acesta este nefondat. Hotărârea atacată este motivată în conformitate cu prevederile art. 425 C. proc. civ., respectând garanţiile instituite prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil şi lipsit de arbitrariu, motivarea nefiind o chestiune de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar. Hotărârea judecătorească ce formează obiectul recursului pendinte a fost motivată coerent şi suficient, astfel încât să permită exercitarea controlului judiciar asupra sa, fiind lipsită de ambiguităţi şi contradicţii, considerentele fiind concordante cu dispozitivul, ceea ce determină compatibilitatea sa cu normele legale care stabilesc conţinutul unui asemenea act procedural.

Pretinsa contradictorialitate criticată de recurent priveşte, în realitate, modul în care instanţa de fond a interpretat şi aplicat dispoziţiile art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 la aspectele de fapt reliefate de înscrisurile cauzei, aceste critici urmând a fi abordate în continuare, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În privinţa criticilor circumscrise motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., instanţa de control judiciar a reţinut că, potrivit art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 (Secţiunea a 4-a -Incompatibilităţi privind aleşii locali), "funcţia de primar şi viceprimar, primar general şi viceprimar al municipiului Bucureşti, preşedinte şi vicepreşedinte al consiliului judeţean este incompatibilă cu [...] d) funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, manager, administrator, membru al consiliului de administraţie ori cenzor sau orice funcţie de conducere ori de execuţie la societăţile comerciale, inclusiv băncile sau alte instituţii de credit, societăţile de asigurare şi cele financiare, la regiile autonome de interes naţional sau local, la companiile şi societăţile naţionale, precum şi la instituţiile publice".

Potrivit Adresei nr. x din 3 octombrie 2014 emisă de Oficiul Registrului Comerţului, recurentul a deţinut într-adevăr calitatea de administrator în cadrul SC B. SRL, pe perioada 3 decembrie 2009 - 25 februarie 2014, deţinând, concomitent, funcţia de primar al Comunei Crâmpoia, judeţul Olt, începând cu data de 21 iunie 2012 (Sentinţa civilă nr. 6097 din 21 iunie 2012 a Judecătoriei Slatina, dosar fond).

Faţă de acestea, rezultă cu puterea evidenţei că recurentul s-a aflat în incompatibilitate, în raport de prevederile art. 91 alin. (1) coroborate cu prevederile art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003.

Recurentul avea obligaţia de a renunţa, în termen de 60 de zile, la una din calităţile care determină starea de incompatibilitate, astfel cum rezultă din prevederile art. 91 alin. (3) din Legea nr. 161/2003. Pentru recurent, acest termen a început să curgă la data de 22 iunie 2012. În pofida acestei dispoziţii legale, recurentul a exercitat concomitent funcţia de primar şi calitatea de administrator al unei societăţi comerciale şi după expirarea acestui termen.

Menţiunile referitoare la deţinerea, de către recurent, a calităţii de administrator al SC B. SRL, începând cu data de 3 decembrie 2009, şi-au produs efectele sub aspectul conferirii acestei calităţi până la data înscrierii menţiunii privind încetarea mandatului, anume 25 februarie 2014. Recurentul nu a făcut dovada depunerii demisiei sale din această calitate, înregistrată la organele societăţii comerciale, anterior acestei date.

Prin dispoziţiile art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003, legiuitorul a reglementat şi a instituit pentru funcţia de primar o stare de incompatibilitate cu "funcţia de administrator la societăţi comerciale", iar nu cu "activitatea/exercitarea activităţii de administrator la societăţi comerciale".

Astfel, textul legal în baza căruia s-a stabilit starea de incompatibilitate nu condiţionează în sensul desfăşurării efective de activităţi în cadrul societăţilor comerciale, interzicând cumulul de calităţi, necondiţionat nici de activitatea depusă de societate sau de încheierea unor contracte cu instituţii publice.

Lipsit de relevanţă este, de asemenea, argumentul privind presupusa inactivitate a societăţii, atâta vreme cât, potrivit înscrisurilor cauzei, activitatea acesteia nu a fost suspendată prin efectuarea demersurilor prevăzute de lege.

Nu sunt relevante nici considerentele Deciziei nr. 163 din 21 ianuarie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, premisele speţei fiind diferite, în dosarul respectiv fiind vorba despre un cumul între funcţia de primar şi acea de reprezentant legal într-o societate comercială - operator regional, iar nu într-o societate privată, cum este starea de fapt în speţă.

Contrar susţinerilor recurentului, nu există similitudine între situaţia de mai sus şi cea reţinută iniţial, asupra căreia inspectorul de integritate a revenit, privind deţinerea simultană a funcţiei de primar şi a celei de director în cadrul C. SA - Sucursala Slatina în perioada 17 decembrie 1999 - 5 octombrie 2012, în condiţiile în care, aşa cum a constatat şi instanţa de fond, reclamantul şi-a depus demisia din funcţia respectivă cu respectarea dispoziţiilor art. 91 alin. (3) din Legea nr. 161/2003, ceea ce nu a făcut în cazul SC B. SRL.

Sunt puţin credibile susţinerile recurentului privind faptul că ar fi uitat de calitatea de administrator, deţinută în mod fictiv în cadrul SC B. SRL, câtă vreme a menţionat societatea în declaraţiile de interese depuse în anii 2013 şi 2014 .

Astfel, nu se poate considera că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003, aşa cum a susţinut recurentul.

Respingerea capetelor de cerere accesorii privind acordarea de daune, respectiv publicarea hotărârii de anulare a raportului, a fost motivată de respingerea capătului principal de cerere, privind anularea Raportului de evaluare nr. x din 2 aprilie 2015, criticile recurentului privind nemotivarea fiind nefondate.

3. Contestaţia în anulare formulată

Împotriva Deciziei nr. 4022 din data de 19 noiembrie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, recurentul-reclamant A. a formulat contestaţie în anulare, întemeiată pe disp. art. 503 alin. (2) pct. 1, pct. 2 şi pct. 3 C. proc. civ., solicitând anularea deciziei, rejudecarea recursului formulat de recurent şi, pe cale de consecinţă, admiterea recursului având în vedere motivele de recurs reglementate la art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., modificarea în totalitate a deciziei atacate (cu excepţia opiniei separate) şi, pe cale de consecinţă, admiterea cererii de chemare în judecată.

În ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 1, pct. 2 şi pct. 3 din C. proc. civ., contestatorul a arătat că decizia contestată este rezultatul unei erori materiale (din documentele de la dosar rezultă cele menţionate anterior), ceea ce constituie cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. (2) din C. proc. civ. de asemenea, instanţa a omis să cerceteze o serie de motive de recurs, ceea ce constituie cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. (3) din C. proc. civ.

Raportat la probatoriul administrat în cauză, decizia instanţei de respingere a recursului este rezultatul unei erori materiale fapt ce atrage incidenţa motivului de contestaţie în anulare prevăzut de dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.

De asemenea, omisiunea de a cerceta un motiv pe care se întemeiază calea de atac a părţii, menţionată de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., circumscrie cazul în care instanţa de judecată nu cercetează efectiv obiectul recursului şi nu realizează nicio analiză concretă asupra motivelor de recurs invocate astfel încât să se ofere o motivare reală, explicită sau implicită, pentru care a reţinut caracterul nefondat al respectivului motiv.

Jurisprudenţa unitară a Curţii Europene a Drepturilor Omului este formată în sensul de a considera că omisiunea unei instanţe judecătoreşti de a prezenta explicaţii concrete pentru respingerea motivului ce sprijină o cale de atac echivalentă cu o omisiune de cercetare a căii de atac. Totodată, în privinţa tezei că repetarea unor considerente generice şi reluarea unor susţineri ale instanţei de fond echivalează cu o necercetare a actului emis s-a pronunţat şi Curtea Europeană de justiţie.

Instanţa a omis să cerceteze efectiv motivele invocate de contestatoare, iar această modalitate de soluţionare a cauzei, arbitrară, care încalcă inclusiv practica unitară a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în urma deciziei Secţiilor Unite, dovedeşte că instanţa de control judiciar s-a rezumat doar la o motivare pur formalistă, fără analiza în concret a obiectului şi cauzei litigiului, ignorând o serie de motive/argumente/documente din dosar sau neobservând o serie de informaţii care i-ar fi putut schimba optica juridică.

Dacă se analizează în totalitate decizia contestată, inclusiv partea introductivă, se va observa că instanţa de judecată preluat dintr-o altă decizie a acestui complet (Decizia ICCJ nr. 395 din 16 februarie 2016 - Dosar nr. x/2013) motivarea de respingere a recursului, adaptând-o la situaţia de fapt, acest lucru rezultând din faptul că se face trimitere la "reclamantul E.". Acest lucru dovedeşte că în realitate, acest complet de judecată nu a realizat o cercetare concretă a situaţiei de fapt şi de drept, prin administrarea şi interpretarea probelor specifice acestui dosar, ci a pronunţat o decizie prin invocarea aceloraşi argumente ca în cazul altui dosar.

Or, aşa cum a arătat acest lucru nu reprezintă o cercetare efectivă a motivelor de recurs invocate, şi, chiar dacă există în sine o motivare a respingerii recursului, aceasta este doar aparentă, neţinându-se cont de schimbarea practicii înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 22 mai 2017.

Pe de o parte, cei doi judecători s-au limitat la practica judiciară pe care o cunoşteau din timpul judecăţii dosarului nr. Dosar nr. x/2013 (a domnului E.) fără a mai verifica modificările ulterioare de practică/interpretare a dispoziţiilor legale incidente, iar pe de altă parte, au pronunţat această decizie aflându-se în eroare atunci când au ignorat schimbarea practicii înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 22 mai 2017.

Aceştia s-au comportat ca şi cum Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Secţiile Unite nu a stabilit cu vot majoritar schimbarea modului de interpretare a dispoziţiilor art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003. Acest lucru rezultă din argumentele pe care le susţin în respingerea recursului, care nu se apleacă decât asupra aspectelor formale, nicidecum de substanţă a interpretării susmenţionate, precum şi faţă de invocarea unei jurisprudenţe care este anterioară Hotărârii Secţiilor Unite ale ICCJ la care a făcut trimitere anterior. De altfel, ulterior acestei hotărâri, practica ICCJ s-a schimbat, urmând ca toate rapoartele ANI care se raportau la dispoziţiile susmenţionate să fie anulate întrucât respectivul articol trebuia interpretat în sensul de a produce efecte juridice, respectiv în sensul că cel care deţinea funcţia publică să fi exercitat efectiv funcţia de administrator.

Aşadar, neluarea în considerare a acestei practici şi trimiterile la argumente/motive/jurisprudenţă anterioară acestei schimbări a interpretării a ICCJ nu arată decât că decizia instanţei de judecată este rezultatul unei erori materiale, cu atât mai mult cu cât aceasta nu a cercetat efectiv situaţia de fapt şi de drept a motivelor de recurs.

Dintre cei trei judecători, unul a avut opinie separată, în care explică foarte clar de ce se impunea casarea cu trimiterea spre rejudecată a deciziei Curţii de Apel Bucureşti, raportându-se la faptul că "nu este suficient să se afirme că din punct de vedere formal, prin raportare la dispoziţiile art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003, reclamantul a exercitat funcţia de primar simultan cu funcţia de administrator al unei societăţi comerciale, dacă nu se dă posibilitatea recurentului să demonstreze că nu a exercitat efectiv activitatea de administrator, mai ales din perspectiva schimbării practicii judiciare în această materie".

Pe de altă parte, cei doi judecători reţin faptul că în cadrul declaraţiilor de interese depuse în anii 2013 şi 2014 ar fi apărut calitatea de administrator în SC B. SRL, astfel încât "sunt puţin credibile susţinerile recurentului privind faptul că ar fi uitat de calitatea de administrator".

Or, dacă se analizează declaraţiile de interese pentru anii 2013 - 2014 ale dlui X se va observa că deşi apare menţionată societatea B. SRL, calitatea de administrator nu apare în cadrul acesteia, având în vedere că în realitate a uitat că în acte era înscris şi cu această calitate. Astfel, calitatea de administrator în cadrul societăţii SC B. SRL nu a fost niciodată incompatibilă cu funcţia de primar deţinută, întrucât această calitate nu a produs niciun efect juridic, societatea fiind nefuncţională, nu a avut activitate niciodată şi nu au fost emise acte de către contestator în numele societăţii, astfel încât se poate afirma că nu a avut niciodată calitatea de administrator în această societate.

Susţinerea faptului că lipsit de relevanţă este, de asemenea, argumentul privind presupusa inactivitate a societăţii, atâta vreme cât potrivit înscrisurilor cauzei, activitatea acesteia nu a fost suspendată prin efectuarea demersurilor prevăzute de lege este în egală măsură în dezacord cu actele depuse la dosar şi cu legislaţia în materie. Astfel, nu se poate vorbi despre o presupusă inactivitate, ci de o inactivitate efectivă, având în vedere probele de la dosar,care arată că această societate nu a avut niciodată vreo activitate, aceasta fiind total nefuncţională. Pe de altă parte, inactivitatea unei societăţi comerciale are o forţă juridică superioară situaţiei de suspendare a unei societăţi comerciale, sancţiunea fiind radierea societăţii. Ca să intervină suspendarea activităţii unei societăţi ar trebui ca societatea respectivă să fi desfăşurat o activitate. Or, în cazul societăţii în cauză aceasta nu a desfăşurat niciodată vreo activitate astfel încât nu exista necesitatea solicitării unei suspendări.

Astfel, tot raţionamentul instanţei de judecată arată că dezlegarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este rezultatul unei erori materiale, confundând situaţia de fapt şi de drept a recursului cu cea a recurentului E.

Practic, cei doi judecători din completul de judecată care au decis respingerea recursului formulat de subsemnat, având deja practica judiciară a acestui complet, înainte de schimbarea practicii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 22 mai 2017, nici nu au mai analizat motivele de recurs, ci s-au raportat la interpretarea acesteia anterioară, fără adaptarea la noile realităţi juridice. Aşa cum a arătat, interpretarea data de cei doi judecători este una brută, bazată pe o practică învechită şi în dezacord cu realităţile juridice actuale astfel încât pentru stabilirea unei stări de incompatibilitate nu este suficient doar a se analiza formal litera legii, ci aceasta trebuie interpretată în sensul de a produce efecte juridice, precum şi în acord cu Hotărârile Secţiilor Unite şi a schimbării practicii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În această situaţie, pe deplin aplicabile devin prevederile art. 503 alin. (2) pct. (3) din C. proc. civ., cu consecinţa anulării Deciziei atacate şi pe cale de consecinţă rejudecarea recursului.

4. Apărările intimatei

Intimata Agenţia Naţională de Integritate a depus note scrise cu privire la contestaţia în anulare formulată de contestatorul A., invocând excepţia inadmisibilităţii acesteia.

Intimata a susţinut că, din motivarea de ansamblu a căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare, reiese cu evidenţă faptul că autorul acesteia urmăreşte rejudecarea recursului, reanalizarea probelor existente la dosar şi, respectiv reinterpretarea dispoziţiilor legale incidente în speţa dedusă judecăţii, ceea ce nu mai este posibil prin exercitarea unei căi de atac în retractare.

Practic, prin contestaţia în anulare formulată, contestatorul critică soluţia instanţei de recurs, care a realizat o analiză proprie a materialului probator, prin prisma prevederilor legale aplicabile şi raportându-se la motivele de casare invocate de recurentul-reclamant.

Din analiza Deciziei nr. 4022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul nr. x/2015, rezultă că motivarea dată de instanţa de recurs cuprinde argumentele pe care se sprijină decizia de respingere a recursului, instanţa de recurs sistematizând criticile formulate şi, analizându-le, motivând concluzia la care a ajuns în legătură cu obiectul litigiului.

Cu privire la inadmisibilitatea contestaţiei în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) punct 1 C. proc. civ.

Intimata a învederat faptul că, în cuprinsul contestaţiei în anulare, contestatorul nu dezvoltă motivul pentru care ar fi incidente prevederile art. 503 pct. 1 din C. proc. civ.

Motivul privitor la competenţă prevăzut la art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., se referă exclusiv la necompetenţa instanţei care a pronunţat hotărârea care se atacă. Or, în situaţia de faţă nu este incident acest motiv, decizia nr. 4022 din 19 noiembrie 2018 fiind pronunţată de către instanţa competentă.

Cu privire la inadmisibilitatea contestaţiei în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) punct 2 C. proc. civ.

Intimata a învederat faptul că nu se află în situaţiile reglementate de aceste articole de lege, motivat de faptul că dezlegarea dată recursului de ICCJ prin Decizia civilă nr. 4022 din 19 noiembrie 2018 pronunţată în Dosarul nr. x/2015, nu este rezultatul unei erori materiale, precum şi că instanţa de recurs a analizat toate motivele de casare invocate de recurentul-reclamant.

Aşa cum se poate observa din analiza contestaţiei în anulare, contestatorul nu arată care este eroarea materială de natură a conduce la admisibilitatea contestaţiei în anulare. Conform prevederilor C. proc. civ., "greşeală materială" înseamnă greşeală de ordin procedural, de o asemenea gravitate încât a avut drept consecinţă darea unei soluţii greşite. Cu alte cuvinte, trebuie să fie vorba despre acea greşeală pe care o comite instanţa prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale şi care determină soluţia pronunţată.

În acest sens, practica şi doctrina sunt unanime în interpretarea noţiunii de "greşeli materiale" în sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.

Practic, prin cererea sa, contestatorul declară doar că atacă soluţia instanţei de recurs, prin exercitarea căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare, în condiţiile în care instanţa de recurs a realizat o analiză proprie a materialului probator, prin prisma prevederilor aplicabile şi raportându-se la motivele de recurs invocate. Prin urmare, o astfel de solicitare nu mai este posibilă pe calea unei contestaţii în anulare, întrucât, în lipsa evidentă a unei erori materiale, ca rezultat al dezlegării recursului, este inadmisibilă exercitarea acestei căi extraordinare de atac.

Scopul evident al contestatorului este acela de a obţine rejudecarea recursului prin reaprecierea probelor şi reinterpretarea dispoziţiilor legale aplicabile în cauza dedusă judecăţii, ceea ce este inadmisibil pe calea contestaţiei în anulare. În aceste condiţii, contestaţia în anulare formulată în cauză este inadmisibilă, reprezentând, în realitate, un veritabil "recurs la recurs".

Cu privire la inadmisibilitatea contestaţiei în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

Un prim argument pentru care contestaţia în anulare formulată de contestator este inadmisibilă îl constituie faptul că aceasta nu îndeplineşte condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 3 din noul C. proc. civ., în sensul că nu se află în situaţia reglementată de acest articol de lege, întrucât instanţa de recurs a analizat şi s-a pronunţat cu privire la toate motivele de casare invocate de recurentul-reclamant prin cererea sa de recurs. Din motivarea contestaţiei în anulare reiese că, în speţă, contestatorul are ca scop rejudecarea recursului, reanalizarea probelor existente la dosar şi, respectiv reinterpretarea dispoziţiilor legale incidente în cauza dedusă judecăţii, ceea ce nu mai este posibil prin exercitarea unei căi de atac în retractare. Practic, prin contestaţia în anulare, contestatorul critică soluţia instanţei de recurs, care a realizat o analiză proprie a materialului probator, prin prisma prevederilor legale aplicabile, şi raportându-se la motivele de casare invocate de recurentul-reclamant. Or, o astfel de solicitare nu mai este posibilă pe calea unei contestaţii în anulare, întrucât reprezintă, în realitate, o reiterare a motivelor de casare, ceea ce este inadmisibil.

Pe fondul contestaţiei în anulare, solicită respingerea acesteia ca nefondată, având în vedere faptul că argumentele invocate de contestator în cuprinsul contestaţiei în anulare sunt nefondate întrucât, din considerentele de fapt şi de drept ale deciziei contestate, rezultă fără echivoc faptul că au fost examinate toate motivele de casare invocate de recurentul-reclamant prin recursul declarat.

Concret, prin contestaţia în anulare, contestatorul înţelege să formuleze critici doar cu privire la soluţia dată de instanţa de recurs, reiterând, în fapt, aceleaşi apărări din cererea de recurs.

Consideră că dezlegarea dată recursului nu este rezultatul unei erori materiale iar instanţa de recurs nu a omis să se pronunţe cu privire la toate motivele de casare invocate de recurentului-reclamant, ci a răspuns criticilor formulate în recurs, ea neavând obligaţia de a motiva fiecare argument ori fiecare susţinere cuprinse în motivele de casare, ci de a analiza fiecare motiv de casare invocat, putând grupa argumentele şi susţinerile recurentului, obligaţie pe care, în cauza dedusă judecăţii, instanţa de recurs şi-a îndeplinit-o.

Din analiza deciziei atacate rezultă că motivarea dată de instanţa de recurs cuprinde argumentele pe care se sprijină decizia de respingere a recursului. Din considerentele deciziei contestate rezultă fără echivoc faptul că instanţa de recurs a sistematizat criticile formulate şi, analizându-le, a motivat concluzia la care a ajuns în legătură cu obiectul litigiului. Întrucât critica în recurs s-a referit şi la ansamblul probator administrat, instanţa de recurs nu avea obligaţia sa analizeze fiecare proba în parte, ci ansamblul probator administrat, ceea ce a şi făcut.

Dovada, în sensul acestor susţineri, o reprezintă cele motivate de instanţa de recurs în cuprinsul deciziei contestate cu privire la cele două motive de casare invocate de către recurent (488 pct. 6 şi pct. 8). Aşa cum rezultă din cuprinsul deciziei contestate, instanţa de recurs şi-a motivat justeţea soluţiei, inclusiv în ceea ce priveşte dispoziţiile legale aplicabile în cauză, raportat la care s-a reţinut starea de incompatibilitate.

În concluzie, analizând motivele contestaţiei în anulare, rezultă fără echivoc caracter nefondat al acesteia, întrucât instanţa de recurs a analizat toate motivele de casare invocate de recurentul-reclamant şi a motivat amplu care sunt considerentele pentru care nu a reţinut ca fondate apărările formulate de recurentul-reclamant.

Referitor la art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, la care face trimitere contestatorul, acesta consacră, într-o largă accepţiune, asigurarea şi recunoaşterea, aplicarea universală şi efectivă a obligaţiei de a fi respectate drepturile omului, prin aceea că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil.

Întrucât această Convenţie nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p.16, paragraful 33) acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod concret examinate de către instanţa sesizată. Or, în speţă, aşa cum se poate constata din motivarea deciziei contestate, instanţa de recurs a examinat cu maximă rigurozitate, efectiv şi concret, toate motivele de casare invocate de recurentul-reclamant.

5. Analiza admisibilităţii contestaţiei în anulare

Ca o primă precizare, Înalta Curte constată că deşi formal, în cererea de contestaţie în anulare, contestatorul a invocat şi motivul prevăzut la art. 503 alin. (2) pct. 1 din C. proc. civ., acesta nu a invocat susţineri concrete în sprijinul acestui motiv şi nici nu l-a susţinut în cadrul concluziilor orale în faţa instanţei de recurs, astfel că nu există o reală învestire a instanţei cu privire la acest caz de contestaţie în anulare.

În ceea ce priveşte invocarea motivelor de contestaţie în anulare prev. de art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 din C. proc. civ.

Contestatorul a arătat că decizia contestată este rezultatul unei erori materiale, fapt ce atrage incidenţa motivului de contestaţie în anulare prevăzut de dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.

De asemenea, omisiunea de a cerceta un motiv pe care se întemeiază calea de atac a părţii, menţionată de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., circumscrie cazul în care instanţa de judecată nu cercetează efectiv obiectul recursului şi nu realizează nicio analiză concretă asupra motivelor de recurs invocate astfel încât să se ofere o motivare reală, explicită sau implicită, pentru care a reţinut caracterul nefondat al respectivului motiv.

Înalta Curte va analiza deodată cele două motive de contestaţie în anulare, având în vedere faptul că în susţinerea lor sunt prezentate aceleaşi argumente de către contestator.

Sub aspectul eroii materiale, contestatorul a invocat preluarea în considerentele deciziei atacate a unei referiri dintr-o altă hotărâre privind o altă persoană ("reclamantul E."), ceea ce ar dovedi că, în realitate, completul de judecată nu a realizat o cercetare concretă a situaţiei de fapt şi de drept, prin administrarea şi interpretarea probelor specifice acestui dosar, ci a pronunţat o decizie prin invocarea aceloraşi argumente ca în cazul altui dosar.

Conform prevederilor C. proc. civ., "greşeală materială" înseamnă greşeală de ordin procedural, de o asemenea gravitate încât a avut drept consecinţă darea unei soluţii greşite. Cu alte cuvinte, trebuie să fie vorba despre acea greşeală pe care o comite instanţa prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale şi care determină soluţia pronunţată.

Înalta Curte constată că invocarea numelui altei persoane din alt dosar a reprezentat în mod evident o simplă eroare materială, fără relevanţă asupra soluţionării fondului cauzei; de esenţa motivului de contestaţie în anulare invocat - pentru admisibilitatea sa - este împrejurarea ca elementul de fapt asupra căruia s-a produs eroarea materială să fi fost esenţial pentru soluţionarea cauzei. Or, din lecturarea deciziei, rezultă că ceea ce a făcut obiectul analizei completului de judecată a fost tocmai situaţia reclamantului, în ciuda menţiunii eronate din practicaua deciziei; ca urmare, simpla eroare de redactare a deciziei nu constituie o eroare materială suficientă pentru a se reţine admisibilitatea contestaţiei în anulare.

Apoi, contestatorul a mai invocat lipsa explicaţiilor concrete pentru respingerea motivului ce sprijină o cale de atac, echivalentă cu o omisiune de cercetare a căii de atac; instanţa de control judiciar s-a rezumat la o motivare pur formalistă, fără analiza în concret a obiectului şi cauzei litigiului, ignorând o serie de motive/argumente/documente din dosar sau neobservând o serie de informaţii care i-ar fi putut schimba optica juridică.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa de fond, în opinia majoritară, a arătat în mod expres motivele pentru care a apreciat că recursul reclamantului era nefondat; Înalta Curte apreciază că decizia civilă atacată cu prezenta contestaţie în anulare respectă disp. art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, motivarea opiniei majoritare a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă.

Referitor la art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, la care face trimitere contestatorul, acesta consacră, într-o largă accepţiune, asigurarea şi recunoaşterea, aplicarea universală şi efectivă a obligaţiei de a fi respectate drepturile omului, prin aceea că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil.

Întrucât această Convenţie nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p.16, paragraful 33) acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod concret examinate de către instanţa sesizată. Or, în speţă, aşa cum se poate constata din motivarea deciziei contestate, instanţa de recurs a examinat cu maximă rigurozitate, efectiv şi concret, toate motivele de casare invocate de recurentul-reclamant.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurentă pe această cale se invocă în esenţă o eventuală greşită interpretare şi aplicare a legii, aspecte ce nu pot fi invocate pe calea acestui motiv de contestaţie în anulare.

În concluzie, nemotivarea insuficientă nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată, cât timp instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea.

Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că instanţa de recurs a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei sau omiterea unor argumente esenţiale invocate de recurent. Din analiza deciziei atacate rezultă că motivarea dată de instanţa de recurs cuprinde argumentele pe care se sprijină decizia de respingere a recursului. Din considerentele deciziei contestate rezultă fără echivoc faptul că instanţa de recurs a sistematizat criticile formulate şi, analizându-le, a motivat concluzia la care a ajuns în legătură cu obiectul litigiului. Întrucât critica în recurs s-a referit şi la ansamblul probator administrat, instanţa de recurs nu avea obligaţia sa analizeze fiecare proba în parte, ci ansamblul probator administrat, ceea ce a şi făcut.

Un alt argument adus de contestator se referă la împrejurarea că opinia majoritară din decizia atacată nu ar fi ţinut cont de schimbarea practicii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 22 mai 2017 şi ar fi avut în vedere practica judiciară anterioară. Aşadar, neluarea în considerare a acestei practici şi trimiterile la argumente/motive/jurisprudenţă anterioară acestei schimbări a interpretării a ICCJ nu arată decât că decizia instanţei de judecată este rezultatul unei erori materiale, cu atât mai mult cu cât aceasta nu a cercetat efectiv situaţia de fapt şi de drept a motivelor de recurs.

Înalta Curte constată că aceste argumente reprezintă o critică adusă silogismului judiciar ce a stat la baza deciziei atacate, ce nu se încadrează sub nicio formă în motivele de contestaţie în anulare invocate de contestator. Astfel, scopul evident al contestatorului este acela de a obţine rejudecarea recursului prin reaprecierea probelor şi reinterpretarea dispoziţiilor legale aplicabile în cauza dedusă judecăţii, ceea ce este inadmisibil pe calea contestaţiei în anulare. În aceste condiţii, contestaţia în anulare formulată în cauză este inadmisibilă, reprezentând, în realitate, un veritabil "recurs la recurs".

Pe de altă parte, contestatorul readuce în faţa instanţei învestite cu prezenta contestaţie în anulare criticile deduse judecăţii în recurs (lipsa menţiunii în declaraţiile interese pentru anii 2013 - 2014 cu privire la calitatea de administrator; argumentul privind inactivitatea societăţii), cu privire la acest aspect fiind reţinut deja că nu se poate solicita rejudecarea recursului pe această cale.

Niciunul din aspectele sesizate de contestator nu se încadrează în motivele de contestaţie în anulare, cu atât mai mult cu cât Soluţia de principiu din 22 mai 2017 invocată în cuprinsul opiniei separate nu poate fi asimilată unei hotărâri cu caracter obligatoriu similară hotărârilor Secţiilor Unite ale ICCJ, având un regim juridic diferit; dar, chiar şi dacă ar fi avut caracter obligatoriu, nu s-ar fi încadrat în motivele de contestaţie invocate.

6. Temeiul procesual al soluţiei date contestaţiei în anulare

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 508 raportat la art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei civile nr. 4022 din 19 noiembrie 2018 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. x/2015 în contradictoriu cu intimata Agenţia Naţională de Integritate, ca inadmisibilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 mai 2019.

Procesat de GGC - LM