Legality of railway compensation and metro fare discounts without approved governmental updates; scope of review for administrative audit measures

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1 Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal la data de 21 noiembrie 2016 sub nr. x/2016, reclamantul Ministerul Transporturilor a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună suspendarea Încheierii nr. 111/112 din 27 octombrie 2016 prin care a fost respinsă, în mod neîntemeiat, contestaţia formulată împotriva măsurile dispuse la punctele II.7, I.8 şi II.9 prin Decizia nr. 111/13 din 29 august 2016, suspendarea Deciziei nr. 111/13 din 29 august 2016, anularea Încheierii nr. 111/112 din 27 octombrie 2016, anularea parţială a Deciziei nr. 111/13 din 29 august 2016 în sensul anulării măsurilor dispuse la punctele II.7, I.8 şi II.9 şi anularea parţială a procesului-verbal de constatare întocmit cu ocazia acţiunii de audit financiar efectuate asupra contului de execuţie a bugetului de stat la Ministerul Transporturilor pe anul 2015, proces-verbal înregistrat la Ministerul Transporturilor sub numărul 26966 din 21 iulie 2016 în sensul anulării măsurilor dispuse la punctele 7, 9, şi 10 cu consecinţa suspendării masurilor dispuse de Curtea de Conturi la punctele II.7, I.8 şi II.9 prin Decizia NR. 111/13 din 29 august 2016 până la soluţionarea definitivă a prezentei cauze şi anularii măsurilor dispuse de Curtea de Conturi la punctele II.7, I.8 şi II.9 din Decizia nr. 111/13 din 29 august 2016 ca fiind netemeinice şi nelegale.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 2168 din 8 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Ministerul Transporturilor, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, ca neîntemeiată.

A respins cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta A., ca neîntemeiată.

2. Recursul

2.1 Cererile de recurs

Împotriva sentinţei civile atacate au formulat recurs reclamantul Ministerul Transporturilor şi intervenienta A., criticând soluţia instanţei de fond pentru motive de nelegalitate.

Recursul reclamantului Ministerul Transporturilor

Recurentul Ministerul Transporturilor a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, recurentul a criticat sentinţa în ceea ce priveşte soluţia dispusă cu privire la suspendare, deoarece instanţa a soluţionat în mod greşit primul capăt de cerere din acţiunea promovată.

Se apreciază că instanţa de fond a nesocotit atât normele de drept material incidente cât şi practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a reţinut în jurisprudenţa sa constantă că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze (a analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Or, în cauză, instanţa de fond nu a procedat la verificarea împrejurărilor de fapt şi de drept care să fie de natură să-i creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actelor administrative a căror suspendare s-a solicitat, ci reţinând considerentele avute în vedere cu privire la cererea de anulare, a constatat în mod greşit că nu este îndeplinită condiţia cazului bine justificat.

Recurentul a promovat şi un recurs separat în care a criticat soluţia asupra capătului principal al acţiunii sale, referitor la anularea actului administrativ atacat.

În legătură cu soluţia pe fond a susţinut, în primul rând, că încheierea pronunţată de Curtea de Conturi este nemotivată, iar persoanele cu atribuţii de control din cadrul Comisiei de soluţionare a contestaţiilor nu au analizat obiecţiunile şi nu au procedat la reanalizarea aspectelor susţinute de recurent, ci şi-au însuşit fără nicio analiză prealabilă punctul de vedere al auditorilor publici externi, preluând fragmente din Procesul-verbal de constatare în cuprinsul încheierii, fără a prezenta argumentele şi raţionamentele care au dus la soluţia de respingere a contestaţiei ministerului.

În acest context, afirmaţia instanţei de fond că nepreluarea şi neînsuşirea punctelor de vedere în perioada efectuării controlului şi a soluţionării contestaţiei de către Curtea de Conturi nu echivalează cu o nemotivare a actului administrativ nu are suport nici în fapt şi nici în drept, pentru simplul motiv că se referă la motive străine de natura cauzei.

Instanţa de fond avea obligaţia să analizeze situaţia de fapt şi de drept în contextul argumentelor prezentate şi al examinării probatoriului administrat şi nu să se rezume la o analiză sumară.

Luând în considerare aspectele enunţate, hotărârea instanţei de fond apare ca nemotivată, constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil şi este vădit contrară garanţiilor instituite de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, respectiv dreptul la un proces echitabil, care presupune în abordarea Curţii Europene atât "egalitatea armelor" cât şi "motivarea hotărârii".

A mai susţinut recurentul că a învederat instanţei de fond toate demersurile întreprinse de minister în calitate de autoritate în domeniu, demersuri care au fost materializate, astfel cum a demonstrat prin apărările formulate şi înscrisurile depuse.

În acest sens invocă Adresa 83/EV/2016 emisă de Direcţia Transport Feroviar a Ministerului Transporturilor depusă cu cererea de chemare în judecată, au fost formulate adrese către operatorii de transport feroviar încă din data de 28 noiembrie 2014, fapt ce echivalează cu începerea demersurilor pentru încheierea actelor adiţionale nr. x pe anul 2015 la contractele de servicii publice în transportul feroviar de călători pentru perioada 2012 - 2015 aprobate prin H.G. nr. 74/2012, prin H.G. nr. 455/2014 şi prin H.G. nr. 1112/2014.

Au fost ţinute numeroase şedinţe cu operatorii de transport feroviar, direcţiile de specialitate exprimându-şi punctul de vedere cu privire la modificările solicitate de operatori, fapt ce a condus la prelungirea procedurii de avizare a actelor adiţionale, din motive neimputabile Ministerului Transporturilor.

La toate acestea s-au adăugat modificările intervenite în structura Guvernului României fapt ce a necesitat refacerea înscrisurilor cu consecinţa reluării procedurii de avizare.

Mai mult, aşa precum reiese din Adresa nr. x din 5 ianuarie 2016 emisă de Direcţia Transport Feroviar, şi ministerele avizatoare au avut observaţii şi propuneri cu privire la aceste proiecte, fapt ce a generat prelungirea procedurii pe circuitul extern de avizare.

Se mai arată că temeiul legal în baza căruia au fost acordate compensaţii operatorilor feroviari în anul 2015 este dat de următoarele:

Compensaţiile operatorilor feroviari sunt acordate în baza Contractului de servicii publice aprobat prin H.G. nr. 74/2012, pentru servicii publice, definite potrivit O.U.G. nr. 12/1998: "Transportul feroviar public constituie, prin natura sa, un sector strategic de interes naţional, reprezintă un serviciu public esenţial pentru societate, contribuie la libera circulaţie, la rezolvarea unor interese majore ale economiei, la deplasarea persoanelor cu un grad înalt de siguranţă, în condiţii ecologice, eficiente şi îndeplineşte sarcini specifice pentru nevoile de apărare a ţării."

Contractul de servicii publice aprobat prin H.G. nr. 74/2012 are valabilitate, potrivit alin. (2) a Art. 2 până la 31 dec. 2015, fără a exista o condiţie pusă în mod expres că în lipsa actului adiţional aferent anului 2015 contractul devine nul.

Art. 3 alin. (13) din Contract are următorul conţinut:

"Prestarea serviciilor ce fac obiectul prezentului contract nu poate fi întreruptă şi nici suspendată din niciun motiv, excepţie făcând cazurile de forţa majoră prevăzute de lege".

Art. 4 alin. (1) şi (2) din Contract stabilesc ca obligaţii ale ministerului:

"Ministerul Transporturilor va aloca lunar sumele compensatorii cuvenite operatorului în condiţiile legii, urmând ca până la data de 31 ianuarie a anului următor societatea să prezinte Ministerului Transporturilor dovada confirmată de C.F.R. SA a efectuării pachetului minim social contractat, precum şi declaraţia pe propria răspundere privind realizarea volumului de călători-km prevăzut în contractele de servicii publice aprobate.

După aprobarea legii bugetului de stat şi a trimestrializării bugetului, Ministerul Transporturilor va aduce la cunoştinţa operatorului repartizarea pe trimestre a subvenţiei prin document aprobat de ordonatorul principal de credite."

Fiecare operator a primit filă de "Repartizare a creditelor bugetare în anul 2015" aprobată de Ordonatorul principal de credite, cu încadrare în prevederile Legii bugetului pe anul 2015 şi a trimestrializării aprobate de Ministerul Finanţelor Publice.

De altfel, toţi operatorii au semnat actul adiţional şi au respectat indicatorii asumaţi în anul 2015, făcând dovada executării serviciului public prin declaraţiile pe proprie răspundere a numărului de călători-km transportaţi atât luna de lună, cât şi pe total an 2015; au avut şi au prezentat anexa nr. 2 avizată de DGRFP până la inclusiv luna noiembrie şi decembrie; au prezentat confirmarea CN CFR SA pentru pachetul minim social realizat în anul 2015.

Având în vedere caracterul de serviciu public social, continuu şi obligatoriu aşa cum este definit în art. 1 alin. 3 al O.U.G. nr. 12/1998, pentru efectuarea căruia operatorul este îndreptăţit să primească compensaţie, în fiecare an, până la aprobarea actelor adiţionale cu încadrare în sumele aprobate prin legea bugetului de stat, au fost acordate sume de la bugetul de stat în limita a 1/12 din bugetul cel mai mic al anului anterior sau al anului în curs - ca în cazul anului 2015.

În opinia recurentului, constatările instanţei de la paragrafele 3, 4 şi 5 ale filei 17 din sentinţă cu privire la stabilirea tarifului de călătorie simplă pentru călătoria cu metroul utilizate la calculul contravalorii aferente gratuităţilor acordate pentru beneficiarii Legii nr. 341/2004 sunt nefondate. Motivul este dat de faptul că acest tarif a fost stabilit cu respectarea legislaţiei privind aprobarea tarifelor, respectiv a O.U.G. nr. 36/2001 şi a H.G. nr. 669/2001, acte normative în vigoare care nu prevedeau obligativitatea aprobării prin ordin de ministru al tarifului pentru titlul/titlurile de călătorie cu metroul.

Apreciază că instanţa de fond se află în eroare deoarece din prevederile legale incidente reiese obligaţia ministerului de a acoperi diferenţele dintre venituri şi cheltuieli, cheltuieli care oricum nu sunt acoperite prin acordarea acestor subvenţii, datorită unor factori precum creşterea nivelului cheltuielilor într-un ritm mai accentuat decât creşterea veniturilor rezultate din transportul unui număr mai mare de călători şi insuficienţa subvenţiilor acordate de la bugetul de stat pentru susţinerea serviciului public.

Oricum, din punct de vedere economic, atât venitul cât şi cheltuiala generate de călătoria respectiva sunt înregistrate în evidenţa contabila la momentul efectuării, şi nu sunt afectate de nici o altă eventuală reducere sau facilitate, deoarece călătoria în totalitate este tratată ca o facilitate care implică o cheltuială generată fără un venit corespunzător obţinut în momentul respectiv, încasarea veniturilor aferente călătoriei respective se realizează după o perioadă de circa 6 - 8 luni, generând astfel un gol financiar societăţii, serviciul respectiv nu comportă o încasare în avans semnificativă, pentru a putea să genereze un tarif unitar redus faţă de cel utilizat la momentul efectuării călătoriei.

Lăsând la o parte faptul că instanţa de fond nu a cercetat susţinerile şi înscrisurile doveditoare ale Ministerului Transporturilor, susţineri pe care dacă le-ar fi analizat ar fi reţinut în mod just că instituţia a întreprins toate demersurile prevăzute de lege pentru recuperarea debitului, instanţa de fond îşi depăşeşte atribuţiile judecătoreşti şi mai mult de atât, intervine fără drept în activitatea juridică desfăşurată pentru apărarea intereselor ministerului. Un astfel de precedent ar crea premisele unui cadru legal în care activitatea desfăşurată de o instituţie publică este pusă la îndoială şi evaluată de o instanţă de judecată, ingerinţă de natură a afecta grav principiul separaţiei puterilor în stat.

Instanţa de fond nu poate afirma că a simulat formularea unor acţiuni judiciare şi exercitarea unor căi de atac în vederea recuperării debitului, deoarece a demonstrat ca a depus toate diligentele şi mai mult decât atât, obligaţia de exercitare a căilor de atac/apărare/protejare a intereselor instituţiei noastre este de diligentă şi nu de rezultat, adevăr pe care şi instanţa de fond îl admite la ultima frază a paragrafului 2 de la fila x din sentinţă.

Urmând un raţionament rezultat din preluarea motivelor invocate de pârâtă şi din interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material aflate în vigoare şi nesocotirea/ignorarea principiilor de drept, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală.

Recursul intervenientei A.

Recurenta A. a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

O primă critică se referă la modalitatea în care instanţa de fond a respins în mod neîntemeiat şi nefondat măsura suspendării celor dispuse de către CCR la punctul II.9 din Decizie.

Se arată în primul rând, că pe măsura suspendării, hotărârea fondului este nemotivată, deoarece instanţa de fond s-a mulţumit doar la a face afirmaţia potrivit căreia în cauză, nu este îndeplinită condiţia cazului bine justificat.

Însă, recurenta susţine că în cauză, se impunea suspendarea punctului arătat mai sus, deoarece în decizia pronunţată intimata pârâtă nu a motivat nici în fapt nici în drept măsurile dispuse.

Se mai arată că intimata pârâtă nu a indicat niciun act normativ sau prevederi legale care sa fi fost încălcate de către entitatea verificată şi care să instituie obligaţii în sensul în care auditorii publici externi au interpretat demersurile întreprinse de instituţia în cauză (dispoziţii legale privire la înscrierea în contabilitate şi ţinerea evidenţei contabile, atribuţii ale consilierilor juridici rezultate din fişa postului sau din lege, încălcate de către acest acte din care să rezulte demersurile necesare şi eficiente necesare pentru recuperarea debitului etc). Ori, interpretarea în manieră proprie a înscrisurilor puse la dispoziţie de către minister şi hotărârilor instanţelor de judecata precum şi preluarea în mod trunchiat a unor fragmente din cuprinsul acestora din urmă (cu ignorarea cu desăvârşire a celor reţinute în chiar considerentele respectivelor hotărâri judecătoreşti, constatări care duc la alte concluzii decât cele dispuse de către instanţe prin dispozitiv) nu echivalează cu arătarea temeiul de drept şi de fapt aşa după cum prevăd dispoziţiile art. 223 din Regulamentul Curţii de Conturi.

Astfel, susţine că organele cu atribuţii de control şi comisia de soluţionare a contestaţiilor sesizata cu soluţionarea Contestaţiei Ministerului Transporturilor nr. 33056 din 23 septembrie 2016, nu au analizat obiecţiunile şi nu a procedat la reanalizarea aspectelor susţinute de instituţie, ambele însuşindu-şi fără nicio analiză prealabilă, punctul de vedere al auditorilor publici externi.

Apreciază recurenta că auditorii publici externi au procedat cu încălcarea dispoziţiilor art. 12,13 şi 15 din Regulamentul Curţii de Conturi, în sensul că au analizat motivele de casare sau reformare promovate în căile de atac sub aspectul temeiniciei şi a probatoriului administrat, atribute ce intră în competenţa exclusivă a instanţelor de judecată. Mai mult chiar, substituindu-se instanţelor de judecată şi celor menţionate de către aceste instanţe în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti pronunţate în Dosarul nr. x/2007 aflat pe rolul Tribunalului Dolj, Dosarul nr. x/2007 aflat pe rolul Judecătoriei Craiova, şi în Dosarul nr. x/2009 aflat pe rolul Tribunalului Dolj a statuat faptul că nu instituţia nu s-a înscris la masa credală şi că s-a produs un prejudiciu care trebuie recuperat de la persoanele vinovate.

Totodată, pârâta nu s-a mulţumit cu a constata "modul deficitar în care ministerul a înţeles să susţină în faţa instanţelor de judecată demersurile necesare pentru recuperarea prejudiciului" ci a procedat la analizarea actelor şi lucrărilor Dosarului nr. x/2007 aflat pe rolul Tribunalului Dolj, ale Dosarului nr. x/2007 aflat pe rolul Judecătoriei Craiova, ale Dosarului nr. x/2009 aflat pe rolul Tribunalului Dolj şi ale Dosarul nr. x/2005, aflat pe rolul Tribunalului Dolj şi mai mult chiar au formulat opinii cu privire la acţiunile întreprinse de reprezentanţii Ministerului Transporturilor în aceste dosare.

S-a mai precizat că în cauză este îndeplinită şi cea de-a doua condiţie a suspendării actului administrativ şi anume evitarea producerii unei pagube iminente. Dar, instanţa de fond nu a analizat aceste aspecte.

Cu privire la soluţia privind anularea măsurilor dispuse de Curtea de Conturi, recurenta-intervenientă susţine că instanţa de fond nu a motivat, nu a pus în discuţia părţilor şi nici nu a soluţionat aspectele învederate în cererea de intervenţie legate de tardivitatea cererii de înscriere la masa credală a societăţii debitoare.

Astfel, prin documentele contestate prin cererea iniţială i se imputa faptul că nu ar fi depus în termen legal la dosarul de insolvenţă cererea de înscriere la masa credală şi documentele necesare pentru susţinerea acesteia printre care şi contractul de vânzare-cumpărare acţiuni, împreună cu anexa 4 la acest contract, unde erau prevăzute penalităţile şi dobânzile aferente debitului deja achitat, acesta fiind motivul admiterii contestaţiei şi eliminarea creanţei recurente- reclamante din tabelul creditorilor.

În primul rând, arată că instanţele anterioare dar şi Curtea de conturi prin documentele contestate au reţinut în mod total greşit culpa sa în imposibilitatea recuperării creanţei Ministerului. Acţiunea iniţială prin care au fost cerute dobânzile şi penalităţile împotriva societăţii debitoare înainte de intrarea sa în insolvenţă nu a fost gândită şi redactată de către intervenientă, ci de către alţi consilieri juridici, aceasta preluând de la colegii săi, acţiunea deja formulată fără a avea posibilitatea să o modifice, expirând deja termenul prevăzut de lege de modificare a acţiunii. Astfel încât, culpa redactării greşite a petiţiei în fapt sau drept nu-i aparţine în niciun fel.

Ulterior a fost acuzată că a redactat greşit recursul împotriva hotărârii prin care a fost respinsă obligarea societăţii debitoare la plata dobânzilor şi penalităţilor şi cererea în anulare, instanţa de fond reţinând chiar că recursul a fost motivat în mod formal. Într-adevăr aceste cereri au fost redactate de intervenientă, însă nu este vina sa în niciun fel faptul că societatea debitoare a intrat în insolvenţă pe parcursul desfăşurării procesului de recurs, acesta nemaifiind judecat.

Apoi, intervenientei i s-a imputat că nu a depus în termen cererea de înscriere la masa credală şi Contractul de vânzare-cumpărare acţiuni nr. x din 5 noiembrie 2004 încheiat între Ministerul Transporturilor şi SC B. SRL.

Pe aspectul tardivităţii depunerii cererii înscriere la masa credală, susţine că din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, rezultă că Ministerul Transporturilor s-a înscris la masa credală în termen. Astfel, prin Cererea nr. x din 19 iunie 2009, Ministerul Transporturilor s-a înscris la masa credală la data de 22 iunie 2009, cu o lună şi opt zile înainte de termenul limită pentru depunerea cererilor. Acest aspect poate fi lesne verificat, iar pentru aceasta, solicită verificarea filei 7 din Sentinţa comercială nr. 234/2011 ca termenul limită stabilit de instanţă prin sentinţa de deschidere a procedurii pentru depunerea declaraţiilor de înscriere la masa credală a fost 30 iulie 2009.

Din niciunul din actele depuse la dosarul cauzei şi nici din cuprinsul Sentinţei comerciale nr. 234/2011 nu rezultă faptul că instanţa de judecată ar fi pus în vedere Ministerului Transporturilor să depună la dosarul de insolvenţă, Contractul de vânzare-cumpărare acţiuni nr. x din 5 noiembrie 2004 încheiat între Ministerul Transporturilor şi SC B. SRL şi ca DJ nu ar fi depus acest act.

Ori, în temeiul rolului sau activ în cadrul procesului, rol care se concretizează în dreptul şi obligaţia instanţei de judecată de a ordona dovezile pe care le consideră utile în aflarea adevărului în afara celor propuse de părţi şi uneori chiar împotriva susţinerii comune a părţilor, instanţa avea obligaţia de a pune în vedere ministerului să depună acest contract la dosarul cauzei şi deşi judecătorul nu a făcut acest lucru s-a reţinut culpa intervenientei că nu a depus acest act la dosarul cauzei.

Cu toate acestea, acest Contract făcea dovada cu privire la acţionariatul SC C. SA, aspect absolut necesar soluţionării insolvenţei societăţii, ceea ce exclude din capul locului posibilitatea ca acesta să nu fi fost depus la dosarul cauzei.

Recurenta precizează că prin cererea de intervenţie accesorie a solicitat instanţei de fond să constatate faptul ca, A. şi implicit, Direcţia Juridică a depus toate diligenţele şi a înscris Ministerul Transporturilor în termen la masa credală a SC C. SA, a contestat motivat şi în termen decizia instanţei de fond de a scoate Ministerul Transporturilor din Tabelul creditorilor şi a urmat toate căile de atac prevăzute de lege. Mai mult chiar, s-a prezentat la toate termenele de judecată fiind respectate dispoziţiile art. 41 şi 48 din Statutul Consilierilor Juridici.

Nu în ultimul rând a învederat instanţei de fond faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 49 din Statutul consilierilor juridici, obligaţia consilierului juridic este o obligaţie de diligenta, iar nu de rezultat aşa cum în mod greşit a reţinut intimata pârâtă Curtea de Conturi în conţinutul încheierii şi deciziei atacate.

Mai susţine că prin cererea de intervenţie a solicitat să se aibă în vedere faptul ca la întocmirea deciziilor contestate Curtea de conturi nu a analizat corect toate înscrisurile puse la dispoziţie de ministerul Transporturilor.

Din punctul său de vedere instanţa de fond avea obligaţia de a verifica dacă cele constatate de Curtea de Conturi sunt corecte şi corespund realităţii.

O asemenea analiza se impunea întrucât, prin art. 9.13 alin. c) din acest Contract de vânzare-cumpărarea acţiuni, cumpărătorul SC B. SRL s-a obligat ca în termen de 60 de zile de la data transferului dreptului de proprietate asupra acţiunilor către cumpărătorul SC B. SRL, sa asigure plata de către societatea SC C. SA Craiova, a datoriilor Societăţii anterior menţionate.

Aceste datorii constau în dividendele aferente anului 2003 în cuantum de 1.178.935.155 RON precum şi a penalităţilor şi majorărilor de întârziere calculate până la data plăţii efective. Transferul acţiunilor a operat, potrivit Adresei nr. x din 7 ianuarie 2005 din Cabinet Secretar General, la data de 28 decembrie 2004. Ca atare, termenul de 60 de zile curgea de la această dată, îndeplinindu-se la data de 26 februarie 2005.

Susţine intervenienta-recurentă că analizarea dispoziţiilor Contractului nr. x/2004 era esenţială în ceea ce priveşte obligaţia de plata a dobânzilor şi penalităţilor calculate pentru perioada anterioară datei de 28 februarie 2005. Aceasta deoarece clauzele Contractului nr. x/2004 se aplicau cu prioritate consemnând voinţa părţilor.

Curtea de Conturi a reţinut dispoziţiile Sentinţei comerciale nr. 16184 din 31 octombrie 2008 a Judecătoriei Craiova şi caracterul executoriu al acesteia, criticând Ministerul Transporturilor că nu a pus în executare această sentinţă.

Însa, prin considerentele acestei sentinţe civile, instanţa de fond s-a raportat la dispoziţiile art. 9.13 din Contractul de vânzare-cumpărare acţiuni anterior menţionat şi a apreciat că obligaţia de plată a dividendelor s-a stabilit în sarcina SC B. SRL iar, nu a SC C. SA şi ca prin convenţia părţilor s-a stabilit un alt termen pentru plata dividendelor decât cel stabilit prin dispoziţiile art. 111 din Legea nr. 31/1990, şi anume 28 februarie 2005. În consecinţă, instanţa a respins cererea formulată de Ministerul Transporturilor în contradictoriu cu SC C. SA, de obligare a acestei societăţi la plata sumei de 53,818,42 RON reprezentând dobânzi şi penalităţi calculate ca urmare a efectuării cu întârziere a plăţii dividendelor aferente anului 2003, ca nefondată fapt ce nu se datorează culpei sale.

Un alt aspect care trebuia verificat în cadrul Contractului de vânzare-cumpărare acţiuni era: cine avea obligaţia de a plăţi dobânzile şi penalităţile, C. potrivit contractului de vânzare-cumpărare acţiuni sau SC B. SRL.

De asemenea Curtea de Conturi a reţinut caracterul executoriu al sentinţei anterior menţionate, dar a omis să analizeze tocmai conţinutul acesteia şi interpretările pe care instanţa de fond de la Judecătoria Craiova le-a dat clauzelor contractuale.

Este evident că Ministerul Transporturilor se afla în imposibilitatea de a pune în executare un titlu executoriu prin care acestuia nu i se recunoaşte dreptul de creanţă. Mai mult chiar dacă ar fi urmat raţionamentul instanţei de fond, creanţa nu exista şi nici nu ar fi trebuit să se mai înscrie la masa credală.

Motivul pentru care instanţa de fond a apreciat că recursul declarat împotriva Sentinţei civile nr. 234 din 10 februarie 2011 a fost pur formal, e faptul că nu a combătut prin recurs constatările din Sentinţa civilă nr. 16184 din 31 octombrie 2008 dar, analizând motivele de recurs se poate constata că a combătut tocmai aceste motive (că, debitorul este C. iar nu B. SRL, că acesta din urma avea numai o obligaţie de diligenţă şi nu de rezultat, că trebuia să depună diligenţele pentru a o determina pe Societatea C. să plătească).

În consecinţă, măsurile dispuse de Curtea de conturi au fost date în baza unei analize trunchiate a situaţiei de fapt, fără analiza documentelor puse la dispoziţie, instanţa de fond nepronunţându-se asupra acestor aspecte.

Toate aceste argumente au fost învederate prin cererea de intervenţie accesorie însă, în hotărârea atacată nu au fost analizate în niciun fel ceea ce echivalează cu o vătămare prin nepronunţarea asupra fondului cererii de intervenţie admise în principiu.

Recurenta precizează că în speţa de faţă, magistratul ignora cu desăvârşire obligaţia de motivare, cu privire la cele sesizate în cererea de intervenţie, se rezuma a arăta faptul că actele contestate nu cuprind o prevedere expresă cu privire la atragerea la răspundere a direcţiei juridice pentru prejudiciul creat şi că acesta nu produce efecte juridice proprii, însă instanţa de fond nu motivează în niciun fel cu privire la reţinerea culpei subsemnatei şi cu privire la aspectele arătate în cererea de intervenţie.

În atare condiţii, apreciază că instanţa de judecată nu a transpus în conţinutul scriptic al hotărârii raţionamentul pe care l-a avut în vedere în momentul în care a respins ca neîntemeiată cererea de intervenţie deşi a admis-o în principiu. Pe de altă parte, hotărârea criticată nu prezintă argumentele pentru care au fost înlăturate susţinerile recurentei, fapt care echivalează cu o necercetare a cauzei.

În acest caz, susţine că în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. hotărârea instanţei de fond necuprinzând motivele pe care se sprijină ori străine de natura pricinii.

2.2. Apărările formulate în cauză

Intimata Curtea de Conturi a formulat întâmpinare prin care a solicitat în esenţă respingerea ambelor recursuri ca nefondate.

Sub un prim aspect, intimata susţine că recurenta-intervenienta accesorie, prin susţinerile sale şi prin probatoriu administrat, face mai mult decât îi permit prevederile C. proc. civ. şi tinde să transforme cererea de intervenţie accesorie într-una de intervenţie principală.

Practic, prin susţinerile şi pretenţiile sale, recurenta-intervenienta accesorie ignoră amănuntul esenţial că ea se află într-o relaţie de subordonare faţă de partea pentru care a intervenit, în sensul că prezintă argumente ce nu au fost formulate de reclamant (entitatea verificată de Curtea de Conturi) şi care nu au legătură cu constatările consemnate în actul de control şi cu măsurilor dispuse prin decizia contestată, emisă de Curtea de Conturi prin Departamentul III, în regim de putere publică, şi menţinute prin încheierea pronunţată de Comisia de soluţionare a contestaţiilor, constituită la nivelul central al Curţii de Conturi.

De altfel, contrar susţinerilor recurentei-interveniente accesorii, nu sunt incidente motivele de casare, reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din noul C. proc. civ., în sensul că prima instanţă, prin hotărârea pe care a dat-o, nu a încălcat normele de procedură a căror nerespectare să atragă sancţiunea nulităţii hotărârii. Chestiunea tardivităţii cererii de înscriere la masa credală a societăţii debitoare, Sentinţa comercială nr. 234 din 10 februarie 2011, pronunţată de Tribunalul Dolj în Dosarul nr. x/2009, şi invocarea dispoziţiilor art. 49 din Statutul consilierilor juridici, amănunte ridicate de partea potrivnică prin cererea sa de recurs, sunt aspecte asupra cărora prima instanţă nu a fost investită să se pronunţe prin cererea de chemare în judecată, formulată de către entitatea verificată prin reprezentantul său legal. Astfel de susţineri, eventual, recurenta-intervenientă accesorie, le poate prezenta într-un alt cadru procesual, în ipoteza în care angajatorul său, Ministerul Transporturilor, s-ar îndrepta împotriva sa, dacă acesta ar găsi-o responsabilă pentru producerea prejudiciului, cauzat ca urmare a abaterii de la legalitate şi regularitate, constatată de misiunea de audit financiar, desfăşurată de Curtea de Conturi.

Subliniază că, în acest cadru procesual, nu pot fi puse în discuţie hotărâri judecătoreşti irevocabile, ce se bucură de autoritate de lucru judecat, astfel încât în mod corect şi legal prima instanţă a arătat că nu poate efectua verificări cu privire la legalitatea acestora.

Se mai arată că în cuprinsul contestaţiei administrative, entitatea verificată nu a formulat critici concrete sub aspectele susţinute de recurenta-intervenienta accesorie, care sunt substanţial diferite faţă de cele prezentate de recurentul-reclamant. Aşadar, susţineri de natura celor prezentate de recurenta-intervenienta accesorie nu au putut fi examinate în cadrul încheierii, pronunţată de Comisia de soluţionare a contestaţiilor, motiv pentru care apreciem că nici instanţa de fond nu le poate analiza în prezentul cadru procesual fixat de recurentul-reclamant.

Instanţa de contencios administrativ, în mod corect, în temeiul dispoziţiilor art. 8 din Legea contenciosului administrativ şi al prevederilor pct. 223 lit. e) şi pct. 227 din Regulamentul, aprobat prin Hotărârea nr. 155/2014 a Plenului Curţii de Conturi, procedează la analizarea legalităţii încheierii contestate, prin prisma criticilor ridicate de entitatea verificată, şi la soluţionarea cauzei având în vedere aplicarea normelor de procedură incidente, situaţie care nu conduce la nesocotirea dreptului la apărare al părţilor din proces.

Or, se poate lesne observa că recurenta - intervenienta accesorie, de vreme ce nu a urmat procedura prealabilă, reglementată de art. 7 din Legea nr. 554/2004, nu a investit Comisia de soluţionare a contestaţiilor cu o contestaţie împotriva vreunei măsuri dispuse prin decizia contestată. Doar prin criticile formulate pe calea contestaţiei, se poate realiza învestirea şi, totodată, se fixează şi limitele învestirii Curţii de Conturi. În acest caz, pe calea contestaţiei nu au fost indicate în concret criticile pe care recurenta-intervenienta accesorie le are împotriva măsurilor dispuse prin decizia împotriva căreia s-a îndreptat prin cererea adresată direct instanţei de contencios administrativ.

Mai mult decât atât, în mod corect şi legal Curtea de Apel Bucureşti nu a făcut aprecieri cu privire la modalitatea în care entitatea verificată a înţeles să promoveze căile de atac şi să pună în executare hotărârile judecătoreşti obţinute.

Prin urmare, criticile aduse hotărârii pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti din această perspectivă, nu se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., nu suntem în situaţia în care hotărârea pronunţată de prima instanţă să fie lovită de nulitate prin încălcarea anumitor reguli de procedură, reglementate de dispoziţiile legale aici menţionate, recurenta-intervenientă accesorie dând o interpretare eronată, trunchiată şi nereală a motivării Sentinţei civile nr. 2168/08 iunie 2017, pronunţată în mod corect şi legal de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

În privinţa motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimata-pârâtă solicită respingerea acestuia ca nefondat, susţinând că în speţă au fost respectate prevederile art. 425 lit. b) C. proc. civ.

Se arată că că judecătorul fondului a analizat, în mod efectiv, atât argumentele entităţii verificate, Ministerului Transporturilor, cât şi pe cele ale intervenientei accesorii, şi a prezentat, în concret, în raport de natura cauzei, motivele de fapt şi de drept, care au format convingerea sa.

În ceea ce priveşte motivele de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. apreciază că acestea sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite.

Cu referire la respingerea solicitării privind anularea măsurii dispusă la pct. II.7 al deciziei contestate, arată că partea adversă ignoră faptul că, din verificările efectuate prin sondaj asupra modului de acordare a subvenţiilor pentru transportul feroviar public de călători, în luna decembrie 2015, echipa de auditori publici externi a constatat plata nelegală de la bugetul statului, prin bugetul M.T., de la Capitolul 84.01 "Transporturi™, Titlul IV "Subvenţii"", art. 40.04 "Subvenţii pentru susţinerea transportului feroviar public de călători, a compensaţiilor pentru serviciile de transport din cadrul pachetului minim social, în contextul neadoptării hotărârii de guvern pentru aprobarea actului adiţional de actualizare pe anul 2015a contractului de activitate cu compania naţională, care administrează infrastructura feroviară şi a actelor adiţionale de actualizare pe anul 2015 a contractelor de servicii publice încheiate cu operatorii de transport feroviar, aprobate prin H.G. nr. 74/2012, cu modificările şi completările ulterioare, H.G. nr. 455/2014, cu modificările şi completările ulterioare şi H.G. nr. 1112/2014, cu modificările şi completările ulterioare.

Acordarea compensaţiei pe luna decembrie 2015 s-a efectuat nelegal, atât în lipsa angajamentelor legale aprobate prin hotărâre a Guvernului, cât şi cu încălcarea metodologiei de acordare de la bugetul statului a diferenţei dintre tarife şi costuri în transportul feroviar public de călători, potrivit căreia compensaţia pe luna decembrie trebuia stabilită prin diferenţă între numărul total de călători - km şi tren - km din contractele de servicii publice aprobate şi numărul de călători - km şi tren - km pentru care s-a acordat compensaţia până la luna decembrie.

Numărul trenurilor de călători pe fiecare categorie, care vor fi operate pe reţeaua feroviară de către operatorii de transport feroviar, este inclus în pachetul minim social aprobat prin contractul de activitate al Companiei Naţionale de Căi Ferate "C.F.R." - SA, conform legii, şi este prevăzut în anexele la contractele de servicii publice încheiate cu operatorii de transport feroviar actualizate anual, după aprobarea legii bugetului de stat.

Subliniază că, în baza contractelor de servicii publice încheiate/actualizate prin acte adiţionale, operatorii de transport feroviar de călători primesc lunar de la bugetul statului, prin bugetul M.T., sumele corespunzătoare serviciilor realizate, cu condiţia îndeplinirii obligaţiilor fixate prin hotărârea de guvern care stabileşte condiţiile concrete de plată, respectiv H.G. nr. 2408/2004.

Operatorilor de transport feroviar li se acordă lunar compensaţii pentru serviciile publice sociale de transport public feroviar de călători din cadrul pachetului minim social, proporţional cu realizarea indicatorilor cantitativi şi calitativi prevăzuţi în contractele de servicii publice încheiate/actualizate prin acte adiţionale aprobate prin hotărâre de guvern, cu încadrarea în prevederile bugetare aprobate, nivelul compensaţiei fiind stabilit anual de Guvern, prin contractele de servicii publice, în conformitate cu prevederile art. 5 din H.G. nr. 2408/2004.

În anul 2015, pentru efectuarea serviciului public de transport feroviar de călători nu au fost adoptate hotărâri de guvern pentru aprobarea actului adiţional de actualizare a contractului de activitate cu compania naţională care administrează infrastructura feroviară şi a actelor adiţionale de actualizare a contractelor de servicii publice încheiate cu operatorii de transport feroviar, aprobate prin H.G. nr. 74/2012, H.G. nr. 455/2014 şi H.G. nr. 1112/2014.

În consecinţă, nu a fost aprobat prin hotărâre de guvern nivelul indicatorilor călători-km şi tren-km care trebuiau realizaţi de operatorii de transport feroviar în anul 2015 şi nici valorile compensaţiei acordate pe călător - km şi tren - km pentru pachetul minim social, pe tipuri de trenuri.

În concluzie, în lipsa indicatorilor cantitativi şi calitativi şi a valorilor compensaţiei acordate pe călător - km şi tren - km pentru pachetul minim social, pe tipuri de trenuri, aprobate prin hotărâre a Guvernului pentru aprobarea actelor adiţionale la contractele de servicii încheiate cu operatorii de transport feroviar pe anul 2015, precum şi în lipsa nivelului, aprobat prin hotărâre a Guvernului, al compensaţiei acordate de la bugetul statului pentru susţinerea serviciilor publice de transport în cadrul pachetului minim social care trebuia prevăzut în contractele de servicii publice, acordarea compensaţiei pentru serviciile de transport din cadrul pachetului minim social pentru luna decembrie 2015 s-a efectuat fără temei legal.

De asemenea, entitatea verificată nu a invocat şi nici nu a dovedit nicio stare de fapt şi de drept, care să fi determinat apariţia unei stări de urgenţă, din cauza căreia plata subvenţiilor să fi fost făcută chiar şi în lipsa unei hotărâri a Guvernului pentru aprobarea actului adiţional de actualizare pe anul 2015 a contractelor de servicii publice încheiate cu operatorii de transport feroviar, în vederea asigurării continue a serviciului public de transport feroviar de călători.

Cu referire la respingerea solicitării privind anularea măsurii dispusă la pct. II.8 al deciziei contestate, intimata precizează că, aşa după cum a fost menţionat în procesul-verbal de constatare, încheiat de echipa de auditori publici externi ai Curţii de Conturi, reiese faptul că valoarea călătoriei simple, utilizate la calculul contravalorii aferente gratuităţilor acordate pentru beneficiarii Legii nr. 341/2004, cu modificările şi completările ulterioare, nu a fost reglementată prin ordin al ministrului transporturilor.

Din documentele prezentate de entitatea verificată privind deconturile lunare aferente gratuităţilor acordate, în anul 2015, beneficiarilor Legii nr. 341/2004, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că valoarea călătoriei simple pentru calculul facilităţii a fost stabilită la jumătate din valoarea unei cartele cu două călătorii, deşi valoarea acestei călătorii simple nu a fost aprobată prin ordin al ministrului transporturilor, iar valoarea unitară a unei călătorii determinată pe baza cartelei cu zece călătorii este mai mică decât valoarea unitară a călătoriei determinată pe baza cartelei cu două călătorii.

Întrucât valoarea călătoriei simple pentru calculul facilităţii prevăzută de lege nu a fost aprobată prin ordin al ministrului transporturilor, echipa de auditori publici externi a constatat stabilirea eronată a cuantumului gratuităţilor acordate în anul 2015 beneficiarilor Legii nr. 341/2004, cu modificările şi completările ulterioare, şi decontarea nelegală a acestora de la bugetul statului, prin bugetul Ministerului Transporturilor.

Având în vedere că deconturile lunare prezentate în anul 2015 de "D." - SA aferente gratuităţilor acordate beneficiarilor Legii nr. 44/1994 nu au fost însoţite de "copia de pe aprobarea valorii călătoriei, prevăzută la art. 7 din Instrucţiuni, iar valoarea călătoriei simple cu metroul pentru calculul facilităţii nu a fost reglementată prin ordin al ministrului transporturilor, echipa de auditori publici externi a constatat stabilirea eronată a cuantumului facilităţilor acordate şi decontarea nelegală a acestora de la bugetul statului, prin bugetul Ministerului Transporturilor.

Pe de altă parte, intimata arată că modul de fundamentare a sumelor, prevăzute în bugetul de venituri şi cheltuieli al D. SA, precum şi în bugetul Ministerului Transporturilor, nu reprezintă temei legal pentru calculul facilităţilor acordate.

Modalitatea de evidenţiere a veniturilor şi cheltuielilor în contabilitatea firmei D. SA, precum şi modul de acoperire a cheltuielilor de către aceasta, de asemenea, nu poate constitui temei legal pentru modul de decontare a facilităţilor de transport de la bugetul statului, prin bugetul Ministerului Transporturilor.

În final, cu referire la respingerea solicitării privind anularea măsurii dispusă la pct. 11.9 al deciziei contestate, se susţine că aşa după cum corect şi legal a reţinut în considerentele hotărârii recurate, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, deşi prin Sentinţa comercială nr. 234 din 10 februarie 2011, instanţa a constatat că excepţia prescripţiei dreptului de a cere plata penalităţilor şi dobânzilor, invocată de debitoare este neîntemeiată, respectiv ministerul s-a aflat în termenul de prescripţie pentru exercitarea acţiunii, motivele de recurs invocate fac referire tot la prescripţie, nefiind aduse critici şi dovezi privind declararea în termen a creanţei.

Se menţionează că auditorii publici externi au reţinut menţinerea fără bază legală în contul de debitori ai ministerului a creanţei în cuantum de 53.818,42 RON, creanţă care nu mai poate fi recuperată întrucât, conform deciziilor irevocabile ale instanţelor de judecată, motivele invocate în căile de atac au fost străine de cauză şi nu au fost aduse dovezi în vederea susţinerii cauzei. Mai mult decât atât, având în vedere caracterul executoriu al Sentinţei comerciale nr. 16184 din 31 octombrie 2008, s-a constatat că nu au fost întreprinse diligenţele necesare pentru punerea în executare a acestei sentinţe.

În concluzie, conform hotărârilor irevocabile ale instanţelor de judecată, creanţa deţinută de minister împotriva societăţii debitoare SC C. SA nu mai poate fi recuperată, bugetul statului fiind prejudiciat cu suma de 53.818,42 RON.

Aserţiunile recurenţilor privitoare la pretinsa îndeplinire a sarcinilor de serviciu, conform atribuţiilor legale, nu pot fi primite, deoarece după cum rezultă din chiar considerentele hotărârilor irevocabile ale instanţelor de judecată, motivele invocate de minister în căile de atac au fost străine de cauză şi, totodată, acesta nu a depus dovezi în vederea probării pretenţiilor sale.

Nici afirmaţiile recurenţilor potrivit cărora creanţă în discuţie nu este prescrisă nu au fost primite motivat de instanţa de judecată, deoarece potrivit hotărârilor judecătoreşti menţionate anterior, irevocabile, instanţele de judecată au constatat tocmai că excepţia prescripţiei dreptului de a cere plata penalităţilor şi dobânzilor invocată de debitoarea C. SA este neîntemeiată.

Totodată, cererea de înscriere la masa credală a creanţei deţinută de Ministerul Transporturilor în sarcina acestei debitoare a fost respinsă de judecătorul sindic numai pe considerentul că nu a fost dovedită, iar în cadrul acestui proces, a susţine contrariul celor reţinute în hotărârile judecătoreşti irevocabile, asupra cărora există, deci, autoritate de lucru judecat, nu poate fi primit.

3. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză:

3.1 Argumente de fapt şi de drept relevante

Cu privire la recursurile declarate de reclamantul Ministerul Transporturilor şi A. împotriva soluţiei de respingere a cererii de suspendare a executării actului administrativ atacat, Înalta Curte apreciază că sunt neîntemeiate susţinerile recurenţilor în sensul nemotivării acestei soluţii.

Astfel, se observă că cererea privind suspendarea executării a fost soluţionată odată cu solicitarea de anulare a actului administrativ, motiv pentru care instanţa a analizat în concret, toate motivele de nulitate şi nelegalitate invocate de părţi.

Ca atare, analizând pe larg cazurile de nelegalitate ale actului, nu se poate aprecia că nu s-a făcut o analiză corespunzătoare a cazului bine justificat, care reprezintă doar o analiză aparentă a aceloraşi motive de nelegalitate.

Pe de altă parte, instanţa de fond, nu putea, în urma verificării aceloraşi probatorii şi dispoziţii legale, să statueze că cererea de anulare este neîntemeiată, în schimb este justificată cererea de suspendare a executării.

Aşadar, printr-o analiză unitară a aceloraşi cazuri de nelegalitate, prima instanţă a adoptat o soluţie legală asupra cererii de suspendare, verificând, în prealabil toate criticile formulate de părţi.

În privinţa celorlalte critici formulate de intervenientă pe calea recursului la soluţia capătului de cerere privind suspendarea, acestea vor fi analizate cu ocazia soluţionării recursului formulat împotriva soluţiei pe fond, având în vedere că privesc aceleaşi motive de nelegalitate.

Înalta Curte reţine cu titlu preliminar, că, deşi au fost formulate recursuri separate, acestea privesc aceleaşi probleme de drept, motiv pentru care, dat fiind şi caracterul accesoriu al recursului declarat de intervenientul în interesul uneia dintre părţi, acestea vor fi analizate în mod unitar.

O prima critică adusă de ambii recurenţi sentinţei instanţei de fond, este circumscrisă prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., respectiv atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei.

Un atare motiv de casare se justifică prin prisma faptului că în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluţia adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

Este de principiu că, în conformitate cu prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele, în care se va arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Obligaţia judecătorului de a demonstra în scris de ce s-a oprit la soluţia dată, pentru ce a admis susţinerile unei părţi şi le-a respins pe ale celeilalte, pentru ce a găsit bună o probă şi nesinceră o altă probă, de ce a aplicat o anumită normă de drept, sau i-a dat o anumită interpretare, este o obligaţie esenţială, a cărei încălcare duce la desfiinţarea hotărârii.

Prin urmare, textul legal sus evocat se referă la necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă şi concretă în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, ea constituind astfel o garanţie pentru părţile din proces în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi de altfel singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar. Astfel, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, şi de altfel ea se circumscrie şi noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Circumstanţiind aceste aspecte teoretice la speţa dedusă judecăţii, se observă că, în cauză, recurentul reclamant a invocat motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 detaliat mai sus, în legătură cu faptul că instanţa de fond în mod greşit a statuat că Încheierea nr. 111/112 din 27 octombrie 2016 respectă condiţia motivării actului administrativ.

Verificând atât hotărârea atacată cât şi încheierea Curţii de Conturi, prin prisma acestor critici, se observă că instanţa de fond a respins în mod argumentat motivul de nelegalitate privind lipsa de motivare a actului administrativ, reţinând că în cuprinsul acestuia sunt indicate argumentele de fapt şi de drept avute în vedere de către comisia de soluţionare a contestaţiei în pronunţarea soluţiei de respingere a contestaţiei administrative.

Înalta Curte nu poate primi susţinerile recurentului în sensul că persoanele cu atribuţii de control din cadrul Comisiei de soluţionare a contestaţiilor nu au analizat obiecţiunile şi nu au procedat la reanalizarea aspectelor susţinute în contestaţie, ci şi-au însuşit fără nicio analiză prealabilă punctul de vedere al auditorilor publici externi, fără a cerceta punctele de vedere şi înscrisurile depuse.

Împrejurarea că, în soluţionarea contestaţiei, intimata pârâtă a îmbrăţişat aceeaşi opinie precum cea detaliată în decizia atacată, nu înseamnă că nu s-a răspuns criticilor invocate de recurent în contestaţia administrativă.

Dimpotrivă, din verificarea încheierii aflată la dosarul de fond, la filele x, se constată că aceasta, în urma unei analize de sinteză a motivelor de nelegalitate invocate de parte, prezintă, în concret, toate argumentele care au condus autoritatea la adoptarea soluţiei de respingere a contestaţiei.

Pe de altă parte, este de necontestat faptul că aprecierile intimatei pârâte cu privire la apărările, punctele de vedere şi probele propuse de către recurentul reclamant se pot deduce implicit din argumentele expuse în cuprinsul celor două acte contestate, nefiind necesar ca în motivarea acestora să se facă menţiune expresă cu privire la fiecare dintre acestea.

Recurenta intervenientă a criticat sentinţa instanţei de fond din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6, susţinând că instanţa de fond a ignorat cu desăvârşire obligaţia de motivare a hotărârii şi, fără a analiza cele susţinute în cererea de intervenţie, se rezuma a arata faptul ca actele contestate nu cuprind o prevedere expresa cu privire la atragerea la răspundere a direcţiei juridice pentru prejudiciul creat şi că acesta nu produce efecte juridice proprii, însa instanţa de fond nu motivează în niciun fel reţinerea culpei intervenientei şi aspectele arătate în cererea de intervenţie.

În legătură cu acest aspect, Înalta Curte porneşte analiza de la natura juridică a cererii de intervenţie formulată de parte şi anume aceea de intervenţie accesorie, care este caracterizată în doctrină ca fiind o simplă apărare a părţii în favoarea căreia se intervine.

Cu alte cuvinte, intervenientul, dobândind calitatea de parte, exercită drepturile şi îşi asumă obligaţiile legale ale unei părţi din proces, cu anumite limitări decurgând din poziţia sa procesuală de parte subordonată celei în favoarea căreia a intervenit.

Aşadar, spre deosebire de intervenţia principală, în ipoteza cererii de intervenţie accesorie, terţul nu formulează decât apărări în sprijinul părţii în interesul căreia a intervenit, urmărind pronunţarea unei hotărâri în favoarea acestuia, nefiind îndreptăţit să deducă spre soluţionare cererii sau apărări proprii.

Prin urmare, date fiind aceste considerente teoretice, Înalta Curte constată că, în mod întemeiat, prima instanţă nu a dat curs solicitărilor intervenientei, care tinde să transforme demersul său procesual într-o intervenţie în interes propriu, ceea ce nu este permis.

Astfel, aşa cum rezultă din solicitarea sa aflată la fila x şi urm. vol. XVI dosar fond şi din încheierea de şedinţă pronunţată la data de 27 aprilie 2017 prima instanţă a admis în principiu cererea intervenientei accesorie, iar nu principală, motiv pentru care aceasta nu era îndreptăţită să susţină în acest litigiu decât apărări în favoarea părţii pentru care a intervenit.

Acest aspect este dovedit cu atât mai mult cu cât, iniţial, aceeaşi parte a formulat în dosar o cerere de intervenţie în interes propriu care însă a fost respinsă ca inadmisibilă prin încheierea de şedinţă din data de 6 aprilie 2017 şi pe care partea nu a înţeles să o atace.

În acest context, motivarea instanţei de fond în legătură cu cererea de intervenţie în interesul reclamantului, satisface cerinţele art. 425 lit. b) C. proc. civ., cuprinzând motivele pentru care cererea a fost respinsă, în raport de soluţia adoptată cu privire la cererea principală.

Este de principiu, că un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt (a se vedea hot. CEDO din 28 aprilie 2005 în cauza Albina c. României şi hot. CEDO din 15 martie 2007 în cauza Gheorghe c. României).

Pe de altă parte, tot atât de adevărat este că în jurisprudenţa sa privind încălcările aduse art. 6 para. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în repetate rânduri că, în general instanţelor naţionale nu le incumbă o obligaţie de a furniza în motivările hotărârilor lor răspunsuri detaliate pentru fiecare argument ridicat de către părţile implicate în litigii (hot. CEDO Van de Hurk c. Olandei, şi hot. Perez c. Franţei).

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte apreciază că hotărârea instanţei de fond este la adăpost de orice critică din prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6, aşa cum s-a analizat mai sus.

Recurentul reclamant a criticat sentinţa şi din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv atunci când hotărârea a fost dată cu aplicarea sau interpretarea greşită a legii.

Acesta este nemulţumit de soluţia instanţei de fond cu privire la măsura dispusă la pct. II.7 din decizia contestată, referitoare la:

"Stabilirea întinderii prejudiciului determinat de plata compensaţiilor pentru serviciile de transport din cadrul pachetului minim social în lipsa actelor adiţionale de actualizare pe anul 2015 a contractelor de servicii publice încheiate cu operatorii de transport feroviar, aprobate prin H.G. nr. 74/2012, H.G. nr. 455/2014 şi H.G. nr. 1112/2014 şi recuperarea acestuia, potrivit legii, (pentru înlăturarea abaterii prezentate la pct. 7 din Decizie) - termen de realizare: 30 noiembrie 2016".

Această măsură a fost dispusă pentru înlăturarea şi remedierea abaterii prezentate la Secţiunea 4 - pct. 3 din actul de control şi vizează acordarea şi plata nelegală a subvenţiilor pentru susţinerea transportului feroviar public.

Recurentul-reclamant susţine, în esenţă, că nu ar fi vorba despre plăţi nelegale pe care le-ar fi efectuat de la bugetul de stat prin intermediul bugetului Ministerului Transporturilor, a unor sume reprezentând subvenţii pentru susţinerea transportului feroviar public de călători, întrucât plăţile respective ar fi fost făcute cu respectarea legislaţiei în vigoare la acel moment.

Din analiza textelor de lege pe care instanţa de fond le-a citat în mod elaborat, se desprinde concluzia că era absolut necesară adoptarea hotărârii de Guvern pentru aprobarea actului adiţional de actualizare pe anul 2015 a contractelor de servicii publice încheiate cu operatorii de transport feroviar.

Aşadar, acordarea compensaţiei pe luna decembrie 2015 s-a efectuat nelegal, atât în lipsa angajamentelor legale aprobate prin hotărâre a Guvernului, cât şi cu încălcarea metodologiei de acordare de la bugetul statului a diferenţei dintre tarife şi costuri în transportul feroviar public de călători, potrivit căreia compensaţia pe luna decembrie trebuia stabilită prin diferenţă între numărul total de călători - km şi tren - km din contractele de servicii publice aprobate şi numărul de călători - km şi tren - km pentru care s-a acordat compensaţia până la luna decembrie.

Astfel, este de necontestat că, deşi pentru anii anteriori contractele de servicii publice încheiate cu operatorii de transport feroviar au fost aprobate prin hotărâre de guvern de aprobare a actelor adiţionale la contractele de servicii publice în transportul feroviar de călători pentru perioada 2012 - 2015, conform Hotărârii Guvernului nr. 74/2012, totuşi, pentru anul 2015 nu au fost adoptate hotărâri de guvern pentru aprobarea actului adiţional de actualizare a contractului de activitate cu compania naţională care administrează infrastructura feroviară şi a actelor adiţionale de actualizare a contractelor de servicii publice încheiate cu operatorii de transport feroviar.

Ca atare, în ciuda celor susţinute de recurent, este evident că pentru perioada vizată în actul de control, nu a fost aprobat prin hotărâre de guvern nivelul indicatorilor călători-km şi tren-km care trebuiau realizaţi de operatorii de transport feroviar în anul 2015 şi nici valorile compensaţiei acordate pe călător - km şi tren - km pentru pachetul minim social, pe tipuri de trenuri.

Pe cale de consecinţă, în mod legal prima instanţă a constatat că recurentul reclamant nu se poate prevala de existenţa obligaţiei sale legale de asigurare a transportului public feroviar de călători, pentru a justifica nerespectarea prevederilor legale în ceea ce priveşte modalitatea în care se efectuează plăţile subvenţiilor aferente asigurării acestui serviciu.

În susţinerea argumentelor sale, recurentul invocă Adresa 83/EV/2016 emisă de Direcţia Transport Feroviar a Ministerului Transporturilor depusă cu cererea de chemare în judecată, şi faptul că au fost formulate adrese către operatorii de transport feroviar încă din data de 28 noiembrie 2014, fapt ce echivalează cu începerea demersurilor pentru încheierea actelor adiţionale nr. x pe anul 2015 la contractele de servicii publice în transportul feroviar de călători pentru perioada 2012 - 2015 aprobate prin H.G. nr. 74/2012, prin H.G. nr. 455/2014 şi prin H.G. nr. 1112/2014.

Înalta Curte reţine că din documentele prezentate de recurentul-reclamant cu privire la corespondenţa purtată cu SC E. SRL şi între aceasta şi organele fiscale competente rezultă faptul că:

"procedura de avizare a Notei de către A.N.A.F. - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov - "a fost suspendată deoarece Actul adiţional pe anul 2015 la Contractul de servicii publice aprobat prin H.G. nr. 74/2012 privind aprobarea contractelor de servicii publice în transportul feroviar de călători pentru perioada 2012 - 2015, nu a fost aprobat prin Hotărâre de Guvern."

Pe de altă parte, în Adresa A.N.A.F. nr. 393 din 24 martie 2016, comunicată operatorului de transport feroviar, se precizează că "deoarece Actul adiţional pentru anul 2015 nu a fost aprobat prin hotărâre de Guvern şi având în vedere că acesta ar putea introduce modificări, care pot avea impact direct asupra cuantumului sumelor de avizat, organele de inspecţie economico-financiară se află în imposibilitatea de a efectua acţiunea de control."

Pe cale de consecinţă, recurentul nu se poate prevala de aceste demersuri iniţiale, ce nu au avut ca rezultat finalitatea legală, pentru a justifica acordarea subvenţiilor menţionate în lipsa formalităţilor prevăzute în mod imperativ de textele de lege incidente.

Totodată, suma nejustificată de SC E. SRL în cuantum de 14.159.150 RON este compusă din compensaţia acordată în luna decembrie în cuantum de 12.342.750 RON, ce nu a fost avizată de A.N.A.F. şi suma de 1.816.400 RON reprezentând diferenţa nejustificată aferentă compensaţiei acordate în luna noiembrie 2015, conform "Notei de fundamentare şi justificare a subvenţiilor/transferurilor primite de la bugetul de stat pentru transportul feroviar public de călători la data de 30 noiembrie 2015" avizată de A.N.A.F.

Mai mult, raporturile contractuale dintre părţi sunt supuse respectării principiului de drept, potrivit căruia părţile nu pot deroga, prin convenţia încheiată, de la prevederile legale imperative. Or, art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 12/1998 stabileşte că plata serviciilor prestate în baza contractelor de servicii publice urmează a fi aprobată anual în bugetul Ministerului Transporturilor, nefiind aşadar posibilă practicarea, dincolo de perioada pentru care legea a fost în vigoare, a preţurilor aferente serviciilor stabilite pentru un an anterior.

Nici prestarea efectivă a serviciului nu poate conduce la o altă soluţie decât cea antamată de instanţa de fond, deoarece părţii nu i se impută inexistenţa faptică a prestării serviciilor de transport feroviar, ci faptul că plata subvenţiilor aferente acestora nu a fost efectuată cu respectarea prevederilor legale, ce presupunea actualizarea anuală a preţurilor contractelor.

În legătură cu criticile aduse soluţiei referitoare la măsura dispusă la pct. II.8 din decizia contestată, se observă că nici acestea nu sunt fondate.

Această măsură constă în:

"Stabilirea întinderii prejudiciului determinat de decontarea nelegală către SC D. SA, pe perioada legală de prescripţie, a cuantumului gratuităţilor acordate pentru călătoria cu metroul unor categorii sociale de beneficiari, în condiţiile neaprobării valorii călătoriei simple cu metroul utilizată la calculul facilităţilor, recuperarea acestuia şi virarea la bugetul de stat, în condiţiile legii, (pentru înlăturarea abaterii prezentate la pct. 8 din Decizie) - termen de realizare: 30 noiembrie 2016".

Această măsură a fost dispusă pentru înlăturarea şi remedierea abaterii consemnate la Secţiunea IV - pct. 4 din actul de control şi vizează plata nelegală de la bugetul statului, prin bugetul Ministerului Transporturilor, a facilităţilor acordate pe mijloacele de transport în comun în mediul urban".

În esenţă, Recurentul-reclamant apreciază că nu ar fi încălcat legea atunci când a achitat către D. SA contravaloarea subvenţiei titlurilor de călătorie aferente beneficiarilor Legilor nr. 44/1994 şi 341/2004 din bugetul Ministerului Transporturilor.

În temeiul actelor normative citate în hotărârea atacată, se observă că în mod legal s-a reţinut că valoarea călătoriei simple utilizate la calculul contravalorii aferente gratuităţilor acordate pentru beneficiarii Legii nr. 341/2004 şi ai Legii nr. 44/1994 nu a fost aprobată prin ordin al ministrului transporturilor, astfel că recurentul reclamant a procedat fără temei legal la plata contravalorii gratuităţilor prin raportare la o sumă echivalentă cu jumătate din preţul unei cartele de 2 călătorii.

Nu este de ignorat nici faptul că utilizarea acestei sume ca reper în calcularea cuantumului total al gratuităţilor, nu doar că nu a fost stabilită prin ordin al ministrului transporturilor, dar a fost utilizată de reclamant în mod subiectiv şi discreţionar, fără să fie prezentate justificările obiective şi rezonabile care au condus la adoptarea acestei soluţii, iar nu la utilizarea preţului pentru o singură călătorie determinat prin raportare la preţul cartelei cu 10 călătorii.

Aşadar, întrucât deconturile lunare prezentate în anul 2015 de "D." - SA aferente gratuităţilor acordate beneficiarilor Legii nr. 44/1994 nu au fost însoţite de copia de pe aprobarea valorii călătoriei, prevăzută la art. 7 din Instrucţiuni, iar valoarea călătoriei simple cu metroul pentru calculul facilităţii nu a fost reglementată prin ordin al ministrului transporturilor, în mod legal au constatat, atât autoritatea publică cât şi prima instanţă, stabilirea eronată a cuantumului facilităţilor acordate şi decontarea nelegală a acestora de la bugetul statului, prin bugetul Ministerului Transporturilor.

Susţinerile recurentului reclamant în sensul că modul de fundamentare a sumelor, prevăzute în bugetul de venituri şi cheltuieli al D. SA, precum şi în bugetul Ministerului Transporturilor reprezintă temei legal pentru calculul facilităţilor acordate, nu pot fi primite, având în vedere că modalitatea de evidenţiere a veniturilor şi cheltuielilor în contabilitatea firmei D. SA, nu poate constitui o modalitate legală de decontare a facilităţilor de transport de la bugetul statului, prin bugetul Ministerului Transporturilor, în lipsa "nivelului tarifului aprobat" pentru călătoria simplă cu metroul reglementat prin ordin al ministrului transporturilor, în concordanţă cu prevederile O.U.G. nr. 57/2011.

O ultimă critică a recurentului reclamant se referă la modalitatea de soluţionare a măsurii dispusă la pct. 11.9 din decizia contestată, respectiv:

"Extinderea verificărilor asupra tuturor debitorilor aflaţi în procedura insolvenţei/falimentului, stabilirea întinderii prejudiciului determinat de nerecuperarea creanţelor pentru care entitatea nu s-a înscris la masa credală a debitorilor şi recuperarea acestuia în condiţiile legii.

Această măsură a fost dispusă pentru înlăturarea şi remedierea abaterii detaliate la Secţiunea IV - pct. 6 din actul de control, care vizează prejudicierea bugetului statului prin pierderile patrimoniale reprezentând veniturile pentru care entitatea nu s-a înscris la masa credală.

În concret, s-a reţinut că potrivit hotărârilor irevocabile ale instanţelor de judecată, creanţa deţinută de minister împotriva societăţii debitoare SC C. SA nu mai poate fi recuperată, bugetul statului fiind prejudiciat cu suma de 53.818,42 RON.

Aprecierile ambilor recurenţi referitoare la pretinsa îndeplinire a sarcinilor de serviciu, conform atribuţiilor legale, nu pot fi primite, deoarece după cum rezultă din chiar considerentele hotărârilor irevocabile ale instanţelor de judecată, citate pe larg de instanţa de fond, motivele invocate de minister în căile de atac au fost străine de cauză şi, totodată, acesta nu a depus dovezi în vederea probării pretenţiilor sale.

Se constată că în prezenta acţiune nu pot fi repuse în discuţie aspecte soluţionate definitiv în cadrul altor litigii aflate pe rolul instanţelor, ci doar, aşa cum legal a constatat şi instanţa de fond, se apreciază asupra modalităţii în care, creanţa recurentului-reclamant nu a mai putut fi recuperată datorită conduitei procesuale culpabile a acestuia.

Astfel, din verificarea documentelor dosarului, rezultă cu certitudine că cererea de înscriere la masa credală a creanţei deţinută de Ministerul Transporturilor în sarcina acestei debitoare a fost respinsă de judecătorul sindic numai pe considerentul că nu a fost dovedită, respectiv pentru că nu a fost depus contractul de vânzare-cumpărare, izvor al raportului juridic obligaţional pentru a putea fi verificate calitatea părţilor, drepturile şi obligaţiile lor.

Mai mult, împotriva acestei sentinţe a formulat recurs Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii prin care s-a criticat Sentinţa civilă nr. 234 din 10 februarie 2011 sub aspectul neintervenirii sancţiunii prescripţiei, fără a se critica soluţia instanţei de fond în ceea ce nedepunerea contractului de vânzare-cumpărare, instanţa de recurs reţinând că "recursul nu conţine critici care vizează declararea tardivă a creanţei şi nici nu s-au depus dovezi din care să rezulte fie depunerea cererii de creanţă în termenul stabilit prin hotărârea de deschidere, fie împiedicarea recurentei de a se conforma acestei hotărâri."

Ca atare, în mod legal prima instanţă a concluzionat că a fost încălcată prin această modalitate de acţiune obligaţia de diligenţă ce impunea recurentului reclamant să exercite o cale de atac eficientă, prin care să critice soluţia instanţei prin prisma motivelor pentru care îi fusese respins demersul judiciar, iar nu prin prisma unor argumente ce fuseseră deja apreciate ca neîntemeiate.

Nu în ultimul rând, se observă că instanţa de fond nu a reţinut în sarcina recurentului-reclamant faptul că nu ar fi exercitat calea de atac a recursului, ci că din modalitatea în care a fost concepută şi motivată această cale de atac transpare că intenţia de recurare a fost pur formală, iar această constatare nu poate fi negată în condiţiile celor reţinute mai sus.

Dată fiind şi împrejurarea că aspectele atestate în hotărâri definitive pronunţate de instanţe în alte litigii, nu pot fi repuse în discuţie şi contrazise în procese începute ulterior, Înalta Curte concluzionează că nici acest motiv de recurs nu este fondat.

Hotărârea instanţei de fond a mai fost criticată de recurenta intervenientă din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv atunci când prin hotărârea pronunţată au fost încălcat normele de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii hotărârii.

Într-o primă abordare, se reţine că, aşa cum s-a arătat şi mai sus, poziţia intervenientului accesoriu este subordonată părţii în favoarea căreia a intervenit, astfel încât nu pot fi puse în discuţie argumente şi probleme de drept pe care însuşi recurentul principal nu le-a antamat.

Pe de altă parte, se constată că toate susţinerile recurentei interveniente din recursul său, sunt străine de prezenta cauză, având în vedere că prin actele administrative atacate, Curtea de Conturi nu a făcut aprecieri cu privire la activitatea de reprezentare a consilierului juridic al ministerului la instanţele de judecată, ci cu privire la neîntreprinderea demersurilor de către minister necesare în vederea recuperării debitului în cuantum de 53.818,42 RON.

Astfel, în procesul-verbal de control întocmit de pârâtă se face trimitere la doamna consilier juridic A., însă acest act nu este de natură a produce efecte juridice proprii, ci reprezintă un act prealabil emiterii actelor administrative ce au fost contestate.

Mai mult, menţiunea cu privire la persoana responsabilă pentru nerecuperarea debitului nu a fost preluată din procesul-verbal de control în Decizia nr. III/13 din 29 august 2016 şi în încheierea nr. III/112 din data de 27 octombrie 2016, motiv pentru care, este evident că recurentului reclamant în revine obligaţia de a stabili persoana sau persoanele responsabile pentru nerecuperarea debitului în cuantum de 53.818,42 RON în cadrul procesului de aducere la îndeplinire a măsurilor dispuse în sarcina sa de către intimata pârâtă.

Concluzionând, Înalta Curte statuează că motivele de recurs formulate de ambii recurenţi nu sunt apte să formeze opinia instanţei că hotărârea atacată ar fi nelegală.

3.2 Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Raportat la toate considerentele expuse mai sus, Înalta Curte apreciază că recursurile declarate sunt nefondate, motiv pentru care în temeiul prevederilor art. 20 din Legea 544/2004 şi disp. art. 497 C. proc. civ., va dispune respingerea acestora, cu consecinţa menţinerii sentinţei pronunţate de instanţa de fond ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de reclamantul Ministerul Transporturilor şi intervenienta A. împotriva Sentinţei civile nr. 2168 din 8 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 februarie 2019.

Procesat de GGC - LM