Judge's salary bonus recalculation appeal upheld and remanded for exceeding requested remedy.

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 4 februarie 2016 sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pârâţii Ministerul Justiţiei şi Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea în parte a Ordinului MJ nr. 3578/C din 2 noiembrie 2015; obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea unui nou ordin în care cuantumul sporului pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase şi cuantumul sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi al sporului pentru păstrarea confidenţialităţii să fie calculate la indemnizaţia de încadrare brută lunară stabilită în mod corect la art. 1 teza I din Ordinul MJ nr. 3578/C din 2 noiembrie 2015, începând cu data de 1 octombrie 2015. Solicită, de asemenea, reclamantul a fi obligat pârâtul Ministerul Justiţiei să dispună ca noul ordin să se aplice retroactiv, începând cu data de 1 octombrie 2015.

Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă civilă nr. 1722 pronunţată la data de 24 mai 2016 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a dispus următoarele:

"Admite acţiunea formulată de reclamantul A. cu domiciliul în Curtea de Argeş, str. x, jud. Argeş, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Ministerul Finanţelor Publice ambii cu sediul în Bucureşti, sect. 5, str. x, în parte.

Dispune anularea în parte a Ordinului MJ nr. 3578/C/2.11.2015.

Obligă pârâtul să emită pentru reclamant un nou ordin de încadrare salarială conf.art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 aprobată prin Legea nr. 71/2015 şi să achite diferenţele salariale începând cu data de 1 octombrie 2015"

Prin încheierea pronunţată în Camera de Consiliu la data de 18 iulie 2016, în conformitate cu dispoziţiile art. 443 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de fond - Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele "Admite cererea de lămurire a dispozitivului formulată de reclamant. Dispune lămurirea dispozitivului Sentinţei civile nr. 1722 din 24 mai 2016 în sensul că obligat să emită un nou ordin de salarizare pentru reclamant este pârâtul Ministerul Justiţiei. Cu recurs în 15 zile de la comunicare. Recursul se depune la Curtea de Apel Bucureşti. Pronunţată în şedinţă publică."

Calea de atac exercitată

Împotriva Sentinţei nr. 1722 din data de 24 mai 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au formulat cereri de recurs pârâţii Ministerul Justiţiei şi Ministerul Finanţelor Publice - în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Prin recursul său, recurentul-pârât Ministerul Justiţiei susţine, în esenţă că, prin hotărârea pronunţată, instanţa de fond a reţinut în mod eronat că dispoziţiile prevăzute de art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 se aplică şi judecătorilor aflaţi în situaţia prevăzută de norma legală, în condiţiile în care aceasta este o normă de excepţie ce vizează expres şi limitativ categoriile cărora le sunt aplicabile aceste prevederi, respectiv personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, iar în cazul sistemului de justiţie, categoria funcţionarilor publici, personalul contractual, acestea fiind singurele categorii salarizate la acelaşi nivel cu personalul din Parlament.

Apreciază recurentul-pârât că, în cazul în care intenţia legiuitorului ar fi fost ca art. 1 alin. (51) aplicabile întregului personal din toate instituţiile şi autorităţile publice, acest lucru ar fi fost realizat prin modificarea expresa a alin. (1) şi (2) ale art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014 şi nu prin aprobarea unor norme derogatorii de la prevederile acestor alineate. În acelaşi timp, nu se justifica trimiterea în norma derogatorie la personalul din anumite instituţii: aparatul de lucru al Parlamentului etc.

În realitate, instanţa de fond a extins aplicarea normei legale arătate la categorii de personal cărora nu li se adresează, bazându-şi soluţia pe intenţia legiuitorului, ca măsură reparatorie, de înlăturare a diferenţelor salariale între persoane aflate în aceleaşi condiţii de vechime în muncă şi în funcţie.

Or, menţionează recurentul-pârât, instanţa de fond are atribuţii în ce priveşte aplicarea legii şi nu atribuţia de a completa norma legală prin interpretarea intenţiei legiuitorului în ce priveşte înlăturarea sensului discriminatoriu instituit prin dispoziţii legale. Mai mult, nici Curtea Constituţională nu are competenţa de a se pronunţa asupra lipsei unei reglementări, stabilind constant în jurisprudenţa sa că nu este legislator pozitiv şi nici nu are dreptul de a impune legiuitorului introducerea în textul legii în vigoare a unei alte dispoziţii decât cele existente în cuprinsul acesteia (Decizia nr. 171 din 28 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 316 din 7 aprilie 2006).

În aceste condiţii, câtă vreme textul în discuţie constituie o normă de excepţie, de strictă interpretare, care nu a fost declarat neconstituţional, apreciază că instanţa de fond era ţinută să-l aplice ca atare.

Invocă astfel Legea nr. 71/2015, care, la art. 1 al O.U.G. nr. 83/2014, după alin. (5) s-a introdus un nou alineat, alin. (51), cu următorul cuprins:

"(51) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

Art. 90 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize criminalistice, cu modificările şi completările ulterioare prevede că:

"(1) Funcţionarii publici şi personalul contractual din cadrul instanţelor judecătoreşti, Parchetelor de pe lângă acestea, al Ministerului Justiţiei, Institutului Naţional de Expertize Criminalistice, Institutului Naţional al Magistraturii şi al Şcolii Naţionale de Grefieri sunt salarizaţi potrivit dispoziţiilor legale aplicabile aceloraşi categorii de personal din aparatul Consiliului Superior al Magistraturii."

Conform art. 63 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior a Magistraturii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare:

"(4) Funcţionarii publici şi personalul contractual din aparatul propriu al Consiliului Superior al Magistraturii sunt salarizaţi potrivit dispoziţiilor legale aplicabile aceloraşi categorii de personal din aparatul Parlamentului."

Aşadar, singura interpretare corectă a prevederilor Legii nr. 71/2015 este în sensul că prevederile art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 nu se aplică judecătorilor, textul de lege vizând personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, respectiv, în cazul sistemului justiţiei, categoria funcţionarilor publici, precum şi cea a personalului contractual, acestea fiind salarizate la acelaşi nivel cu personalul din aparatul de lucru al Parlamentului.

Susţine de asemenea, recurentul-reclamant că, pe de altă parte, în mod netemeinic şi fără să fi cerut intimatul-reclamant, instanţa de fond a obligat Ministerul Justiţiei la plata diferenţelor salariale începând cu data de 1 octombrie 2015, încălcându-se principiul disponibilităţii.

Astfel, menţionează recurentul Ministerul Justiţiei că instanţa de fond, în mod greşit a dispus obligarea acestei autorităţi la plata diferenţelor salariale, în condiţiile în care instanţa angajatoare este cea care are această atribuţie; atribuţia Ministrului Justiţiei fiind aceea de a emite ordinul privind stabilirea indemnizaţiei de încadrare, iar a Ministerului Justiţiei de a vira banii şi nu de a efectua plata în concret a diferenţelor salariale solicitate.

Ministerul Justiţiei are drept atribuţii efectuarea calculului şi acordarea drepturilor salariale pentru salariaţii aparatului propriu al ministerului şi numai rolul de a administra bugetul instanţelor şi de a asigura fondurile necesare, virarea banilor făcându-se în conturile instanţelor, deschise la trezoreriile locale, urmând ca instanţele să-i utilizeze în mod direct, potrivit destinaţiilor legale.

Tribunalele şi curţile de apel au personalitate juridică, raporturile de muncă ale intimatului-reclamant sunt stabilite cu angajatorul, drepturile fiind datorate, calculate şi plătite direct de către instituţia angajatoare, care procedează şi la calcularea şi virarea contribuţiilor sociale către stat.

Susţine astfel recurentul că Ministerul Justiţiei nu calculează şi nu plăteşte drepturile salariale decât propriilor angajaţi, singura obligaţie a acestui ordonator principal de credite putând fi aceea de a vira şi asigura sumele solicitate de Curţile de apel prin proiectele de buget, conform dispoziţiilor legale aplicabile.

Printr-o Notă depusă la dosarul cauzei şi înregistrată la instanţă la data de 21 martie 2019, recurentul Ministerul Justiţiei menţionează că acţiunea a rămas fără obiect, în condiţiile în care, la data de 21 decembrie 2016 a fost emis Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 4680, în baza art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, în acord cu Decizia nr. 23/2016 a ÎCCJ - completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 31 alin. (1) şi (3) din O.U.G. nr. 57/2015 şi ca urmare a Deciziei nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale privind excepţia de neconstituţionalitate a art. 31 alin. (12) din O.U.G. nr. 57/2915 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice pe anul 2016. Susţine recurentul că, prin acest Ordin, începând cu data de 9 aprilie 2015, judecătorilor care beneficiau la acea dată de un cuantum al indemnizaţiei de încadrare brute lunare şi al sporurilor mai mic decât cel stabilit la nivel maxim pentru fiecare funcţie, grad, gradaţie şi vechime în funcţie, să li se recalculeze indemnizaţia la nivel maxim, dacă personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Susţine recurentul că, în aplicarea Ordinului nr. 4680/C/2016 s-a emis OMJ nr. 1490/C din 24 mai 2017, avându-se în vedere alinierea indemnizaţiilor la nivelul maxim de plată, calculate conform art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, s-a stabilit indemnizaţia individuală a intimatului-reclamant iar diferenţele băneşti rezultate din calcularea în acest mod a drepturilor salariale au fost deja achitate în luna decembrie 2017 întregului personal beneficiar al Ordinului nr. 4680/C/2016 de către instanţa angajatoare.

Prin recursul său, Ministerul Finanţelor Publice, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, susţine la rându-i că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 alin. (2) pct. 8 C. proc. civ.).

Astfel, menţionează recurentul, deşi reclamantul, prin cererea completatoare a acţiunii, a înţeles să introducă în cauza şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, justificat de faptul că acesta ar fi singura entitate abilitată să asigure fondurile necesare punerii în executare a hotărârii, în ipoteza admiterii acţiunii, în tot cuprinsul hotărârii judecătoreşti, inclusiv în dispozitiv, instanţa a făcut referire doar la Ministerul Finanţelor Publice, fapt ce atribuie caracter de nelegalitate întregii hotărâri.

Apreciază recurentul că, indiferent care ar fi partea împotriva căreia ar fi dorit reclamantul să se îndrepte, fie Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, fie doar Ministerul Finanţelor Publice, în calitatea sa de organ al administraţiei publice centrale de specialitate, niciuna din aceste persoane nu aveau calitate procesuală pasivă, acţiunea formulată împotriva lor având un vădit caracter inadmisibil şi faţă de pretenţiile formulate de reclamant prin cererea de chemare în judecată, instanţa ar fi trebuit să respingă acţiunea, faţă de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Susţine recurentul Ministerul Finanţelor Publice că singura referire la această autoritate este făcută în momentul în care reclamantul a enumerat pârâţii pe care înţelege să îi cheme în judecată, fără a mai arăta în concret pretenţia pe care o are de la acesta şi, atâta timp cât reclamantul nu a învederat instanţei actul emis de către pârât, pe care a înţeles să îl atace, apreciază acest recurent că acesta nu putea să aibă calitate procesuală pasivă în acest litigiu.

A doua critică adusă de recurentul-pârât Ministerul Finanţelor Publice hotărârii pronunţate de prima instanţă, se referă la caracterul inadmisibil al acţiunii promovate de intimatul-reclamant, ca urmare a neîndeplinirii de către reclamant a procedurii administrative prealabile faţă de Ministerul Finanţelor Publice, conform art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Chiar şi în ipoteza în care ar fi existat o astfel de procedură, acţiunea ar fi avut caracter inadmisibil faţă de modalitatea în care reclamantul a înţeles să solicite obligarea Ministerului Finanţelor Publice la alocarea unor sume de bani către paratul Ministerul Justiţiei, în vederea punerii în executare a hotărârii, invocând în acest sens Legea nr. 500/2002, ce reglementează procedura de întocmire a bugetului de stat şi cea de deschidere de credite bugetare.

Apreciază recurentul-pârât că părţi în dosar ar trebui să fie doar reclamantul şi instituţia publică angajatoare - ca pârât, urmând ca, în cazul admiterii acţiunii, pârâtul, în calitate de ordonator principal de credite, să solicite Ministerului Finanţelor Publice fie o alocare de fonduri - deschidere de credite, fie demararea unei proceduri de rectificare bugetară, prin întocmirea unui proiect de lege de modificare a legii bugetului de stat.

Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant A., a formulat întâmpinare împotriva celor două recursuri, solicitând respingerea acestora, în principal, ca tardive şi în subsidiar, ca nefondate.

Susţine în esenţă intimatul că, în ceea ce priveşte criticile formulate de recurentul Ministerul Finanţelor Publice, sunt în primul rând nesigure, în condiţiile în care în prima parte a cererii de recurs se invocă o lipsă a calităţii procesuale pasive iar în cea de-a doua parte se susţine că acţiunea ar fi inadmisibilă faţă de aceeaşi autoritate.

Precizează intimatul-reclamant că a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice apreciind că este singura entitate abilitată a asigura fondurile necesare punerii în executare a hotărârii judecătoreşti, ca urmare a admiterii cererii de chemare în judecată, lăsând însă la aprecierea instanţei soluţia cu privire la acest motiv de recurs.

În ceea ce priveşte recursul promovat de Ministerul Justiţiei, susţine intimatul - reclamant că prin criticile sale această autoritate nu conferă argumente concludente care să ducă la concluzia că soluţia primei instanţe ar fi nelegală; acestea fiind doar aprecieri proprii despre cum ar fi trebuit interpretate normele legale menţionate, fără a justifica prin nici o modalitate principiul de interpretare în drept folosit pentru a deduce concluziile formulate şi explicitate în motivele de recurs.

Precizează totodată recurentul că Decizia nr. 32/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei - completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu are incidenţă în prezenta cauză, faţă de petitul cererii de chemare în judecată, ce are în vedere o altă situaţie de fapt, aşa cum nici Deciziile CCR nr. 820/2006 şi 669/2012, respectiv Deciziile nr. 7031 din 1 noiembrie 2013 şi 2278 din 16 mai 2014 nu se aplică specificului concret al raportului juridic dedus judecăţii.

Apreciază intimatul-reclamant că modalitatea de emitere a ordinului de către pârât are caracterul unei ingerinţe în dreptul protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Hotărârea Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând cererile de recurs şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu apărările formulate de intimatul-reclamant prin întâmpinarea depusă la dosar, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt fondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Înalta Curte, faţă de dispoziţiile art. 248 C. proc. civ., analizând mai întâi excepţia tardivităţii recursurilor, invocată de intimatul-reclamant, prin întâmpinarea depusă la dosar şi excepţia lipsei de obiect a acţiunii, invocată de recurentul-pârât Ministerul Justiţiei, prin Nota înregistrată la instanţă în data de 20 martie 2019, urmează a le respinge, în considerarea următoarelor argumente:

În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii recursurilor, Înalta Curte, studiind actele şi lucrările dosarului, apreciază că ambele recursuri au fost declarate în termenul prevăzut de dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în condiţiile în care Sentinţa de fond nr. 1722 din 24 mai 2016 a fost comunicată recurenţilor-pârâţi la data de 16 iunie 2016 iar recursurile au fost depuse prin poştă la data de 28 iunie 2016 (recursul formulat de Ministerul Justiţiei), respectiv 1 iulie 2016 (recursul formulat de Ministerul Finanţelor Publice); ultima zi de declarare a căii de atac fiind 4 iulie 2016. Prin urmare, în condiţiile în care ambele recursuri au fost depuse anterior datei de 5 iulie 2019, când hotărârea devenea definitivă, Înalta Curte apreciază că excepţia tardivităţii, invocată de intimatul-reclamant este neîntemeiată, motiv pentru care urmează a fi respinsă.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei de obiect a acţiunii, Înalta Curte urmează, de asemenea, a o respinge, ca fiind neîntemeiată faţă de obiectul cererii de chemare în judecată.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat anularea în parte a Ordinului Ministerului Justiţiei nr. 3578/C din 2 noiembrie 2015 şi obligarea Ministerului Justiţiei la emiterea unui nou ordin, în care cuantumul sporului pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase şi cuantumul sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi al sporului pentru păstrarea confidenţialităţii să fie calculate la indemnizaţia de încadrare brută lunară stabilită în mod corect la articolul 1 teza I din ordinul mai sus menţionat, începând cu data de 1 octombrie 2015. Solicită deopotrivă reclamantul a fi obligat pârâtul Ministerul Justiţiei să dispună ca noul Ordin să fie aplicat retroactiv, începând cu data de 1 octombrie 2015.

Deci, astfel cum se poate observa din petitul acţiunii, reclamantul nu contestă cuantumul indemnizaţiei de încadrare, ci cuantumul celor două sporuri - sporul pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase şi sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, respectiv sporul pentru păstrarea confidenţialităţii - reclamantul apreciind că aceste sporuri nu au fost calculate în raport de indemnizaţia de încadrare brută lunară stabilită corect prin Ordinul contestat, la suma de 6.892 RON, acestea păstrându-se la valoarea stabilită printr-un ordin anterior - Ordinul nr. 911/C din 5 martie 2014, în care indemnizaţia de încadrare era mai mică, respectiv de 6.724 RON, pentru că şi clasa de salarizare era mai mică, reclamantul fiind la momentul emiterii acelui ordin judecător stagiar.

Totodată, reclamantul a solicitat ca noul ordin, care să cuprindă cele două sporuri, recalculate raportat la indemnizaţia stabilită corect la articolul 1 teza I din Ordinul MJ nr. 3578/C din 2 noiembrie 2015, să fie aplicat retroactiv, începând cu data de 1 octombrie 2015, aceasta fiind data punerii în aplicare a ordinului mai sus menţionat, a cărui anulare parţială face obiectul cauzei de faţă.

Din actele depuse la dosar de recurentul-pârât Ministerul Justiţiei, în susţinerea excepţiei, Înalta Curte constată că, deşi, din cuprinsul documentului contabil depus la dosar rezultă că intimatului-reclamantul, în baza Ordinelor Ministrului Justiţiei nr. 4680/C din 21 decembrie 2016, respectiv 1490/C din 24 mai 2017, i-a fost stabilită indemnizaţia de încadrare brută lunară, respectiv cele două sporuri - pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase şi cuantumul sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi al sporului pentru păstrarea confidenţialităţii, la o valoare mai mare decât cea menţionată în cuprinsul Ordinului nr. 3578/C din 2 noiembrie 2015, nu acesta a fost obiectul litigiului dedus judecăţii; reclamantul necontestând indemnizaţia de încadrare stabilită prin ordinul mai sus menţionat; solicitarea acestuia fiind în sensul ca celelalte sporuri salariale - sporul pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase şi sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, respectiv sporul pentru păstrarea confidenţialităţii - să fie calculate prin raportare la această nouă indemnizaţie, în condiţiile în care sporurile s-au păstrat la valoarea indemnizaţiei vechi. (în cuantum de 6724 RON, stabilită prin Ordinul nr. 911/C din 5 martie 2014). În plus, astfel cum s-a arătat mai sus, reclamantul a solicitat prin acţiune ca noul Ordin să fie aplicat retroactiv, începând cu data de 1 octombrie 2015, această dată fiind anterioară datelor menţionate în înscrisul depus la dosar de recurentul Ministerul Justiţiei (1 august 2016, respectiv 1 octombrie 2016)

În concluzie, Înalta Curte apreciază că, prin documentele depuse la dosar, recurentul-pârât Ministerul Justiţiei nu a făcut dovada că ceea ce s-a dedus judecăţii a fost deja executat de autoritatea pârâtă de bunăvoie, motiv pentru care urmează a respinge excepţia lipsei de obiect a acţiunii, ca fiind neîntemeiată.

Analizând hotărârea recurată din perspectiva criticilor formulate şi a normelor legale aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată intimatul - reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ solicitând iniţial chemarea în judecată a Ministerului Justiţiei - prin Ministrul Justiţiei pentru:

- anularea în parte a Ordinului Ministerului Justiţiei nr. 3578/C din 2 noiembrie 2015;

- obligarea Ministerului Justiţiei la emiterea unui nou ordin, în care cuantumul sporului pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase şi cuantumul sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi al sporului pentru păstrarea confidenţialităţii să fie calculate la indemnizaţia de încadrare brută lunară stabilită în mod corect la articolul 1 teza I din Ordinului Ministerului Justiţiei nr. 3578/C din 2 noiembrie 2015, începând cu data de 1 octombrie 2015.

- obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei să dispună ca noul Ordin să fie aplicat retroactiv, începând cu data de 1 octombrie 2015.

Ulterior, reclamantul a depus la dosar o cerere modificatoare, în sensul lărgirii cadrului procesual pasiv, solicitând chemarea în judecată şi a Statului Român prin Ministerul Finanţelor, ca entitate abilitată a asigura fondurile necesare punerii în executare a hotărârii judecătoreşti, ca urmare a admiterii cererii de chemare în judecată.

Analizând soluţia pronunţată în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată şi pretenţiile concrete deduse judecăţii, ţinând cont de specificul contenciosului administrativ în limitele căruia se desfăşoară raporturile litigioase de faţă, Înalta Curte constată că instanţa de fond a soluţionat cauza cu încălcarea limitelor învestirii sale, respectiv a dreptului de dispoziţie al părţilor reglementat de articolul 9 C. proc. civ., acordând altceva decât s-a cerut prin petitul cererii de chemare în judecată.

Astfel, deşi prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat obligarea Ministerului Justiţiei la emiterea unui nou ordin în care cuantumul sporului pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase şi cuantumul sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi al sporului pentru păstrarea confidenţialităţii să fie calculate la indemnizaţia de încadrare brută lunară stabilită în mod corect la art. 1 teza I din Ordinului Ministerului Justiţiei nr. 3578/C din 2 noiembrie 2015, începând cu data de 1 octombrie 2015, prin dispozitivul sentinţei civile recurate, instanţa a obligat pârâtul " să emită pentru reclamant un nou ordin de încadrare salarială conform art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 aprobată prin Legea nr. 71/2015", contrar principiului disponibilităţii, potrivit căruia părţile pot determina conţinutul procesului prin stabilirea cadrului procesual în privinţa obiectului şi al participanţilor la proces, a fazelor şi etapelor pe care procesul le-ar putea parcurge.

Astfel, instanţa era obligată să se pronunţe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, exact cum această solicitare a fost expusă în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Faţă de cele reţinute anterior, în contextul în care obiectul litigiului a fost clar exprimat de reclamant prin cererea de chemare în judecată şi nemodificat pe parcursul procesului, Înalta Curte constată că prima instanţă a încălcat dreptul de dispoziţie al părţilor, schimbând obiectul procesului, încălcând astfel dispoziţiile art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., conform cărora " Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor", precum şi dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., conform cărora "judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii ...".

Înalta Curte reţine că obiectul litigiului dedus prezentei judecăţi nu l-a constituit modul de calcul al indemnizaţiei brute lunare, cu privire la care intimatul-reclamant nu a adus nici o critică, ci exclusiv modul cum au fost stabilite şi calculate sporurile legale aferente funcţiei deţinute de reclamant prin Ordinul contestat nr. 3578/C din 2 noiembrie 2015.

Or, contrar obiectului cauzei, analizând considerentele hotărârii, Înalta Curte constată că în cadrul acestora prima instanţă se referă doar la modul de calcul al indemnizaţiei, aceasta făcând ample referiri la legislaţia aplicabilă în materia drepturilor salariale (O.U.G. nr. 70/2014, Legea nr. 71/2015), în special în legătură cu aplicabilitatea în cauză a articolului 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, fără a analiza însă în concret Ordinul nr. 3578/C din 2 noiembrie 2015 şi mai ales fără a clarifica dacă sporurile menţionate în cadrul Ordinului - sporul pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase şi sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, respectiv sporul pentru păstrarea confidenţialităţii - au fost calculate prin raportare la indemnizaţia de încadrare brută lunară de 6.892 RON, în condiţiile în care reclamantul a susţinut că, deşi indemnizaţia s-a mărit de la suma de 6.724 RON (stabilită prin Ordinul nr. 911/C din 5 martie 2014) la suma de 6.892 RON (stabilită prin ordinul contestat parţial în acţiunea de faţă), aceste sporuri au rămas la fel.

Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte, având în vedere soluţia pronunţată în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată şi pretenţiile concrete deduse judecăţii, ţinând cont de specificul contenciosului administrativ în limitele căruia se desfăşoară raporturile litigioase de faţă, constată că instanţa de fond a soluţionat cauza cu încălcarea limitelor învestirii sale, motiv pentru care, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie şi asigurarea tuturor garanţiilor procesuale pe care judecata în primă instanţă le conferă părţilor, se impune casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În raport cu această soluţie nu se mai impune analizarea celorlalte critici aduse de recurenţi sentinţei de fond, critici care se circumscriu motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., acestea urmând a fi examinate de către prima instanţă cu ocazia rejudecării cauzei.

Astfel, instanţa de fond, va judeca din nou litigiul pentru a efectua cercetarea judecătorească în limitele învestirii sale, cu stabilirea corectă a cadrului procesual, prin punerea în discuţia părţilor a tuturor chestiunilor procedurale legate de acest aspect, ţinând cont de fiecare petit al cererii de chemare în judecată, precum şi de toate susţinerile şi apărările invocate de părţi, în vederea aflării adevărului prin stabilirea corectă a situaţiei de fapt şi aplicarea corectă a legii, precum şi de celelalte critici aduse de cei doi recurenţi prin cererile de recurs şi a căror examinare a devenit inutilă, prin raportare la soluţia dispusă prin prezenta decizie, de casare a sentinţei.

Temeiul legal al soluţiei pronunţate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ., raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepţiile invocate, ca nefondate, va admite admite recursul, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia tardivităţii recursurilor şi excepţia lipsei de obiect a acţiunii, ca nefondate.

Admite recursurile formulate de pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Ministrul Justiţiei împotriva Sentinţei civile nr. 1722 din 24 mai 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 martie 2019.

Procesat de GGC - LM