Property tax revaluation: refusal to apply reduced rate for validly revalued buildings violates Art. 253 Fiscal Code

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Public de Finanţe Locale Prahova, a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună anularea Deciziei de impunere nr. x/01.01.2015 şi Decizia de soluţionare a contestaţie nr. 291/24.06.2015 emise de Serviciul Public de Finanţe Locale Prahova, referitoare la obligaţiile de plată accesorii întocmite de Serviciul Inspecţie Fiscală din cadrul Serviciului Public de Finanţe Locale Prahova.

2. Soluţia instanţei de fond.

Prin Sentinţa nr. 101 din data de 15.04.2016 Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Public de Finanţe Locale Prahova, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs.

Împotriva Sentinţei nr. 101 din data de 15.04.2016 şi a încheierii din 15 februarie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. prin care, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată, având în vedere următoarele motive:

I. Cu privire la încheierea din data de 15.02.2016, recurenta a susţinut că prima instanţă cu încălcarea art. 254 C. proc. civ. a aplicat sancţiunea decăderii din proba cu expertiza în specialitate contabilitate-fiscalitate. Astfel, susţine că decăderea s-a aplicat în mod greşit, întrucât, prin răspunsul la întâmpinarea formulată de parata Serviciul Public de Finanţe, a solicitat proba cu înscrisuri precum şi orice alte probe care sunt utile cauzei, iar la data de 15.02.2016, când s-au discutat probele, a solicitat administrarea acestei probe (nevoia administrării probei solicitate rezultând din cercetarea judecătorească).

Totodată, în temeiul art. 22 C. proc. civ., în vederea lămuririi şi clarificării situaţiei de fapt prezentate de părţi, instanţa avea posibilitatea chiar din oficiu sa dispună efectuarea unei expertize de specialitate cu obiectivele solicitate.

Prin respingerea administrării probei a fost încălcat dreptul său la apărare din perspectiva art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi principiul contradictorialităţii, neavând posibilitatea de a combate în mod obiectiv cele susţinute de pârâtă şi îmbrăţişate în totalitate de instanţă.

În acest sens, invocă jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, cu privire la sancţiunea ce intervine în cazul nerespectării principiului contradictorialităţii, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu referire la dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie.

II. Cu privire la judecarea cauzei în fond susţine că instanţa în mod neîntemeiat a respins cererea de chemare în judecată formulată, reţinând, în esenţă, că s-a realizat o evaluarea globală pe secţii, că nu s-a făcut dovada amortizării, şi că există o neconcordanţă în ceea ce priveşte indicarea diferita a datei, respectiv luna octombrie 2013 şi luna noiembrie 2013.

1. Conform art. 123 din Reglementările contabile conforme cu Directiva a IV-a a CEE, aprobate prin OMFP 3055/2009, reevaluările trebuie efectuate cu suficienta regularitate, astfel încât valoarea contabilă să nu difere substanţial de cea care ar fi determinată folosind valoarea justă de la data bilanţului (alin. (6), iar toate elementele dintr-o grupă de imobilizări corporale se reevaluează simultan pentru a se evita recalcularea selectivă şi raportarea în situaţiile anuale a unor valori care sunt o combinaţie de costuri şi valori calculate la date diferite (alin. (2) şi alin. (3).

În conformitate cu IFRS 13 - "valoarea justă este preţul care ar fi primit pentru a vinde un activ sau plătit pentru a transfera o datorie, într-o tranzacţie normală, între participanţii pe piaţă, la data evaluării".

Urmare a raportului de reevaluare aprobat de Adunarea Generală a Acţionarilor a A. s-a transmis către organul fiscal - Serviciul Public Finanţe Locale a Municipiului Ploieşti o declaraţie de impunere rectificativă semnată de conducerea A. cuprinzând mijloacele fixe situate pe raza Municipiului Ploieşti, în care erau consemnate valorile de inventar înainte de reevaluare, valorile de inventar după reevaluare, menţiuni privind amortizarea/neamortizarea mijloacelor fixe.

Declaraţia de impunere rectificativă a fost însoţită de toate elementele justificative: raport de reevaluare, Hotărârea nr. 68/2013 prin care Adunarea Generală a Acţionarilor a A. a aprobat rezultatele reevaluării, notele contabile cu înregistrarea diferenţelor din reevaluare în evidenţele contabile.

Urmare sesizării de către organul fiscal a unor diferenţe în ceea ce priveşte numărul de mijloace fixe reevaluate şi cele declarate în anii anteriori, fiind reevaluate 121 mijloace fixe situate pe raza teritorial-administrativă a Municipiului Ploieşti, organul fiscal a solicitat o declaraţie pe proprie răspundere a conducerii A., că întreaga grupa de clădiri a fost reevaluată, declaraţie care nu este prevăzută de nicio legislaţie în vigoare.

Lipsa acestei declaraţii a determinat organul fiscal să nu ia în considerare documentele puse la dispoziţia sa prin care societatea a aplicat legislaţia în vigoare privind obligativitatea efectuării reevaluării mijloacelor fixe pentru niciun mijloc fix situat pe raza Municipiului Ploieşti, deşi pentru 121 mijloace fixe s-a efectuat aceasta reevaluare, stabilind din oficiu impozitele pe clădiri, încălcând prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003, respectiv art. 13 în care se menţionează că:

Interpretarea reglementărilor fiscale trebuie să respecte voinţa legiuitorului aşa cum este exprimată în lege precum şi art. 12 din aceeaşi ordonanţă: "Relaţiile dintre contribuabili şi organele fiscale trebuie să fie fundamentate pe bună-credinţă, în scopul realizării cerinţelor legii", precum şi art. 7, potrivit cărora:

"Organul fiscal are obligaţia sa examineze în mod obiectiv starea de fapt, precum şi să îndrume contribuabilii pentru depunerea declaraţiilor şi a altor documente pentru corectarea declaraţiilor sau a documentelor, ori de câte ori este cazul".

Lipsa declaraţiei solicitate de către organul fiscal, conform celor sus-menţionate, nu poate conduce în niciun mod la desconsiderarea documentelor puse la dispoziţia sa (raport de reevaluare, aprobarea Adunării Generale a Acţionarilor a A., înregistrările în evidenţele fiscale care stau la baza întocmirii Bilanţului anual al societăţii) care a condus implicit la aplicarea abuzivă a unei impozitări maximale pentru toate clădirile declarate şi reevaluate, ca şi când aceasta reevaluare nu ar fi fost deloc efectuată.

Totodată, organul fiscal încalcă prevederile art. 253 alin. (5) şi (61) din C. fisc. al României, deoarece refuză să ia în considerare valorile de inventar ale mijloacelor fixe, deşi acestea, conform tuturor documentelor prezentate, sunt cuprinse în evidenţele financiar contabile ale instituţiei.

Art. 253 alin. (5) şi (61) din C. fisc. al României prevede:

(5) În cazul unei clădiri care a fost reevaluată, conform reglementărilor contabile, valoarea impozabilă a clădirii este valoarea contabilă rezultată în urma reevaluării, înregistrată ca atare în contabilitatea proprietarului - persoană juridică.

(61) Cota impozitului pe clădiri prevăzută la alin. (6) se aplică la valoarea de inventar a clădirii înregistrată în contabilitatea persoanelor juridice, până la sfârşitul lunii în care s-a efectuat prima reevaluare. Fac excepţie clădirile care au fost amortizate potrivit legii, în cazul cărora cota impozitului pe clădiri este cea prevăzută la alin. (2).

Arată că în prezent valorile de inventar luate în calcul de către organul fiscal sunt cele declarate la nivelul anului 2006, deşi s-au depus numeroase declaraţii de impunere pe următorii ani, cu rectificările survenite şi justificate cu documente contabile care atestă că în evidenţele contabile aceste mijloace fixe figurează cu alte valori de inventar, încălcând prevederile Codul fiscal.

Astfel, datorită refuzului de a lua în calcul raportul de reevaluare a mijloacelor fixe, emis de către o firmă de specialitate, aprobat de Adunarea Generala a Acţionarilor a A., raport care sta la baza înregistrării noului capital social al A. la Registrul Comerţului, organul fiscal aplică în mod abuziv cota de impozit de 30% la toate clădirile declarate şi reevaluate în anul 2013, la alte valori de inventar decât cele consemnate în raportul de reevaluare, încălcând prevederile Codului fiscal, art. 253 alin. (6) şi (61):

"(6) în cazul unei clădiri care nu a fost reevaluată, cota impozitului pe clădiri se stabileşte de consiliul local/Consiliul General al Municipiului Bucureşti între:

a) 10% şi 20% pentru clădirile care nu au fost reevaluate în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referinţă;

b) 30% şi 40% pentru clădirile care nu au fost reevaluate în ultimii 5 ani anteriori anului fiscal de referinţă".

Totodată, încalcă prevederile Codul fiscal, art. 253 alin. (61), care stabilesc:

"(61) Cota impozitului pe clădiri prevăzută la alin. (6) se aplică la valoarea de inventar a clădirii înregistrată în contabilitatea persoanelor juridice, până la sfârşitul lunii în care s-a efectuat prima reevaluare. Fac excepţie clădirile care au fost amortizate potrivit legii, în cazul cărora cota impozitului pe clădiri este cea prevăzută la alin. (2)".

Consideră că organul fiscal trebuia să aplice cotele maximale doar pentru clădirile care nu se regăsesc în raportul de reevaluare (dacă acestea nu erau amortizate integral) şi nu pentru toate 121 de mijloace fixe care se regăsesc în raportul de reevaluare întocmit în conformitate cu legislaţia în vigoare.

Referitor la solicitările organului fiscal privind:

- declaraţia pe proprie răspundere că a fost reevaluată întreaga grupa de clădiri ce aparţin persoanei juridice arată că aceasta este abuzivă, nu este menţionată în nici un act normativ legislativ ca fiind o obligaţie a contribuabilului şi care, aşa cum reiese şi din Adresa anexată a organului fiscal nr. 618198/04.07.2006, prin care s-a dat Avizul de inspecţie fiscală în anul 2006, nu a fost solicitată.

- tabel care să cuprindă valorile de inventar înainte de operaţiunea de reevaluare şi valorile rezultate în urma reevaluării - acesta a fost puse la dispoziţia organului fiscal împreună cu toate documentele doveditoare: Raport de reevaluare, Hotărâre AGA, balanţa contabilă de verificare, note contabile de înregistrare a diferenţelor din reevaluare în evidenţele contabile

- documente din care să reiasă că unele mijloace fixe sunt complet amortizate - acestea folosesc strict pentru diminuarea cu 15% a valorii de inventar, la care, în urma scăderii valorii, se aplică cota de impozitare - în cazul mijloacelor fixe reevaluate şi amortizate integral.

Chiar dacă aceste documente nu au fost puse la dispoziţia organului fiscal, acest lucru nu poate să conducă în niciun mod la desconsiderarea raportului de reevaluare care a fost efectuat cu respectarea legislaţiei în vigoare.

Nemenţionarea faptului că aceste clădiri sunt sau nu amortizate integral nu are nicio relevanţă asupra cotelor de impunere, deoarece aceasta cota este de 1.5% pentru clădirile reevaluate, conform art. 253 alin. (61) şi alin. (2) şi nu de 30% - aşa cum a stabilit din oficiu organul fiscal în mod abuziv prin neluarea în calcul a Raportului de reevaluare.

2. Cu privire la aspectul ca nu s-a făcut dovada amortizării pentru anumite clădiri, arată că indiferent dacă este sau nu amortizată clădirea după reevaluare cota de impunere este aceeaşi, singura diferenţa este că în cazul clădirilor neamortizate (sau pentru care nu s-a făcut dovada amortizării), cota de impunere se aplică la valoarea de inventar înregistrată în evidenţele contabile ale proprietarului, iar pentru cele amortizate integral valoarea impozabilă se reduce cu 15%.

Având în vedere cele mai sus arătate, consideră ca instanţa fondului în mod eronat a aplicat dispoziţiile art. 253 alin. (2), (6) şi (61) din Legea art. 571/2003 din Codul fiscal, în concluzie, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată, cu luarea în considerare a necesităţii administrării probei cu expertiza de specialitate cu obiectivele arătate în faţa instanţei de la fond.

4. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate.

În motivare, arată că în aprecierea sa recursul este nefondat, formulând următoarele apărări:

I. Cu privire la critica care vizează încheierea din data de 15.02.2016, prin care reclamanta a fost decăzută din proba cu expertiza în specialitatea contabilitate-fiscalitate, arată că nu se indică în mod concret care este greşeala imputată instanţei de fond, mulţumindu-se să afirme că nu a fost respectat principiul contradictorialităţii.

La termenul de judecată din data de 15.02.2016 părţile din prezentul dosar au propus probele în faţa instanţei de fond. A. a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri şi expertiză în specialitatea contabilitate-fiscalitate, având ca obiective "să se stabilească baza de impozitare pe care organul fiscal trebuia să o aibă în vedere la stabilirea impozitului aferent, precum şi să se calculeze obligaţiile fiscale aferente bazei de impozitare", iar Serviciul Public Finanţe Locale Ploieşti a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri.

Curtea de Apel Ploieşti, respectând principiul contradictorialităţii a acordat părţilor din proces cuvântul pe probele solicitate de partea adversă.

Astfel, Serviciul Public Finanţe Locale Ploieşti a solicitat instanţei de fond decăderea Companiei Naţionale de Căi Ferate CFR S.A. prin SRCF CF Bucureşti din dreptul de a propune proba cu expertiza în specialitatea contabilitate-fiscalitate, întrucât această probă nu a fost solicitată prin acţiunea introductivă.

Instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente în speţă, în baza dispoziţiilor art. 254 C. proc. civ. decăzând reclamanta din dreptul de a mai propune proba cu expertiză în specialitatea contabilitate-fiscalitate.

II. Cu privire la fondul cauzei, consideră că prima instanţă a pronunţat o hotărâre legală. În mod corect a concluzionat că, Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei nu a reuşit să aducă dovada contrară aspectelor reţinute de organele fiscale, limitându-se doar a susţine că nu a fost calculat corect procentul de 30% - cota de impozitare, fără a motiva în fapt şi în drept susţinerile sale.

În recurs, reclamanta reia apărările din faţa instanţei de fond, în sensul că organul fiscal încalcă prevederile art. 253 alin. (5) şi (61) din C. fisc. , "deoarece refuză să ia în considerare valorile de inventar ale mijloacelor fixe, deşi acestea, conform tuturor documentelor prezentate, sunt cuprinse în evidenţele financiar contabile" ale societăţii.

Referitor la operaţiunea de reevaluare efectuată de Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. în luna iunie 2013, în mod corect Curtea de Apel Ploieşti a reţinut că din cuprinsul raportului de evaluare depus la dosarul cauzei nu rezultă dacă au fost reevaluate toate clădirile menţionate în decizia de impunere.

Susţine că era necesar că în raportul de evaluare să fie menţionate inclusiv construcţiile a căror evaluare nu se putea efectua, cu precizarea că acestea nu pot fi evaluate din cauză că nu există o piaţă activă, în sensul dispoziţiilor legale, şi a motivelor pentru care se apreciază că nu sunt îndeplinite aceste condiţii.

Situaţia de neevaluare este reglementată ca o situaţie de excepţie, care este acceptată numai cu îndeplinirea condiţiilor prevăzute în mod expres de dispoziţiile menţionate.

Reiterează starea de fapt prezentată în prima instanţă. Astfel, Compania Naţionala de Cai Ferate CFR S.A. a depus la organele fiscale Declaraţia de impunere rectificativă înregistrată la Serviciul Public Finanţe Locale Ploieşti sub nr. 116056, însoţită de Raportul de evaluare şi Hotărârea AGA referitoare la aprobarea rezultatelor reevaluării.

Urmare Declaraţiei de impunere rectificativă, organele fiscale au procedat la verificarea situaţiei fiscale, şi au constatat ca există unele mijloace fixe care sunt declarate ca fiind complet amortizate, însă pentru acestea nu au fost depuse documente justificative din care sa reiasă acest fapt.

Pentru clarificarea situaţiei fiscale, a solicitat Companiei Naţionale de Cai Ferate CFR S.A., informaţii suplimentare, respectiv nota contabila cu înregistrarea diferenţelor din reevaluare în evidenţele contabile şi declaraţie pe propria răspundere că a fost reevaluată toata grupa de clădiri ce aparţin persoanei juridice (Adresa nr. x/13.12.2013). În adresa respectivă, organele fiscale menţionează ca neprezentarea documentelor solicitate conduce la stabilirea din oficiu a impozitului pe clădire.

Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. a răspuns parţial la solicitări, respectiv a comunicat Hotărârea nr. 68/09.10.2013 a Adunării Generale a Acţionarilor a CNCF "CFR" S.A. şi note contabile cu înregistrarea diferenţelor din reevaluare în evidenţele contabile (Adresa nr. x/15.01.2014).

Analizând notele contabile de înregistrare în contabilitate a diferenţelor din reevaluare, organele fiscale au constatat că acestea au date diferite, respectiv unele au menţionat data octombrie 2013, altele noiembrie 2013.

Astfel, organele fiscale au procedat la stabilirea obligaţiilor fiscale având în vedere valoarea de inventar cu care Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. figurează în evidenţele fiscale ale instituţiile.

Mai mult, prin Adresa nr. x/27.05.2015 organul de soluţionare a contestaţiei a solicitat Companiei Naţionale de Căi Ferate CFR S.A. următoarele informaţii: declaraţie pe propria răspundere că a fost reevaluată întreaga grupă de clădiri ce aparţin persoanei juridice, un tabel care să cuprindă valorile de inventar înainte de operaţiunea de reevaluare şi valorile rezultate în urma reevaluării, documente din care să reiasă faptul că unele mijloace fixe deţinute sunt complet amortizate având în vedere că recurenta-reclamantă a declarat acest lucru prin Declaraţia de impunere nr. x/23.01.2014 înregistrată sub nr. x/27.01.2014 .

Menţionează ca societatea recurentă nu a răspuns acestor solicitări.

Potrivit Hotărârii de Consiliu Local nr. 420/2014 privind stabilirea impozitelor şi taxelor locale pentru anul fiscal 2015, potrivit dispoziţiilor art. 253 alin. (2) şi (6) din C. fisc. , cotele de impozitare sunt de 10% pentru clădirile care nu au fost reevaluate în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referinţă şi 30% pentru clădirile care nu au fost reevaluate în ultimii 5 ani anteriori anului fiscal de referinţă, fără a exista cota de impozitare de 15%.

În consecinţă, consideră că instanţa de fond a reţinut în mod corect ca Serviciul Public Finanţe Locale Ploieşti a procedat legal la aplicarea dispoziţiilor art. 253 alin. (6), 253 alin. (61), respectiv alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Faţă de cele prezentate, solicită respingerea recursului formulat de A., ca neîntemeiat şi menţinerea Sentinţei civile nr. 101/15.04.2016, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, ca legală şi temeinică.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 18 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 06 februarie 2019.

6. Aspecte de fapt şi de drept relevante

Controlul de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ a avut ca obiect Decizia de impunere nr. x/01.01.2015 şi Decizia de soluţionare a contestaţie nr. 291/24.06.2015, emise de Serviciul Public de Finanţe Locale Prahova, referitoare la obligaţiile de plată întocmite de Serviciul Inspecţie Fiscală din cadrul Serviciului Public de Finanţe Locale Prahova, acte emise ca urmare a verificării situaţiei de fapt fiscale în urma depunerii de către reclamantă a Declaraţiei de impunere rectificativă nr. 116065.

Pentru a respinge cererea de chemare în judecată formulată, instanţa de fond a apreciat că organele fiscale, prin aplicarea cotei de impozitare de 30 % pentru activele fixe corporale aparţinând societăţii reclamante au aplicat în mod corect, dispoziţiile art. 253 alin. (2), (6) şi (61) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, prin raportare la dispoziţiile HCL nr. 420/2014 privind stabilirea impozitelor şi taxelor locale pentru anul fiscal 2015 la nivelul municipiului.

Faţă de nemulţumirea reclamantei pentru faptul că organele fiscale nu au ţinut cont de raportul de reevaluare efectuat în luna iunie 2013, refuzând aplicarea cotei de impozitare de 1,5%, prima instanţă a arătat că, deşi contestatoarea a procedat în cursul lunii iunie 2013 la reevaluarea construcţiilor, din cuprinsul raportului de evaluare depus la dosarul cauzei nu rezultă că au fost reevaluate toate clădirile menţionate în decizia de impunere cu respectarea art. 123 alin. (2) din Ordinul Ministrului Finanţelor nr. 3055/2009.

Potrivit Ordinului Ministrului Finanţelor nr. 3055/2009, art. 123 alin. (2), "elementele dintr-o grupă de imobilizări corporale se reevaluează simultan pentru a se evita reevaluarea selectivă şi raportarea în situaţiile financiare anuale a unor valori care sunt o combinaţie de costuri şi valori calculate la date diferite".

De asemenea, prima instanţă a achiesat la susţinerile pârâtei în sensul că soluţia fiscală adoptată a avut la bază şi împrejurări de fapt cum sunt:

- pentru anumite clădiri, contestatoarea nu a făcut dovada amortizării, în mod corect, organele fiscale procedând la aplicarea cotei de impozitare de 30%.

- în Declaraţia de impunere nr. x/23.01.2014, înregistrată sub nr. x/27.01.2014, contestatoarea a declarat un număr de 9 mijloace fixe, care nu se regăsesc în declaraţia rectificativă a societăţii depusă cu ocazia efectuării operaţiunii de reevaluare.

- există neconcordanţă în ceea ce priveşte înregistrarea în contabilitate a diferenţelor de reevaluare, în ceea ce priveşte indicarea diferită a datei, unele având menţionată luna octombrie 2013, altele noiembrie 2013.

7. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului-pârât, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Cu privire la recursul exercitat împotriva încheierii din data de 15 februarie 2016, Înalta Curte observă că recurenta reclamantă nu invocat critici concludente prin care să combată cele reţinute de prima instanţă, în baza cărora s-a aplicat sancţiunea decăderii din dreptul de a solicita proba cu expertiza de specialitate contabilitate-fiscalitate.

Astfel, prima instanţă a apreciat că nu subzistă niciuna dintre situaţiile prevăzute de alin. (2) al art. 254 C. proc. civ., care permit încuviinţarea unor probe care nu au fost solicitate prin cererea de chemare în judecată, respectiv prin întâmpinare. Recurenta reclamantă, deşi a susţinut că necesitatea probei a reieşit din dezbateri, nu a invocat niciun argument care să susţină această afirmaţie.

În acest context trebuie menţionat, faţă de criticile invocate în temeiul art. 22 C. proc. civ., că potrivit dispoziţiilor art. 254 alin. (6) din acelaşi act normativ, părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii.

Cu privire la fondul cauzei, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond a apreciat în mod greşit că este justificată aplicarea cotei de impozitare de 30% în temeiul dispoziţiilor art. 253 alin. (6) din din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în considerarea faptului că activele fixe corporale aparţinând societăţii reclamante s-a realizat cu nerespectarea art. 123 alin. (2) din Ordinul Ministrului Finanţelor nr. 3055/2009.

Contrar opiniei primei instanţe, Înalta Curte apreciază că organele fiscale au refuzat fără niciun temei legal să ia în considerare raportul de reevaluare efectuat de reclamantă în luna iunie 2013 şi să aplice cota de impozitare prevăzută de art. 253 alin. (2) C. fisc.

Prin dispoziţiile art. 11 - 13 din Legea nr. 82/1999, legea contabilităţii, sunt reglementate principalele obligaţii ce revin persoanelor juridice în deţinerea şi înregistrarea în contabilitate a elementelor de natura activelor. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 12 alin. (1) din acelaşi act normativ, contabilitatea imobilizărilor se ţine pe categorii şi pe fiecare obiect de evidenţă, iar conform art. 13, înregistrarea, evaluarea şi prezentarea elementelor de natura activelor şi capitalurilor proprii se efectuează conform reglementărilor contabile aplicabile.

Nerespectarea obligaţiilor referitoare la înregistrarea şi evaluarea activelor poate fi sancţionată contravenţional, în temeiul art. 41 pct. 1 şi 2 din Legea nr. 82/1991. Astfel, constituie contravenţii: (pct. 1) deţinerea, cu orice titlu, de elemente de natura activelor şi datoriilor (…); (pct. 2) nerespectarea reglementărilor emise de MFP.

Având în vedere că recurenta reclamantă a prezentat organului fiscal un raport de evaluare întocmit de către un evaluator autorizat, precum şi dovada înregistrării în contabilitate a rezultatelor acestor reevaluări, activitate pentru care persoanele care le-au săvârşit îşi asumă răspunderea, serviciul fiscal local nu avea posibilitatea să prezume, invocând diverse împrejurări de fapt, că operaţiunea de evaluare sau înregistrarea în contabilitate a activelor nu respectă reglementările contabile. O asemenea concluzie ar fi fost justificată numai în temeiul unui raport de inspecţie fiscală sau a constatării unei contravenţii în legătură activitatea de conducere a contabilităţii, efectuată de către organul de control fiscal competent.

Or, în cauza de faţă, aşa cum rezultă din înscrisul aflat la dosarul primei instanţe (Adresa nr. x/25.11.2015, emisă de Serviciul Public Finanţe Locale a mun. Ploieşti), impozitul pe clădiri pentru anul 2015 a fost calculat în temeiul anexei la Raportul de inspecţie fiscală nr. x/05.06.2012, fără a se întocmi un raport care să verifice starea de fapt fiscală aferentă anului 2015.

În această ordine de idei, mai trebuie observat că pct. 52 şi următoarele din Normele Metodologice de aplicare a Codul fiscal, cu referire la art. 253, definesc sintagma "valoarea de inventar a clădirii", însă nu atribuie competenţe serviciului fiscal local în verificarea modului de stabilire a acestei valori.

Potrivit dispoziţiilor pct. 52, prin sintagma valoarea de inventar a clădirii, în scopul determinării impozitului pe clădiri, se înţelege valoarea de intrare în patrimoniu a clădirii, şi care, după caz, poate fi:

a) costul de achiziţie, pentru clădirile dobândite cu titlu oneros;

b) costul de producţie, pentru clădirile construite de persoana juridică;

c) valoarea actuală (…);

d) valoarea de aport (…);

e) valoarea rezultată în urma reevaluării, pentru clădirile reevaluate în baza unei dispoziţii legale; (…).

Aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 253 din C. fiscal, din perspectiva principiului legalităţii, impune ca actele administrative de impunere emise de autorităţile publice să fie emise conform normei fiscale. Atât în temeiul normei generale, a dispoziţiilor art. 249 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cât şi a art. 253 din acelaşi act normativ, se poate afirma, cu titlu de principiu, că impozitul datorat de proprietarii de clădiri se stabileşte individual pe fiecare clădire, fără a avea relevanţă dacă titularul obligaţiei de plată a impozitului deţine sau nu alte clădiri impozabile.

În concluzie, aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 253 din C. fisc. impune ca recurenta reclamantă să beneficieze de dispoziţiile art. 253 alin. (2) C. fisc. pentru imobilele reevaluate, fără a prezenta relevanţă faptul că aceasta ar putea să deţină clădiri care nu au fost reevaluate, şi care urmează să fie impozitate în condiţiile art. 253 alin. (6) C. fisc. , întrucât fiecare imobil se impozitează individual.

Totodată, organele de control nu sunt îndreptăţite, din coroborarea unor împrejurări de fapt, pe bază de prezumţii, să conchidă că raportul de evaluare a activelor imobiliare prezentat de recurenta reclamantă nu respectă dispoziţiile legale.

În consecinţă, Înalta Curte apreciază că hotărârea primei instanţe este dată cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 253 din C. fisc. , ceea ce atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1), (8) C. proc. civ.

8. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivul de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1), (8) C. proc. civ. este întemeiat, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A., va casa hotărârea atacată, şi, rejudecând cauza, va admite acţiunea precizată formulată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Public de Finanţe Locale Prahova, cu consecinţa anulării Deciziei de impunere nr. x/01.01.2015 şi a Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 291/24.06.2015, emise de pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva Sentinţei nr. 101 din 15 aprilie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2015.

Casează hotărârea atacată şi rejudecând:

Admite acţiunea precizată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Public de Finanţe Locale Prahova.

Anulează Decizia de impunere nr. x/01.01.2015 şi Decizia de soluţionare a contestaţie nr. 291/24.06.2015 emise de Serviciul Public de Finanţe Locale Prahova.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierii din 15 februarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 06 martie 2019.

Procesat de GGC - NN