Suspension of tax assessment execution: failure to establish "well-justified case" and "imminent injury" under administrative litigation law

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia sub Dosar nr. x/2017 reclamanţii Cabinet Individual de Avocatură "A." şi B. - Persoană Fizică au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x din data de 19 iunie 2017 privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiilor fiscale la persoane fizice emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu şi a Deciziei de impunere nr. x din 19 iunie 2017 până la rămânerea definitivă a hotărârii ce se va pronunţa pe fondul cauzei.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa nr. 183 din 23 august 2017 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal s-a respins cererea de suspendare formulată de reclamanţii Cabinet Individual de Avocatură "A." şi A., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu, ca neîntemeiată.

3. Recursul.

Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs reclamanţii, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Criticile aduse hotărârii instanţei de fond vizează următoarele aspecte:

S-a considerat că în mod eronat Curtea de Apel Alba Iulia a respins cererea reclamanţilor de suspendare a executării silite a Deciziilor de Impunere nr. x şi nr. y, considerând faptul că, deşi condiţia referitoare la existenta pagubei de neînlăturat este îndeplinită în speţă, cererea formulată nu poate fi admisă pentru că nu este îndeplinită condiţia cazului bine întemeiat.

Au arătat reclamanţii că soluţia primei instanţe este una eronată, formularea acesteia fiind efectuată prin ignorarea tuturor argumentelor de fapt pe care le-a adus, argumente prin care s-a demonstrat, fără putinţă de tăgadă, faptul că există, elemente de îndoială cu privire la legalitatea actelor administrative contestate

- în susţinerea cazului bine justificat recurenţii au invocat volumul de documente verificate de ANAF Sibiu, în profundă discrepanţă cu tipul de activitate desfăşurat, raportul conţinând 200 de file;

- experienţa anterioară avută cu reprezentanţii ANAF Sibiu, aceeaşi persoană care a coordonat şi echipa de control ce a întocmit Raportul, fiind cea care a efectuat exact aceeaşi activitate în cazul Raportului de Inspecţie Fiscală din 2012, în urma litigiilor ce au rezultat ca urmare a întocmirii respectivului Raport constatându-se că acesta a fost întocmit în mod eronat, sumele fiind "umflate" cu cel puţin 60%

- faptul că a indicat numele unui martor care să susţină afirmaţiile reclamantelor cu privinţa existenţei unei incompatibilităţi a d-nei C., funcţionarul din cadrul ANAF Sibiu care a supervizat întocmirea ambelor rapoarte de inspecţie fiscală;

S-a arătat în motivele de recurs că este greşit raţionamentul că organul de urmărire fiscală din România are întotdeauna dreptate, fără a se lua în considerare că există indicii temeinice că un bun plătitor de taxe şi impozite intră în faliment dacă nu se suspendă executarea silită începută de organul fiscal, atâta timp cât magistratul nu are dorinţa, timpul şi voinţa de a îndeplini rolul activ rolului activ al instanţei de judecată, reglementat în mod expres de art. 22, alin. (2) din C. proc. civ.

Cu titlu de exemplu, s-a arătat că, referitor la suma imputată de 977.573 RON cu titlul de TVA şi 358.000 RON cu titlul de impozit pe venit, aceasta a vizat o tranzacţie imobiliară în care a fost exclusiv mandatar al unei persoane fizice române cu domiciliul în Franţa, care a încasat în totalitate preţul vânzării.

Au considerat recurenţii, că abordarea primei instanţe, în sensul că actele fiscale nu au fost modificate până la momentul pronunţării, este de natură să aducă atingere accesului la justiţie, atâta timp cât organul administrativ nu a fost emis niciun fel de răspuns la Contestaţia fiscală depusă, fiind astfel încălcat art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului,

S-a arătat prin motivele de recurs, invocându-se contestaţia formulată că cvasimajoritatea chestiunilor menţionate în Raport de către inspectorii fiscali nu au niciun fel de legătură cu realitatea faptică şi de drept a activităţii economice desfăşurate în perioada supusă controlului fiscal.

Au invocat recurenţii că întreaga documentaţie aferentă controlului fiscal, derulat la 1 persoană fizică şi 1 persoană fizică autorizată (incluzând numeroasele e-mailuri transmise) însumează aproximativ 1.000 file. Totodată s-a invocat că acest control a fost derulat cu scopul exclusiv de distrugere a activităţii recurentului (avocat în cadrul Baroului Sibiu), aspect confirmat de unul dintre cei 3 inspectori fiscali, atât reclamantului cât şi martorului D.

Un alt aspect care demonstrează caracterul abuziv şi ilegal în care s-a desfăşurat această inspecţie fiscală, în accepţiune recurenţilor este dat de faptul că, după ce la data de 11 mai 2017, reprezentanţii ANAF Sibiu au comunicat un Proces Verbal, precum şi un Proiect de Raport de Inspecţie Fiscală, abia la data de 12 iunie 2017 a fost emis Raportul (comunicat însă la data de 29 iunie 2017), acesta menţionând o sumă cu 1.267.774 RON mai mică decât cea înscrisă în Proiectul de Raport de Inspecţie Fiscală.

Au invocat recurenţii şi conţinutul Recomandării nr. (89) 8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei asupra protecţiei jurisdicţionale provizorii în materie administrativă şi a Recomandării nr. (2003) 16 din 9 septembrie 2003 a Comitetului Miniştrilor către Statele membre cu privire la executarea deciziilor administrative şi jurisdicţionale în domeniul dreptului administrativ.

În ceea ce priveşte condiţia pagubei iminente s-a arătat că menţinerea efectelor Deciziilor de Impunere nr. x şi nr. 2157 ar fi de natură să prejudicieze semnificativ atât activitatea persoanei fizice autorizate, cât şi activitatea recurentului, persoană fizică, aflându-se sub ameninţarea executării silite.

Totodată executarea măsurilor ar avea impact asupra imposibilităţii de restituire a creditului bancar în sumă curentă de 289.472,42 EUR, credit acordat de E. pentru achiziţionarea unei clădiri de birouri.

A susţinut că suma lunară necesară de 33.000 RON, se adaugă la obligaţiile financiare lunare în sumă de 6.000 RON reprezentând pensia de întreţinere a celor 2 copii minori, precum şi suma de aproximativ 3.000 RON lunar, pentru traiul zilnic.

De asemenea, s-a arătat că ANAF a blocat toate conturile deţinute, reclamantul având şi calitatea de garant fideiusor al unor credite bancare în sumă totală de 17.585.000 eur, credite accesate de SC F. SRL la care deţine calitatea de asociat majoritar cu 51% din capitalul social

A fost invocată doctrina şi jurisprudenţa Înaltei Curţi în materie, reprezentată de Decizia nr. 2419/2007, de Decizia nr. 3549 din 21 martie 2013 prin care a fost dispusă suspendarea executării silite a sumelor stabilite prin Raportul de Inspecţie Fiscală din anul 2012,

Considerând că sunt îndeplinite toate condiţiile legale referitoare la suspendarea executării Deciziilor de impunere nr. x şi nr. 2157, s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi după rejudecare, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, admiterea cererii de suspendare cum a fost formulată şi să dispunerea suspendării executării Deciziei de Impunere, până la soluţionarea în fond a acţiunii în contencios administrativ.

4. Apărările intimaţilor

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu a solicitat respingerea recursului, arătând că sentinţa atacată este legală şi temeinică, recurenţii nefăcând dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

5. Considerentele şi soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, raportat la motivele de recurs, la apărările formulate de către intimată prin întâmpinare şi la prevederile legale incidente din materia supusă verificării, Înalta Curte reţine că recursul este nefondat, pentru considerentele în continuare arătate.

În condiţiile în care recurenţii nu şi-au întemeiat motivele de recurs formulate în cazurile de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte verificând la nivel de aparenţă susţinerile acestora apreciază că motivele invocate pot fi încadrate într-o interpretare extinsă a cazului de casare reglementat de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

În esenţă, prin motivele de recurs, sunt practic reiterate susţinerile dezvoltate în motivarea acţiunii.

În fapt, reclamanţii au solicitat suspendarea Deciziei de impunere nr. x din 9 iunie 2017 emisă de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu prin care a fost stabilită în sarcina reclamantului Cabinet de Avocat - B. taxă pe valoarea adăugată suplimentară în sumă de 2.159.128 RON şi Deciziei impunere nr. x din 19 iunie 2017 emisă de aceeaşi pârâtă prin care a fost stabilită în sarcina reclamanţilor B. şi Cabinet de Avocat - B. impozit pe venit suplimentar în sumă de 57.136 RON.

În drept, prin Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 s-au instituit proceduri speciale de suspendare a executării actului administrativ, proceduri prevăzute de art. 14 şi art. 15 din lege, atât în faza procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din actul normativ indicat, cât şi în faza sesizării instanţei cu cererea de anulare a respectivului act administrativ.

Contrar celor susţinute de recurent actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumţia de autenticitate şi de veridicitate, acest act administrativ constituind el însuşi titlu executoriu.

Art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede că "În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea în condiţiile art. 7 a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond".

Deci, cu alte cuvinte, un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa în situaţia în care instanţa va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii: existenţa unui caz bine justificat şi necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.

Noţiunea de caz bine justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

În jurisprudenţa sa constantă, secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi a reţinut că pentru conturarea cazului temeinic justificat, care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Înalta Curte, analizând actul atacat prin prisma aspectelor invocate şi în limitele expuse anterior, constată că nu sunt indicii de nelegalitate a acestuia, neexistând nicio împrejurare vădită de fapt sau de drept care să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate a actului administrativ.

În concret, în actele contestate s-a reţinut că reclamantul a realizat în perioada supusă verificării venituri impozabile atât din desfăşurarea activităţii de avocatură, cât şi din realizarea de tranzacţii imobiliare, fără a înregistra în evidenţa contabilă toate veniturile realizate.

În raport de limitele investirii, observă instanţa de control judiciar că din acţiunea introductivă de instanţă şi motivele de recurs, nu pot fi decelate aspecte care să fundamenteze concluzia îndeplinirii condiţiei "cazului bine justificat" prevăzut la art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, recurenţii - reclamanţi nu invocă în susţinerea demersului judiciar niciun motiv de nelegalitate a actelor administrative, singurele argumente susţinute fiind împrejurarea că raportul final de inspecţie fiscală a fost emis pentru o sumă mai mică decât cea stabilită în proiectul raportului de inspecţie fiscală comunicat reclamantului, faptul că întreaga documentaţie se ridică la un număr de 1000 de file, iar raportul are 200 de pagini (vădit disproporţionat faţă de starea de fapt reţinută), ceea ce în accepţiunea recurenţilor ar proba caracterul abuziv al controlului.

Dincolo de afirmaţiile subiective ale recurenţilor cu privire la manifestarea de forţă şi risipă de energie realizată de ANAF Sibiu pentru verificarea unei singure persoane fizice autorizate/persoane fizice, care nu fac obiectul verificărilor instanţei de contencios administrativ fiscal, vizând mai degrabă o sesizare disciplinară, instanţa de fond a constatat, în mod judicios, că nu poate fi vorba despre nicio vătămare a drepturilor persoanei verificate, fiind respectate cerinţele art. 130 din C. proc. fisc.

Şi instanţa de control judiciar constată că împrejurarea că suma iniţială a fost diminuată, probează, din contră, respectarea dreptului la apărare al persoanei verificate, ca şi-a exercitat dreptul la apărare prin formularea punctelor de vedere.

Împrejurarea că în raport s-au reţinut obligaţii fiscale greşit în sarcina recurentului, în condiţiile în care acesta acţiona doar în baza unei procuri, nu poate face obiectul analizei instanţei investită cu cererea de suspendare a executării unui act administrativ.

Referitor la jurisprudenţa invocată, cazul bine justificat şi iminenţa unei pagube sunt analizate în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, or soluţia pronunţată de prima instanţă şi considerentele pe care s-a fundamentat sunt la adăpost de orice critică, pentru că s-a apreciat corect că motivele de nelegalitate circumscrise de recurentul-reclamant cazului bine justificat nu pot fi decelate printr-o verificare a aparenţei dreptului, ci necesită o evaluare a aspectelor de fond, care ar depăşi limitele procedurii sumare a suspendării de executare.

În ceea ce priveşte cea de a doua condiţie prevăzută de lege, din dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, rezultă că noţiunea de pagubă iminentă are în vedere prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public, iar doar executarea silită a sumelor din deciziile atacate nu satisface cerinţa legală. În plus, lipsa aparenţei de nelegalitate a actului administrativ a cărui suspendare se solicită duce la lipsa caracterului nejustificat al eventualei pagube ce ar putea fi suferită de recurenţii - reclamanţi, cele două condiţii neputând fi analizate decât împreună.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

În concluzie, constatând nefondate criticile recurentului, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, urmând a face aplicarea dispoziţiilor art. 1064 alin. (4) din C. proc. civ., privind restituirea cauţiunii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi Cabinet Individual de Avocatură "A." şi B. împotriva Sentinţei nr. 183 din 23 august 2017 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

În temeiul art. 1064 alin. (4) din C. proc. civ. dispune restituirea cauţiunii în cuantum 17416 RON consemnată cu recipisa nr. x din 21 iulie 2017 G.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 martie 2019.

Procesat de GGC - LM