Bailiff Removal Upheld After Conviction; Administrative and Criminal Liability Distinct

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată sub nr. x/2016 pe rolul Curţii de Apel Suceava, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, a solicitat anularea Ordinului nr. 790/C din 3 martie 2016 al Ministrului Justiţiei, precum şi suspendarea executării Ordinului 790/C din 3 martie 2016 al Ministrului Justiţiei până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anulare.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Suceava, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 266 din 14 noiembrie 2016, a respins ca nefondată excepţia autorităţii de lucru judecat, a respins ca nefondată cererea de suspendare a executării ordinului contestat formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei şi respins ca nefondată cererea de anulare a Ordinului nr. 79/C din 3 martie 2016 al Ministerului Justiţiei.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că nu este incidentă autoritatea de lucru judecat, invocată de intimat. Astfel, pe de o parte, se reţine că amintita parte nu a făcut dovada existenţei litigiului în care s-a pronunţat hotărârea care ar atrage autoritatea de lucru judecat. Pe de altă parte, chiar dacă s-ar valorifica susţinerile petentului din cuprinsul întâmpinării ca având caracterul unei recunoaşteri, concluzia nu ar fi una diferită, întrucât temeiurile de drept ale celor două cereri promovate este diferit: în timp ce o cerere a fost fundamentată pe dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, în susţinerea celeilalte au fost invocate prevederile art. 15 din aceeaşi lege. În fine, nu s-a făcut dovada similitudinii argumentaţiei folosite în susţinerea celor două cereri.

S-a mai arătat că, cercetarea sumară a actului atacat nu este de natură să releve, în opinia instanţei, vicii de natură a crea îndoieli serioase cu privire la legalitatea/validitatea acestuia, analiza detaliată a criticilor petentului urmând a fi efectuată în cadrul tratării fondului pricinii. Este de necontestat că punerea în executare a ordinului în cauză este de natură a produce petentului un prejudiciu, acesta fiind lipsit de sursa principală de venituri, de natură a asigura întreţinerea sa şi a familiei sale, astfel încât această cerinţă poate fi considerată ca îndeplinită. Însă, întrucât dispoziţiile legale anterior menţionate reclamă întrunirea cumulativă a condiţiilor analizate pentru a se putea dispune suspendarea actului, şi cum această cerinţă nu este întrunită în speţă, cererea analizată nu poate primi decât soluţia de respingere.

A mai arătat prima instanţă că analiza actului relevă faptul că acesta cuprinde elemente de fapt şi de drept de natură a explicita raţionamentul autorităţii în emiterea actului. Este evident că măsura ce îl nemulţumeşte pe reclamant reprezintă o consecinţă a condamnării penale pronunţate în ceea ce îl priveşte prin sentinţa penală nr. 47/16.07.2015 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, raportată la dispoziţiile relevante din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, enumerate în Ordin sub forma menţionării articolelor de lege incidente. Analiza coroborată a acestor menţiuni este de natură a edifica persoana interesată în ceea ce priveşte situaţia de fapt cât şi elementele de drept ce au servit la adoptarea măsurii respective. Prin acţiune petentul impută intimatului modul trunchiat de interpretare al sentinţei penale din cauză, însă acest aspect se poate constitui, cel mult, într-un element de nelegalitate al actului, neavând relevanţă cu privire la motivarea acestuia.

3. Cererea de recurs

Împotriva Sentinţei civile nr. 266 din 14 noiembrie 2016, reclamantul A. a formulat două memorii separate de recurs, unul vizând suspendarea actului administrativ, iar celălalt vizând anularea actului administrativ, invocându-se în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 şi 8 din C. proc. civ.

1. În motivarea căii de atac vizând respingerea capătului de cerere privind suspendarea actului administrativ, recurentul-reclamant a arătat, în esenţă, următoarele:

- prima instanţă a respins cererea de suspendare ca nefondată, reţinând în mod total eronat faptul că în speţă, nu ar fi întrunită condiţia (cerinţa) de fond a existenţei unui caz bine justificat, impusă de dispoziţiile art. 15 alin. (1) coroborat cu art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Concluzia primei instanţe privind inexistenţa cazului bine justificat este eronată, fiind determinată de stabilirea unor premise abstracte greşite pe baza cărora să se aprecieze existenţa in concreto în speţă a unui caz bine justificat pentru suspendarea ordinului de ministru atacat.

- existenţa cazului bine justificat nu presupune abuzul evident al autorităţii publice emitente sau încălcarea flagrantă a legii şi nici prezentarea unor dovezi de nelegalitate evidentă, căci o asemenea cerinţă şi interpretare ar echivala cu prejudecarea fondului cauzei. În această procedură privind adoptarea unei măsuri provizorii, argumentele juridice în susţinerea nelegalităţii actului administrativ trebuie să fie doar aparent valabile şi nu trebuie avută în vedere la acest moment nici măcar probabilitatea lor (cu atât mai mult evidenţa sau certitudinea lor). Prima instanţă era obligată să verifice pertinenţa motivelor de nelegalitate ale reclamantului doar în sensul dacă argumentele juridice în susţinerea nelegalităţii actului administrativ se regăsesc în mod sigur printre argumentele posibile de nelegalitate, în sensul dacă în mod teoretic, acestea ar putea duce la anularea actului administrativ.

2. În motivarea căii de atac vizând respingerea capătului de cerere privind anularea actului administrativ, recurentul-reclamant a arătat, în esenţă, următoarele:

- prima instanţă a reţinut, în mod total greşit şi nelegal, faptul că măsura adoptată de ministrul justiţiei în temeiul art. 23 alin. (2) din Legea nr. 188/2000 privind încetarea calităţii de executor judecătoresc pentru motivul prevăzut de art. 23 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 188/2000 reprezintă "o măsură de constatare a înscrierii antecedentelor penale în cazierul judiciar al executorului judecătoresc, ceea ce conduce la inexistenţa uneia dintre condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a putea avea această calitate, şi anume cea prevăzută de art. 15 lit. d) din Legea nr. 188/2000"

- în mod eronat, prima instanţă a reţinut prin alegaţiile sale faptul că reclamantul ar fi susţinut că măsura luată faţă de acesta prin actul contestat ar avea "caracterul unei sancţiuni de natură penală". Este clar că măsura adoptată de ministrul justiţiei prin ordinul său este una administrativă, dar este adoptată ca efect al răspunderii penale a reclamantului, în consecinţa stabilirii unei astfel de răspunderi prin hotărârea definitivă a instanţei penale. Dacă nu exista răspunderea penală a reclamantului concretizată prin condamnare, nu ar fi existat nicio premiză de vreun fel pentru emiterea ordinului de încetare a calităţii de executor judecătoresc.

- este evident faptul că precum ministrul justiţiei în ordinul atacat, prima instanţă în sentinţa sa nu a avut, în mod nelegal, în vedere puterea de lucru judecat a Sentinţei penale nr. 47 din 16 iulie 2015 (definitivă) a Curţii de Apel Suceava care a stabilit - tot în interpretarea şi aplicarea legii penale, ca şi în cazul condamnării - şi suspendarea executării pedepselor accesorii (deci, şi a interdicţiei de a exercita profesia de executor judecătoresc) pe durata suspendării condiţionate a pedepsei principale. Nu numai o parte din dispoziţiile instanţei penale beneficiază de efectele puterii de lucru judecat, ci întregul dispozitiv al acestei hotărâri şi chiar considerentele decizorii sau decisive (indisolubil legate de dispozitiv).

- prima instanţă a dat o interpretarea greşită normei legale prevăzute de art. 23 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 188/2000, refuzând caracterul (procesual) penal al acestei norme. Chiar dacă măsura adoptată în temeiul art. 23 alin. (2) din Legea nr. 188/2000 privind încetarea calităţii de executor judecătoresc este una administrativă, este clar că atunci când aceasta este adoptată pentru motivul prevăzut de art. 23 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 188/2000, trebuie avută în vedere natura juridică a acestei norme legale şi interpretarea acesteia în sensul de a produce efectele juridice conform naturii sale juridice, întrucât orice măsură administrativă (mai ales, una de restrângere de drepturi -precum cea adoptată prin ordinul ministrului justiţiei de încetare a calităţii de executor judecătoresc) nu poate fi discreţionară şi rezultatul unei aplicări greşite a normei legale, în contradicţie cu înseşi scopurile urmărite de norma respectivă prin natura sa.

- sentinţa primei instanţe este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită art. 23 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 188/2000 şi, pe cale de consecinţă, cu încălcarea dreptului reclamantului (recunoscut prin hotărârea penală definitivă) de a beneficia de efectele legii penale mai favorabile (în speţă, dispoziţiile art. 71 alin. (5) vechiul C. pen.), drept prevăzut de art. 15 alin. (2) Constituţie, art. 13 vechiul C. pen. şi de art. 5 noul C. pen. Pe lângă faptul că aşa cum am detaliat anterior, norma actuală a art. 23 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 188/2000 este o normă procesuală penală introdusă pentru corelaţie cu noul C. proc. pen., evident faptul că forma ei actuală vizează expressis verbis ipotezele de aplicare a noii legi penale, a noului C. pen.

4. Apărările intimatului

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că reclamantul afirmă neîntemeiat că prevederile art. 23 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 188/2000 nu pot fi coroborate cu art. 23 alin. (1) lit. g), în condiţiile în care instanţa de fond a reţinut corect că aceste texte legale nu pot fi interpretate separat, ci în contextul imaginii de ansamblu a situaţiei de fapt şi de drept, în sensul că măsura încetării calităţii de executor judecătoresc stabilită prin ordinul contestat, este o măsură de constatare a înscrierii antecedentelor penale în cazierul judiciar al executorului judecătoresc ceea ce echivalează cu inexistenţa uneia dintre condiţiile de accedere a unei persoane la această calitate.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a actelor dosarului şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Recurentul-reclamant a investit instanţa de contencios administrativ şi fiscal, pe calea prevăzută de art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004, cu o acţiune îndreptată împotriva Ministerului Justiţiei solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună anularea Ordinului nr. 790/C din 3 martie 2016 al Ministrului Justiţiei, precum şi suspendarea executării Ordinului 790/C din 3 martie 2016 al Ministrului Justiţiei până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anulare.

Prima instanţă a respins ca nefondată excepţia autorităţii de lucru judecat, a respins ca nefondată cererea de suspendare a executării ordinului contestat şi respins ca nefondată cererea de anulare a Ordinului nr. 79/C din 3 martie 2016 al Ministerului Justiţiei.

Reclamantul A. a formulat două memorii separate de recurs, unul vizând suspendarea actului administrativ, iar celălalt vizând anularea actului administrativ, invocându-se în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 şi 8 din C. proc. civ.

Prin recursul vizând soluţia de respingere a capătului de cerere privind anularea actului administrativ, recurentul-reclamant a invocat în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 şi 8 din C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Acest motiv de recurs include toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, cu excepţia celor menţionate la punctele 1 - 4, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În doctrină s-a arătat, cu titlu de exemplu, că hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă: nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralităţii, al publicităţii şedinţelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părţii pentru ultimul termen de judecată; efectuarea expertizei cu nesocotirea prevederilor art. 335 alin. (1) şi art. 338 C. proc. civ. încălcarea dreptului de apărare dacă instanţa a admis apelul şi s-a pronunţat şi asupra fondului, fără ca părţile să fi pus concluzii şi asupra fondului; încălcarea principiului contradictorialităţii şi al nemijlocirii prin pronunţarea soluţiei în baza unor dovezi care nu au fost administrate în cursul procesului şi nu au fost puse în dezbaterea părţilor; decăderea din administrarea unei probe cu nesocotirea prevederilor art. 254 C. proc. civ. lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii; aplicarea greşită a unor texte de lege.

Or, în cauza de faţă, recurenta nu formulează critici privind încălcarea unor reguli de procedură de către prima instanţă a căror nerespectare să atragă sancţiunea nulităţii, ci doar este nemulţumită de soluţia pronunţată de instanţă şi de interpretarea pe care aceasta o dă textelor de lege incidente în cauză.

Cel de al doilea motiv de casare invocat este prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat. Conform art. 432 din C. proc. civ., excepţia autorităţii de lucru judecat poate fi invocată de instanţă sau de părţi în orice stare a procesului, chiar înaintea instanţei de recurs.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurentul a argumentat, în esenţă, că instanţa de fond, prin sentinţa pronunţată şi recurată în cauza de faţă, a încălcat puterea de lucru judecat a Sentinţei penale nr. 47 din 16 iulie 2015 pronunţată de Curtea de apel Suceava, hotărâre definitivă, prin aceea că nu a ţinut cont că pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării profesiei de executor judecătoresc a fost suspendată pe durata suspendării condiţionate a pedepsei închisorii care îi fusese aplicată.

Or, emiterea Ordinului nr. 790/C din 3 martie 2016 al Ministrului Justiţiei, a mai argumentat recurentul, nu reprezintă altceva decât aplicarea aceleiaşi sancţiuni în privinţa căreia instanţa penală dispusese definitiv suspendarea executării, pe perioada suspendării executării pedepsei principale.

În opinia instanţei de recurs, soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, reţinând, cu alte cuvinte, că instanţa penală a statuat cu privire la sancţiunile penale aplicabile, iar instanţa de contencios administrativ a hotărât în raport cu răspunderea administrativă a reclamantului, stabilită prin ordinul atacat de acesta.

Într-adevăr, referitor la situaţia recurentului-reclamant, este vorba de forme diferite ale răspunderii juridice, răspunderea penală stabilită de instanţa penală neexcluzând răspunderea administrativă şi consecinţele legale ale acesteia.

Astfel, aplicarea pedepsei complementare prevăzută la art. 64 lit. c) în condiţiile art. 71 alin. (5) C. pen. 1997, nu exclude aplicarea prevederilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 188/2000 şi luarea măsurii administrative de excludere din profesie, atunci când condiţiile legale sunt îndeplinite, ceea ce nu reprezintă nici încălcarea principiului non bis in idem.

Ultimul motiv de casare invocat este prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit. În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe este expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă şi în cea judiciară.

Recurentul a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond a stabilit în mod greşit că măsura luată împotriva sa nu este de natură penală, prin asprimea sa, susţinere lipsită de temei legal.

Astfel, emiterea Ordinului nr. 790/C din 3 martie 2016 şi luarea măsurii excluderii din profesie nu a fost luată în urma parcurgerii unei proceduri de natură penală, ci în urma constatării că recurentul-reclamant fusese condamnat definitiv pentru săvârşirea unor infracţiuni cu ocazia exercitării profesiei, ceea ce făcea incidente prevederile art. 23 alin. (1) lit. e), alin. (2) şi art. 50 alin. (2) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti.

Celelalte susţineri ale recurentului-reclamant cuprind critici referitoare la interpretarea şi aplicarea acestor prevederi legale de către instanţa de fond, care sunt neîntemeiate.

La data emiterii actului administrativ atacat, dispoziţiile legale care au constituit temeiul legal al emiterii actului administrativ atacat aveau următorul conţinut:

"Art. 23. (1) Calitatea de executor judecătoresc încetează:

a) la cerere; b) prin pensionare sau în cazul constatării incapacităţii de muncă, în condiţiile legii;

c) prin desfiinţarea biroului executorului judecătoresc, urmată de neexercitarea fără justificare de către titularul acestuia a profesiei, în condiţiile legii, într-un alt birou, în termen de 6 luni;

d) prin excluderea din profesie, dispusă ca sancţiune disciplinară, în condiţiile prezentei legi;

e) când prin hotărâre judecătorească definitivă s-a dispus condamnarea sau amânarea aplicării pedepsei faţă de executorul judecătoresc;

f) în cazul constatării văditei sale incapacităţi profesionale, exprimată şi prin anularea sau desfiinţarea irevocabilă de către instanţa de judecată a unui număr de executări silite reprezentând 10% din dosarele de executare instrumentate sau a unor acte de executare întocmite în cel mult 20% din dosarele de executare instrumentate într-un an calendaristic; g) în cazul în care executorul judecătoresc nu mai îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 15 lit. a), b), d), e) şi f);

h) prin deces.

(11) Executorul judecătoresc poate fi menţinut în activitate în cazul în care, pentru o infracţiune săvârşită din culpă, s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, suspendarea executării pedepsei, s-a aplicat pedeapsa amenzii ori acesta a beneficiat de amnistie sau graţiere înainte de începerea executării pedepsei şi se apreciază că fapta săvârşită nu a adus atingere prestigiului profesiei.

(2) Încetarea calităţii de executor judecătoresc se constată sau se dispune, după caz, de ministrul justiţiei, la solicitarea Consiliului Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti sau din oficiu."

Potrivit dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti:

"(1) În cazul în care împotriva executorului judecătoresc s-a luat măsura arestării preventive sau în cazul în care s-a pronunţat o hotărâre judecătorească de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate, în primă instanţă, ministrul justiţiei, din oficiu sau la propunerea Consiliului Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti, va lua măsura suspendării din funcţie a acestuia până la soluţionarea procesului penal, potrivit legii.

(2) Ministrul justiţiei dispune excluderea din profesie a executorului judecătoresc condamnat în condiţiile prevăzute la art. 23 alin. (1) lit. e), începând cu data rămânerii definitive a hotărâri judecătoreşti de condamnare".

Prin urmare, calitatea de executor, potrivit dispoziţiilor legale citate, încetează în cazul condamnării definitive pentru săvârşirea cu intenţie a unei infracţiuni care aduce atingere prestigiului profesiei de executor judecătoresc, măsură luată de ministrul Justiţiei care dispune excluderea din profesie, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii.

În cauză, este necontestat că recurentul-reclamant a fost condamnat definitiv la pedeapsa închisorii pentru săvârşirea a două infracţiuni, în exercitarea calităţii/profesiei de executor judecătoresc, săvârşite cu intenţie, ceea ce face ca prevederile legale citate mai sus să fie pe deplin aplicabile.

Recurentul-reclamant a susţinut, pe de o parte, că sintagma "săvârşirea unei infracţiuni cu intenţie care aduce atingere prestigiului profesiei", constituie o exprimare lipsită de claritate şi previzibilitate, iar, pe de altă parte, că instanţa de fond, ca şi autoritatea administrativă emitentă a ordinului, au apreciat în mod greşit că infracţiunile comise au adus atingere prestigiului profesiei, susţineri care sunt lipsite de temei.

Astfel, în opinia instanţei de recurs, sintagma în discuţie este clară şi previzibilă, fiind uşor de înţeles că executorul judecătoresc, care săvârşeşte o infracţiune cu intenţie şi care aduce atingere prestigiului profesiei, se expune măsurii de excludere din profesia respectivă, legiuitorul lăsând autorităţii administrative un drept discreţionar de apreciere.

În cauză, este evident că autoritatea a apreciat în mod judicios că infracţiunea comisă cu intenţie, în exercitarea profesiei de executor a adus atingere acestei profesii, concluzie care este susţinută din coroborarea art. 23 alin. (1) lit. e), cu art. 15 din aceeaşi lege care, la lit. d) cere ca, pentru accesul în profesie, candidatul să nu aibă antecedente penale şi să se bucure de o bună reputaţie.

Or, un executor judecătoresc care, în exercitarea profesiei a fost condamnat pentru săvârşirea unor infracţiuni cu intenţie, nu mai poate pretinde că se bucură de o bună reputaţie în profesie, ceea ce în mod evident aduce atingere prestigiului profesional, cu consecinţa afectării încrederii beneficiarilor acestui serviciu de interes public.

Prin recursul vizând soluţia de respingere a capătului de cerere privind suspendarea actului administrativ, recurentul-reclamant a invocat în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Instanţa de fond, prin sentinţa recurată, în mod corect a constatat că nu sunt întrunite cumulativ cele două condiţii prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv nu este îndeplinită în cauză existenţa cazului bine justificat prevăzută de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Potrivit art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, îndeplinirea condiţiei privind existenţa unui caz bine justificat presupune existenţa unor "împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoiala serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ".

Faţă de considerentele expuse mai sus şi faţă de dispoziţiile legale precitate, se poate aprecia cu uşurinţă că, în prezenta cauză, împrejurările în care a fost emis ordinul a cărui suspendare a executării se cere nu sunt de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii acestuia.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că soluţia adoptată a fost corect şi amplu motivată, s-a fundamentat pe interpretarea probelor administrate raportat la prevederile legale aplicabile, astfel încât motivele de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză.

7. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

Pentru aceste considerente şi în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 şi art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile formulate de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 266 din 14 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Suceava, secţia contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de reclamantul A. împotriva Sentinţei nr. 266 din 14 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Suceava, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 martie 2019.

Procesat de GGC - LM