Tax inspection suspension pending criminal probe; deductibility of free employee meals and unapproved sponsorship payments

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 22 februarie 2015, reclamanta Societatea A. S.A., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, a solicitat:

- suspendarea executării Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr. x/27.05.2014, emisă de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, până la soluţionarea definitivă a cauzei;

- anularea parţială a Deciziei nr. 311/30.09.2014 privind soluţionarea contestaţiei administrative formulate de reclamantă, cu consecinţa obligării autorităţii pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor la soluţionarea pe fond a capătului de cerere privind obligaţii fiscale suplimentare, în sumă totală de 227.758.648 RON (pct. 1 din decizie), pentru care autoritatea de soluţionare a contestaţiei a dispus suspendarea soluţionării acesteia, în temeiul art. 214 C. proc. fisc. ;

- anularea parţială a Deciziei nr. 311/30.09.2014 privind soluţionarea contestaţiei formulate de reclamantă, emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, cu consecinţa anularii parţiale a Deciziei de impunere nr. x/27.05.2014, precum şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/27.05.2014, în privinţa obligaţiilor fiscale suplimentare, în sumă de 11.315.642 RON.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa civilă nr. 56 din 08 martie 2016, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta Societatea A. S.A., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi, în consecinţă:

- a anulat parţial Decizia nr. 311/30.09.2014 privind soluţionarea contestaţiei prealabile formulate de contestatoare şi a obligat pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor la soluţionarea pe fond a capătului de cerere privind obligaţiile fiscale suplimentare, în sumă totală de 227.758.648 RON (pct. 1 din Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 311/30.09.2014), pentru care s-a dispus suspendarea soluţionării acesteia, în temeiul art. 214 C. proc. fisc. ;

- a anulat parţial Decizia nr. 311/30.09.2014 privind soluţionarea contestaţiei promovate de contestatoare, emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, a anulat parţial Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală sub nr. F-MC 1084/27.05.2014, emisă de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, precum şi Raportul de inspecţie fiscală nr. x/27.05.2014, în privinţa obligaţiilor fiscale suplimentare în cuantum de 11.315.642 RON.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva Sentinţei civile nr. 56 din 08 martie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi în rejudecarea cauzei, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte soluţia primei instanţe de obligare a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală la soluţionarea pe fond a capătului de cerere privind obligaţiile fiscale suplimentare în sumă totală de 227.758.648 RON, instanţa a reţinut în mod greşit că în cauză nu operează dispoziţiile art. 214 C. proc. fisc. întrucât până la data soluţionării cauzei, DNA nu a întreprins mijloace legale specifice fazei de urmărire penală.

În speţă, între stabilirea obligaţiilor fiscale în sumă de 227.758.648 RON reprezentând impozit pe profit şi TVA, constatate prin Raportul de inspecţie fiscală nr. x/27.05.2014, care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere nr. x/27.05.2014 şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite, există o strânsă interdependenţă de care depinde soluţionarea cauzei pe cale administrativă.

Interdependenţa constă în faptul că în urma verificărilor efectuate, organele de inspecţie fiscală au stabilit că se ridică problema realităţii operaţiunilor înregistrate de intimată în documentele contabile, având ca rezultat diminuarea obligaţiilor fiscale datorate pentru perioada verificată, provocând astfel un prejudiciu bugetului de stat în sumă totală de 227.758.648 RON, pentru perioada 2006 - 2012.

Totodată, s-a ridicat problema stabilirii realităţii şi legalităţii achiziţiilor efectuate de intimată de la furnizorii de bunuri şi servicii, constatările organelor de inspecţie fiscală fiind în sensul că nu pot fi identificate operaţiunile economice privind prestaţiile efectuate şi nu se poate verifica realitatea fenomenului economic pentru livrări de bunuri/servicii.

În ceea ce priveşte impozitul pe profit aferent cheltuielilor în sumă de 6.210.925 RON, reprezentând contravaloarea mesei zilnice, acordate şi neimpozitate salariaţilor şi TVA aferentă în sumă de 3.661.823 RON, instanţa de fond a reţinut în mod eronat că aceste cheltuieli se includ în excepţiile de la plata impozitului pe venit, prevăzute de art. 55 alin. (4) lit. b) C. fisc.

În conformitate cu prevederile art. 21 alin. (1) şi alin. (4) lit. l) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în categoria cheltuielilor nedeductibile sunt cuprinse cheltuielile cu valoarea lunară a mesei acordate gratuit salariaţilor, care nu a fost impozitată cu titlu de venit de natură salarială şi nu a fost acordată conform prevederilor legale în materie.

În raport de prevederile art. 32 din Contractul colectiv de muncă unic la nivelul ramurii de gospodărie comunală, locativă şi transporturi locale (serviciilor comunitare de utilităţi publice) pe anii 2007 - 2011, instanţa de fond a reţinut în mod greşit că obligaţia de asigurare a unei mese calde este inclusă în contractul colectiv de muncă.

Mai mult, intimata nu a prezentat documente justificative privind recepţia şi distribuirea porţiilor de hrană salariaţilor şi nici situaţii privind evidenţa salariaţilor care au beneficiat de masa zilnică gratuită sau situaţii privind contravaloarea lunară a mesei zilnice gratuite, primite de salariaţii beneficiari.

În ceea ce priveşte impozitul pe profit aferent cheltuielilor în sumă de 4.192.170 RON, reprezentând achiziţii de bunuri de la societatea B. S.R.L. şi TVA aferentă în sumă de 686.074 RON, instanţa de fond a reţinut în mod greşit că în baza principiului neutralităţii TVA, autorităţile fiscale nu pot refuza dreptul de deducere pentru motivul că emitentul facturii este inactiv fiscal, acest raţionament fiind în contradicţie cu dispoziţiile art. 21 alin. (4) lit. r) din C. fisc.

Astfel, în perioada trimestrelor IV 2006 - IV 2007, societatea B. S.R.L. a emis facturi fiscale deşi a fost declarată contribuabil inactiv iar intimata a înregistrat în contabilitate aceste facturi, care nu produc efecte juridice din punct de vedere fiscal, inclusiv deductibilitatea cheltuielilor şi dreptul de a deduce taxa pe valoarea adăugată înscrisă în acestea.

Aşadar, cheltuielile înregistrate în evidenţa contabilă, care au la bază un document emis de un contribuabil inactiv, al cărui certificat de înregistrare fiscală a fost suspendat prin Ordinul Preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, nu sunt deductibile la calculul profitului impozabil.

Referitor la cheltuielile efectuate cu sponsorizarea echipei de handbal a Clubului Sportiv A., instanţa de fond a reţinut în mod eronat că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 42 lit. f) C. fisc. , în condiţiile în care veniturile realizate de diverse persoane fizice, ca urmare a plăţilor efectuate de intimată în baza contractelor de sponsorizare, nu sunt venituri de natura sumelor primite din sponsorizare şi nici venituri din salarii.

În urma analizării contractelor de sponsorizare, organele de inspecţie fiscală au constatat că în legătură cu persoanele fizice care sunt înscrise în calitate de beneficiari ai sponsorizărilor, nu rezultă care sunt domeniile în care îşi desfăşoară activităţile fără scop lucrativ recunoscute de către o persoană juridică fără scop lucrativ sau de către o instituţie publică ce activează în domeniul pentru care se solicită sponsorizarea, cerinţe instituite în mod expres de dispoziţiile art. 1 şi art. 4 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 32/1994.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-reclamantă societatea A. S.A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând, în esenţă, apărările formulate pe parcursul soluţionării litigiului în primă instanţă.

4.2. Prin notele scrise înregistrate la dosarul cauzei la data de 27.09.2016, intimata-pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a formulat concluzii de admitere a recursului declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 28 martie 2018, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 16 octombrie 2018, Înalta Curte a stabilit termenul pentru judecata pe fond a recursului, constatând că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigenţelor dispoziţiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală este fondat, în limitele şi pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Prin Decizia nr. 311/30.09.2014 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, supusă controlului de legalitate, s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei administrative formulate de societatea reclamantă A. S.A. împotriva Deciziei de impunere nr. x/27.05.2014, pentru suma de 227.758.648 RON, reprezentând obligaţii fiscale în materie de TVA, impozit pe profit, precum şi obligaţii fiscale accesorii, până la soluţionarea cauzei penale (pct. 1 din decizie), a fost respinsă contestaţia, ca neîntemeiată, pentru suma de 13.040.005 RON, reprezentând obligaţii fiscale în materie de TVA, impozit pe profit, impozit pe profit din alte surse şi contribuţie pentru asigurări de sănătate, precum şi obligaţii fiscale accesorii (pct. 2 din decizie) şi a fost respinsă, ca nemotivată, contestaţia formulată pentru suma de 1.896.864 RON, reprezentând obligaţii fiscale în materie de TVA şi obligaţii fiscale accesorii (pct. 3 din decizie).

În ceea ce priveşte soluţia primei instanţe de obligare a pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor la soluţionarea pe fond a contestaţiei formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x/27.05.2014, privind obligaţiile fiscale suplimentare în sumă totală de 227.758.648 RON (pct. 1 din Decizia nr. 311/30.09.2014), criticile recurentei-pârâte sunt nefondate.

În mod judicios prima instanţă a reţinut că, în cauză, nu operează dispoziţiile art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, întrucât nu s-a dovedit existenţa indiciilor de săvârşire a unei infracţiuni, determinante asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, simplul fapt al sesizării organelor de urmărire penală, nu echivalează cu dovedirea existenţei indiciilor de săvârşire a unei infracţiuni, în condiţiile în care, în perioada de timp scursă de la data sesizării Direcţiei Naţionale Anticorupţie (în anul 2014) şi până la data soluţionării prezentei căi de atac, bănuiala existenţei unor fapte de natură penală nu a fost confirmată prin începerea urmăririi penale.

În acest context, având în vedere perioada îndelungată de timp de la emiterea Deciziei nr. 311/30.09.2014, măsura suspendării în discuţie nu se mai impune, durata procedurii administrative devenind nerezonabilă, ceea ce ar conduce la încălcarea dreptului la un proces echitabil şi ar avea consecinţe grave pentru buna desfăşurare a activităţii societăţii reclamante.

În ceea ce priveşte cheltuielile reprezentând contravaloarea mesei zilnice acordate de către societatea reclamantă salariaţilor săi, instanţa de fond a apreciat că aceste cheltuieli sunt deductibile, întrucât pe de o parte, nu sunt venituri salariale care trebuiau impozitate de angajat, iar pe de altă parte, cheltuielile respective au fost necesare pentru desfăşurarea în bune condiţii a activităţii angajaţilor, activitate care a generat venituri impozabile la nivelul societăţii.

În dezacord cu opinia exprimată de judecătorul fondului, instanţa de control judiciar reţine că, în cauză, operează dispoziţiile art. 21 alin. (4) lit. l) C. fisc. , potrivit cărora nu sunt deductibile cheltuielile salariale şi/sau asimilate acestora, care nu sunt impozitate la angajat, cu excepţia prevederilor titlului III.

Astfel, conform prevederilor art. 21 alin. (1) din C. fisc. , aplicabile în materia impozitului pe profit, sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, inclusiv cele reglementate prin acte normative în vigoare.

În acest sens, prevederile art. 14 din Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006, stabilesc următoarele:

"Alimentaţia de protecţie se acordă în mod obligatoriu şi gratuit de către angajatori persoanelor care lucrează în condiţii de muncă ce impun acest lucru şi se stabileşte prin contractul colectiv de muncă şi/sau contractul individual de muncă."

Potrivit art. 32 alin. (1) din contractul colectiv de muncă unic la nivelul ramurii de gospodărie comunală, locativă şi transporturi locale pe anii 2007 - 2011, înregistrat la Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei sub nr. x/21.03.2007:

"Pentru prestarea activităţii în locurile de muncă cu condiţii grele, periculoase, nocive, penibile sau altele asemenea, salariaţii au dreptul, după caz, la sporuri care se adaugă la salariul de bază, durată redusă a timpului de lucru, alimentaţie de întărire a rezistenţei organismului, echipament de protecţie gratuit, materiale igienico-sanitare, concedii suplimentare, astfel cum au fost prevăzute în contractele colective de muncă încheiate la nivel de grup de unităţi şi unităţi."

În speţă, în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societăţii intimate şi nici în contractele individuale de muncă ale salariaţilor, analizate de către organele de inspecţie fiscală, nu este prevăzut dreptul angajaţilor societăţii la acordarea mesei zilnice gratuite.

În condiţiile arătate, cheltuielile în litigiu nu se includ în excepţiile de la plata impozitului pe venit, prevăzute de art. 55 alin. (4) lit. b) C. fisc. , astfel cum au fost explicate în punctul 82 din Normele metodologice emise pentru aplicarea acestui articol, reprezentând cheltuieli salariale care trebuiau impozitate la angajat.

Totodată, în mod întemeiat organele fiscale au constatat că intimata-reclamantă nu a prezentat documente în justificarea deciziei de a acorda salariaţilor masa zilnică gratuită, conform prevederilor legale incidente sau unui act normativ ce prevede obligativitatea acordării mesei zilnice, şi nu a indicat criteriile de stabilire a categoriilor de salariaţi care beneficiază de acest drept, motiv pentru care, nu se poate reţine că masa zilnică gratuită a constituit alimentaţie gratuită sau a fost impusă de lege.

Înalta Curte nu împărtăşeşte opinia exprimată de judecătorul fondului nici în ceea ce priveşte TVA-ul aferent cheltuielilor în discuţie, reţinând că, în speţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile pct. 6 alin. (9) lit. c) din Normele metodologice de aplicare a art. 128 alin. (8) C. fisc.

Potrivit înscrisurilor existente la dosar, cheltuielile reprezentând contravaloarea mesei zilnice acordate salariaţilor au fost înregistrate în baza facturilor emise de societatea de catering şi în perioada 01.01.2007 - 30.09.2012, intimata-reclamantă şi-a exercitat dreptul de deducere a TVA aferentă acestor facturi.

Astfel, societatea reclamantă a achiziţionat produse pentru care a dedus TVA din factura emisă de furnizor şi le-a pus la dispoziţia altor persoane cu titlu gratuit, această operaţiune fiind asimilată unei livrări de bunuri efectuate cu plată, pentru care societatea avea obligaţia colectării TVA, conform prevederilor art. 128 alin. (4) lit. b) C. fisc.

Prin urmare, în mod întemeiat organele de inspecţie fiscală au stabilit că sunt nedeductibile la calculul profitului impozabil cheltuielile cu masa zilnică acordată gratuit angajaţilor şi au stabilit suplimentar impozit pe profit în sumă de 993.748 RON şi TVA în sumă de 3.661.823 RON, la care s-au calculat accesorii aferente.

Cu privire la cheltuielile reprezentând costul de achiziţie al containerelor şi pubelelor de la societatea B. S.R.L., societate inactivă, în mod corect prima instanţă a reţinut că acestea sunt deductibile, în condiţiile în care, facturile prezentate de societatea reclamantă pentru achiziţionarea containerelor şi a pubelelor cuprindeau toate informaţiile prevăzute de art. 155 alin. (5) din C. fisc. , iar furnizorul B. S.R.L. a colectat TVA aferentă livrărilor realizate către reclamantă.

Această concluzie se întemeiază pe principiul neutralităţii TVA, statuat în Directiva CE nr. 112/2006 privind sistemul comun de TVA, precum şi în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care a decis că autorităţile fiscale naţionale nu pot refuza dreptul de deducere pentru motivul că emitentul facturii nu mai dispune de autorizaţie de întreprinzător individual, adică este inactiv, şi în consecinţă, nu mai are dreptul de a-şi utiliza numărul de înregistrare fiscală atunci când această factură cuprinde toate informaţiile prevăzute.

Mai mult, societatea B. S.R.L. a fost declarată inactivă prin OMF nr. 586/25.07.2006, publicat în Monitorul Oficial nr. 726/24.08.2006, rezultând astfel că la data începerii relaţiilor comerciale, respectiv 22 decembrie 2005, furnizorul reclamantei nu era declarat inactiv.

Criticile recurentei-pârâte vizând aprecierile primei instanţe în privinţa cheltuielilor achitate cu titlu de sponsorizare către persoane fizice, sunt fondate.

În fapt, în anii 2007, 2008, 2009 şi 2011, în evidenţa contabilă a societăţii reclamante, în rulajul debitor al contului 6233 - Sponsorizări, au fost înregistrate cu titlu de cheltuieli de sponsorizare, plăţile efectuate către un număr de 36 persoane fizice, în temeiul unor contracte intitulate "contracte de sponsorizare".

Organele de inspecţie fiscală au constatat că veniturile realizate de aceste persoane fizice, ca urmare a plăţilor efectuate de societate în baza contractelor menţionate, nu sunt venituri de natura sumelor primite din sponsorizare şi nici venituri din salarii, şi au procedat la recalificarea veniturilor obţinute de persoanele fizice drept venituri din alte surse, reglementate de art. 78 Codul fiscal, pentru care societatea reclamantă avea obligaţia să reţină un impozit pe venit de 16%, potrivit art. 79 C. fisc.

În acord cu susţinerile recurentei-pârâte, instanţa de control judiciar reţine că operaţiunile înregistrate în evidenţa contabilă a societăţii reclamante cu titlu de sponsorizări a unor persoane fizice, nu se încadrează în categoria operaţiunilor reglementate de art. 1 şi art. 4 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 32/1994 privind sponsorizarea.

Conform dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din actul normativ menţionat, "Sponsorizarea este actul juridic prin care două persoane convin cu privire la transferul dreptului de proprietate asupra unor bunuri materiale sau mijloace financiare pentru susţinerea unor activităţi fără scop lucrativ desfăşurate de către una dintre părţi, denumită beneficiarul sponsorizării."

Prevederile art. 4 alin. (1) lit. d) din legea menţionată stabilesc că poate fi beneficiar al sponsorizării, "orice persoană fizică cu domiciliul în România a cărei activitate în unul dintre domeniile prevăzute la lit. a) este recunoscută de către o persoană juridică fără scop lucrativ sau de către o instituţie publică ce activează în domeniul pentru care se solicită sponsorizarea."

În cauză, contractele prezentate de intimata-reclamantă, denumite generic "contracte de sponsorizare", au drept obiect, potrivit art. 1 alin. (11) din fiecare contract, obligaţia beneficiarului de a asigura sponsorului o "campanie de promovare a numelui/siglei/brand-ului A.", fără a exista menţiuni cu privire la activităţile fără scop lucrativ susţinute prin sponsorizare.

De asemenea, din conţinutul contractelor nu rezultă ce calitate au persoanele fizice beneficiare, care este domeniul în care acestea activează, precum şi dacă activităţile desfăşurate de aceste persoane fizice sunt recunoscute de către o persoană juridică fără scop lucrativ sau de către o instituţie publică ce activează în domeniul pentru care se solicită sponsorizarea, condiţii prevăzute pentru beneficiarii sponsorizării, conform art. 4 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 32/1994.

În condiţiile arătate, veniturile realizate de persoanele fizice, ca urmare a plăţilor efectuate de societatea reclamantă în baza contractelor în discuţie, nu constituie sume primite cu titlu de sponsorizare şi pe cale de consecinţă, în speţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 42 lit. f) din C. fisc. , potrivit cărora sumele primite de persoane fizice cu titlu de sponsorizare reprezintă venituri neimpozabile.

Totodată, veniturile obţinute de persoanele fizice nu sunt de natură salarială, întrucât între societatea intimată şi aceste persoane nu există o relaţie de angajare, iar activităţile menţionate ca obiect al contractelor de sponsorizare nu sunt activităţi independente, conform prevederilor pct. 67 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a art. 55 din C. fisc.

Prin urmare, în mod judicios organele de inspecţie fiscală au reîncadrat veniturile realizate de persoanele fizice în categoria veniturilor din alte surse şi în baza art. 79 din C. fisc. , au stabilit impozit pe veniturile din alte surse în sumă de 621.257 RON şi contribuţie lunară pentru asigurările de sănătate în sumă de 248.275 RON, la care s-au calculat accesorii aferente.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerente expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune admiterea recursului declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, casarea în parte a sentinţei atacate şi, rejudecând cauza, va admite, în parte, cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta Societatea A. S.A. şi va dispune anularea parţială a Deciziei nr. 311/30.09.2014 şi a Deciziei de impunere nr. x/27.05.2014, în privinţa obligaţiilor fiscale suplimentare în cuantum de 686.074 RON reprezentând TVA, 670.747 RON reprezentând impozit pe profit, precum şi a accesoriilor aferente acestora, rezultate din tranzacţiile încheiate de reclamantă cu Societatea B. S.R.L., urmând a fi menţinute dispoziţiile sentinţei referitoare la anularea pct. 1 al Deciziei nr. 311/30.09.2014.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva Sentinţei civile nr. 56 din 8 martie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa atacată şi, rejudecând:

Admite în parte cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta Societatea A. S.A., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

Dispune anularea parţială a Deciziei nr. 311 din 30.09.2014 privind soluţionarea contestaţiei administrative şi a Deciziei de impunere privind obligaţiile suplimentare de plată nr. x din 27.05.2014, în privinţa obligaţiilor fiscale suplimentare în cuantum de 686.074 RON, reprezentând TVA, 670.747 RON, reprezentând impozit pe profit, precum şi a accesoriilor aferente acestora, rezultate din tranzacţiile încheiate de reclamantă cu Societatea B. S.R.L.

Menţine dispoziţiile sentinţei referitoare la anularea punctului 1 al Deciziei nr. 311 din 30.09.2014 privind soluţionarea contestaţiei administrative.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 martie 2019.

Procesat de GGC - NN