Inadmissible extraordinary appeal challenging appellate rejection of enforcement penalty action as disguised re-examination of merits

Asupra contestaţiei în anulare de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată, la data de 9 aprilie 2014, pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Inspectoratul de Poliţie Judeţean Olt şi Şeful IPJ Olt - B., sancţionarea conducătorului autorităţii pârâte cu amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, începând cu 4 noiembrie 2013, pentru neexecutarea Sentinţei nr. 877 din 27 septembrie 2012 pronunţate de Curtea de Apel Craiova în Dosarul nr. x/2011, irevocabilă prin Decizia nr. 12999 din 3 octombrie 2013 a Curţii de Apel Craiova în Dosarul nr. x/2011 şi obligarea pârâţilor la plata penalităţilor de 1.000 RON pe zi de întârziere, până la executarea obligaţiei privind reîncadrarea reclamantului în funcţia deţinută anterior emiterii Ordinului MAI nr. II/4004 din 19 octombrie 2011.

Prin Sentinţa nr. 152 din 7 mai 2014, Curtea de Apel de Craiova a respins acţiunea reclamantului.

Prin Decizia nr. 2118 din 21 mai 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul formulat de reclamant împotriva acestei sentinţe civile, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Soluţia primei instanţe în rejudecare după casare

Prin Decizia nr. 27 din camera de consiliu de la 26 ianuarie 2016, Curtea de Apel Craiova a respins, ca neîntemeiată, acţiunea reclamantului.

Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., a formulat recurs reclamantul, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., solicitând, casarea hotărârii şi, rejudecând cauza pe fond, admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.

Hotărârea atacată cu contestaţie în anulare

Prin Decizia nr. 1697 din 26 aprilie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal s-a respins recursul formulat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 27 din Camera de consiliu de la 26 ianuarie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Contestaţia în anulare

Împotriva Deciziei nr. 1697 din 26 aprilie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a formulat contestaţie în anulare recurentul - reclamant A., invocând dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 1 şi 3 din C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor căii de atac exercitate, contestatorul, în prima parte expune istoricul proceselor dintre părţi şi soluţiile date de instanţe în diversele stadii procesuale parcurse.

În susţinerea contestaţiei în anulare, menţionează contestatorul că, în Dosarul nr. x/2014 care s-a pronunţat Decizia civilă nr. 1697/2018 din 26 aprilie 2018 instanţa de recurs, respingând recursul, nu a cercetat motivele de casare invocate de recurent în termen. În continuare, contestatorul reia susţinerile formulate cu ocazia judecăţii recursului, apreciind în esenţă că, " această constatare a instanţei este nefondată pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 5. din noul C. proc. civ. când, prin hotărârea dată,instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, întrucât a încălcat norma prevăzută de în Capitolul III. Procedura de executare, art. 24 alin. (3) teza finala din Legea nr. 554/2004, care prevede că, la cererea creditorului, instanţa de executare îi acordă reclamantului penalităţi în condiţiile art. 906 din C. proc. civ.. Susţine contestatorul în continuare că, aceasta normă, fiind imperativă şi ocrotind un interes public, prin nerespectarea acesteia, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre afectată de nulitate absolută ca act de procedură potrivit art. 174 alin. (2) din noul C. proc. civ., care prevede, "Nulitatea este absolută când cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes public ", ceea ce conduce la nulitatea sentinţei, potrivit cu dispoziţiile art. 175 din noul C. proc. civ."

Contestatorul menţionează în continuare că şi motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. a fost motivat detaliat în cererea de recurs, argumentând apoi de ce instanţa de fond nu a avut în vedere toate probele administrate în cauză.

Arată, de asemenea, contestatorul că, în Dosarul nr. x/2014 în care s-a pronunţat Decizia civilă nr. 1697/2018 din 26 aprilie 2018, instanta de recurs, s-a pronunţat pe obligaţia de a da, fiind necompetentă absolut în această materie iar în privinţa plăţii drepturilor băneşti cuvenite reclamantului, acestea trebuiau făcute de către pârâţi de la data pronunţării hotărârii primei instanţe conform cu dispoziţiile art. 448 alin. (1) pct. 2 din noul C. proc. civ. [art. 278 pct. 1 din C. proc. civ. de la 1864, cu modificările şi completările ulterioare], deci întârzierea punerii în executare a Sentinţei nr. 877/2012 este imputabilă autorităţilor pârâte.

Sfidarea executării Sentinţei nr. 877/2012 de către pârâţi este dovedită şi de faptul că, pentru punerea în executare s-a procedat la executarea silită.

În continuare, contestatorul prezintă istoricul executării Sentinţei civile nr. 877/2012.

În drept contestaţia în anulare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 1 şi 3 C. proc. civ.

Apărările intimaţilor.

Împotriva contestaţiei în anulare intimaţii Inspectoratul de Poliţie Judeţean Olt, Ministerul Afacerilor Interne şi Ministrul Afacerilor Interne - B., au formulat întâmpinări, în cadrul cărora au solicitat, în esenţă, respingerea, în principal, ca inadmisibilă a contestaţiei în anulare şi în subsidiar, ca nefondată.

În susţinerea inadmisibilităţii contestaţiei în anulare, au arătat intimaţii că, în motivarea contestaţiei sale contestatorul a indicat în mod general dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 1 şi 3 C. proc. civ., neprecizând în concret în ce mod instanţa de recurs a nesocotit dispoziţiile procedurale referitoare la competenţă sau a pronunţat o decizie fără a analiza vreunul din motivele de casare invocate de recurent.

Pe fondul contestaţiei, se susţine în esenţă de către intimaţi că nemulţumirea contestatorului constă, de fapt, în aceea că hotărârea instanţei de recurs a fost dată cu aplicarea greşită a legii.

Considerentele Înaltei Curţi asupra contestaţiei în anulare

Analizând temeiurile de fapt şi de drept invocate de contestator, prin prisma dispoziţiilor legale ce reglementează contestaţia în anulare, Înalta Curte reţine că această cale de atac de retractare, nedevolutivă, poate fi exercitată în cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 503 din C. proc. civ., republicat.

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac şi îmbracă două forme: contestaţia în anulare obişnuită sau de drept comun (art. 503 alin. (1) C. proc. civ.) şi contestaţia în anulare specială (art. 503 alin. (2) C. proc. civ.). Contestaţia în anulare poate fi exercitată numai pentru motivele anume prevăzute de lege.

În speţa de faţă, contestatorul şi-a întemeiat contestaţia în anulare pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 1 şi 3 din C. proc. civ., ce prevăd următoarele" (2) Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când:

1. Hotărârea dată în recurs a fost pronunţată de o instanţă necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei şi, deşi se invocase excepţia corespunzătoare, instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra acesteia;

3. Instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul din motivele de casare invocate de recurent în termen".

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care se cere instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în cazurile şi în condiţiile limitativ prevăzute de lege, să îşi desfiinţeze propria hotărâre şi să procedeze la o nouă judecată.

Analizând contestaţia în anulare ce face obiectul prezentei judecăţi, Înalta Curte constată că, în esenţă, contestatorul a invocat doar generic dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 1 şi 3 din C. proc. civ., în realitate, motivele invocate în cuprinsul contestaţiei în anulare reprezentând veritabile critici referitoare la legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate, ceea ce face ca analiza acestora să excedeze cadrului procesual în calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare.

În cadrul contestaţiei în anulare de faţă, contestatorul reia motivele de casare invocate în faţa instanţei de recurs, inclusiv criticile ce vizează soluţia pronunţată de instanţa de fond " ce a pronunţat o hotărâre afectată de nulitate absolută ca act de procedură potrivit art. 174 alin. (2) din noul C. proc. civ.".

Or, prin invocarea aceloraşi motive şi argumente ca şi în faţa instanţei de recurs, contestatorul şi-a întemeiat numai în mod formal cererea sa pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 1 şi 3 din C. proc. civ., republicat, în realitate, acesta urmărind reiterarea căii de atac a recursului, ceea ce nu este admisibil, potrivit principiului unicităţii dreptului de a folosi o cale de atac.

În realitate, contestatorul, tinde la o nouă apreciere cu privire la fondul cauzei, care, în actuala fază procesuală, ar aduce atingere principiului res judicata a cărui respectare impune ca exercitarea unei căi extraordinare de atac să nu genereze o nouă judecare a cauzei, decât în situaţii expres şi limitativ prevăzute de lege.

Înalta Curte are în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluţionat definitiv şi irevocabil, numai în scopul de a obţine o rejudecare a cauzei.

Contestaţia în anulare nu poate avea semnificaţia unui "recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanţe esenţiale şi imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanţa a cărei hotărâre este atacată a apreciat greşit probele sau a aplicat greşit legea, în absenţa unui "defect fundamental". De asemenea, Curtea a subliniat permanent că principiul securităţii raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desfiinţare a unei hotărâri definitive şi irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţie (Mitrea c. România, nr. 26105/03 din 29 iulie 2008, şi Stanca Popescu c. România, nr. 8727/03 din 7 iulie 2009).

În cadrul criticilor subsumate de contestator motivului prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 1 din C. proc. civ., contestatorul susţine că instanţa de recurs s-a " pronunţat pe obligaţia de a da, fiind necompetentă absolut în această materie".

Această susţinere nu poate fi reţinută de Înalta Curte, ca întemeiată; competenţa instanţei de recurs fiind reglementată de dispoziţiile art. 97 alin. (1) din C. proc. civ., în condiţiile în care hotărârea supusă analizei acesteia a fost pronunţată de o curte de apel.

În plus, Înalta Curte mai reţine din analiza dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ. că, pentru a fi incident acest motiv, legiuitorul a impus condiţia ca această excepţie a necompetenţei, să fi fost invocată în faţa instanţei de recurs şi aceasta să fi omis să se pronunţe asupra acesteia.

Or, analizând actele şi lucrările dosarului de recurs, inclusiv decizia împotriva căreia s-a formulat prezenta contestaţie în anulare, Înalta Curte constată că singura excepţie de care s-a făcut vorbire a fost excepţia autorităţii de lucru judecat, analizată de instanţa de recurs.

Cât priveşte motivul contestaţiei în anulare, întemeiat pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acesta vizează nepronunţarea asupra unui motiv de casare, ceea ce nu este cazul în prezenta speţă, apreciind că, neexaminarea tuturor argumentelor folosite pentru susţinerea unui motiv de recurs ori gruparea argumentelor şi cercetarea lor în bloc nu poate constitui motiv de contestaţie în anulare.

Acest articol are în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de casare invocate de recurent, iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt întotdeauna subsumate motivului de casare pe care se sprijină.

Atât în literatura de specialitate, cât şi în practica judiciară, se face constant deosebire între motivele de casare şi argumentele ce pot fi invocate în sprijinul acestor motive.

Ca urmare, instanţa de recurs este în drept să grupeze argumentele folosite de recurent în dezvoltarea motivelor de casare, pentru a răspunde printr-un considerent comun, fiind suficient ca instanţa să arate considerentele pentru care a găsit că motivul este neîntemeiat chiar dacă nu a răspuns la toate argumentele recurentului.

Or, nemulţumirea contestatorului faţă de considerentele instanţei de recurs şi de soluţia adoptată nu este echivalentă cu omisiunea analizării vreunui motiv de casare, pentru că instanţa a grupat şi a analizat susţinerile din recurs.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Analizând Decizia civilă nr. 1697 din 26 aprilie 2018, Înalta Curte constată că aceasta respectă cerinţele impuse de art. 425 alin. (1) din C. proc. civ.. În sensul acestor dispoziţii procedurale, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv, întrucât o hotărâre care nu evocă reţinerile ei constituie o dispoziţie arbitrară, care anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil. Aceasta nu înseamnă, însă, că instanţa este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor părţilor care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte decizia ce formează obiectul contestaţiei în anulare, astfel că nu se poate reţine incidenţa motivului prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ.

Instanţa de recurs, a arătat în mod expres motivele pentru care a apreciat că recursul reclamantului era nefondat, prin urmare, Înalta Curte apreciază că decizia civilă atacată cu prezenta contestaţie în anulare respectă disp. art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, motivarea hotărârii a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă.

Astfel, motivarea insuficientă nu poate fi reţinută raportat la hotărârea atacată, cât timp instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea.

Astfel, aşa cum s-a statuat în parag. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că instanţa de recurs a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei sau omiterea unor argumente esenţiale invocate de recurent.

Din analiza deciziei atacate rezultă că motivarea dată de instanţa de recurs cuprinde argumentele pe care se sprijină decizia de respingere a recursului. Din considerentele deciziei contestate rezultă fără echivoc faptul că instanţa de recurs a sistematizat criticile formulate şi, analizându-le, a motivat concluzia la care a ajuns în legătură cu obiectul litigiului. Întrucât critica în recurs s-a referit şi la ansamblul probator administrat, instanţa de recurs nu avea obligaţia sa analizeze fiecare proba în parte, ci ansamblul probator administrat, ceea ce a şi făcut.

Criticile formulate în cuprinsul contestaţiei în anulare reprezintă veritabile critici referitoare la soluţia pronunţată de instanţa de recurs, prin Decizia nr. 1697 din 26 aprilie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Or, analiza aspectelor de fapt şi de drept, invocate de contestator, privind fondul cauzei excede cadrului procesual în calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare, restrânsă la motivele expres şi limitativ reglementate de C. proc. civ.

Prin criticile formulate, contestatorul tinde, în realitate, la o nouă apreciere cu privire la fondul cauzei, care, în actuala fază procesuală, în sensul celor reţinute şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ar aduce atingere principiului res judicata a cărui respectare impune ca exercitarea unei asemenea căi de atac (contestaţia în anulare de faţă) să nu presupună o nouă judecare a cauzei.

În soluţionarea prezentei cauze, Înalta Curte are în vedere din nou, mutatis mutandis, şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în care s-a reţinut, cu referire la cererea de revizuire, că "în conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 §1 trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care consacră, printre altele, preeminenţa dreptului ca parte a moştenirii comune a părţilor contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanţele au pronunţat o soluţie definitivă, soluţia lor să nu poată fi repusă în discuţie (Brumărescu, citată mai sus, § 61). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanţelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, şi nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat […]. O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanţe având un caracter substanţial şi obligatoriu (Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, definitivă la 1 decembrie 2008, §23 - 24, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 855 din 21 decembrie 2010)".

Este evident că scopul contestatorului este acela de a obţine rejudecarea recursului prin reaprecierea probelor şi reinterpretarea dispoziţiilor legale aplicabile în cauza dedusă judecăţii, ceea ce este inadmisibil pe calea contestaţiei în anulare. În aceste condiţii, contestaţia în anulare formulată în cauză este inadmisibilă, reprezentând, în realitate, un veritabil "recurs la recurs".

Astfel cum se poate lesne observa, contestatorul readuce în faţa instanţei învestite cu prezenta contestaţie în anulare criticile deduse judecăţii în recurs ("în motivarea sentinţei instanţa de fond nu a avut în vedere toate probele administrate în cauză, ignorând susţinerile părţilor cu arătarea dovezilor").Or, cu privire la acest aspect s-a reţinut deja că nu se poate solicita rejudecarea recursului pe această cale.

Prin urmare, Înalta Curte constată că niciunul dintre argumentele aduse de către contestatorul A. nu poate fi încadrat în cazurile de contestaţie în anulare specială, reglementate de art. 503 alin. (2) pct. 1 şi 3 din C. proc. civ.

Temeiul procesual al soluţiei date contestaţiei în anulare

Având în vedere considerentele expuse şi ţinând seama de prevederile art. 508 C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 1 şi 3 C. proc. civ., va respinge contestaţia în anulare, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei nr. 1697 din 26 aprilie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din Dosarul x/2014, ca inadmisibilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 martie 2019.

Procesat de GGC - LM