Excise tax exemption for electrolytic production: cross-appeals dismissed, partial annulation of tax assessments maintained

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii deduse judecăţii

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta societatea A. SA Borzeşti, în contradictoriu cu Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, a solicitat:

- anularea în tot a Deciziei nr. 246 din 30 iulie 2015 emisă de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, privind soluţionarea contestaţiei formulată de SC A. SA Borzeşti;

- anularea în parte a Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată înregistrată sub nr. F-MC 1627 din data de 20 noiembrie 2014 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, respectiv anularea obligaţiilor fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală, în suma totală de 2.657.790 RON, din care 1.428.034 RON reprezentând accize pentru energie electrică; 509.093 RON reprezentând dobânzi aferente accizelor pentru energia electrică; 214.205 RON reprezentând penalităţi de întârziere aferente accizelor pentru energia electrică; 338.612 RON reprezentând TVA; 117.054 RON reprezentând dobânzi aferente TVA; 50.792 RON reprezentând penalităţi de întârziere aferente TVA;

- anularea în tot a Deciziei privind nemodificarea bazei de impunere înregistrată sub nr. F-MC 1628 din data de 20 noiembrie 2014 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili;

- anularea în parte a Raportului de Inspecţie Fiscală înregistrat sub nr. x - MC 360 din data de 20 noiembrie 2014 emis de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, respectiv anularea în parte a constatărilor fiscale de la Cap. III pct. 5, 6, 7, 8, 9 şi 10 privind: obligaţie fiscală principală - accize pentru energie electrică în sumă de 1.428.034 RON; dobânzi/majorări de întârziere - accize pentru energie electrică în sumă de 509.093 RON; penalităţi de întârziere - accize pentru energie electrică în sumă de 214.205 RON; obligaţie fiscală principală - TVA în sumă de 338.612 RON; dobânzi/majorări de întârziere - TVA în sumă de 117.054 RON; penalităţi de întârziere - TVA în sumă de 50.792 RON, precum şi anularea anexelor corespunzătoare acestor obligaţii fiscale suplimentare de plată.

1.2. Hotărârea primei instanţei

Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 86 din 20 septembrie 2016, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantă, a anulat, în parte, decizia de impunere x din 20 noiembrie 2014 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată, decizia F-MC 1628 din 20 noiembrie 2014 privind nemodificarea bazei de impunere, Raportul de inspecţie Fiscală F-MC 360 din 20 noiembrie 2014 emise de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi Decizia nr. 246 din 30 iulie 2015 emisă de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, privind soluţionarea contestaţiei formulată de societatea reclamantă, cu privire la sumele:

- 632.426,89 RON reprezentând acciză datorată pentru energia electrică în anii 2010 şi 2011, 84.994 RON dobânzi şi 94.864,03 penalităţi aferente sumei de 632.426,89 RON;

- 147.667 RON reprezentând TVA stabilită având în vedere includerea accizei în valoare de calcul a TVA în anii 2010 şi 2011, 19.073 dobânzi şi 22.150,05 RON penalităţi aferente sumei de 147.667 RON.

Totodată, a menţinut actele administrativ fiscale contestate pentru suma de 1.656.615,03 RON, reprezentând obligaţii fiscale stabilite prin actele contestate pentru anii 2012 - 2013.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, precum şi reclamanta societatea A. SA Borzeşti au formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

1.3.1. Prin recursurile lor pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili au solicitat casarea în parte a hotărârii şi rejudecând cauza să fie respinsă acţiunea reclamantei în totalitate.

În motivarea opţiunii sale procesuale pârâta a susţinut următoarele:

Reclamanta este o unitate chimică integrată, având ca obiect principal de activitate fabricarea de produse chimice prin instalaţiile tehnologice aflate pe platforma industrială a societăţii.

Pentru energia electrică achiziţionată în regim de exceptare de la plata accizelor, reclamanta avea obligaţia să notifice acest fapt la autoritatea vamală începând cu data de 1 aprilie 2010.

Prin adresă Direcţia Autorizări din cadrul A.N.V. a comunicat reclamantei că, începând cu data de 1 aprilie 2010 s-au abrogat prevederile pct. 5 alin. (8) din H.G. nr. 44/2004 care reglementau depunerea declaraţiei pe proprie răspundere, reclamanta depunând declaraţiile aferente pentru perioada 2007 - 2011.

Declaraţia depusă de către reclamantă priveşte utilizarea produsului energetic cod NC2711.21.00 (gaz natural), anexând acesteia situaţia cu media anuală a cantităţii de energie pentru electroliză, declaraţie care însă nu este luată în considerare de autoritatea vamală teritorială, întrucât nu a oferit informaţii tehnice detaliate privind produsele tehnologice în care utilizează produse energetice, astfel că nu este exceptată de la plata accizei.

Este irelevantă, în acest context, notorietatea unei activităţi economice, reclamanta ignorând cu desăvârşire forma impusă de lege utilizatorilor de produse energetice exceptate de la plata accizelor, iar în lipsa unei astfel de notificări, consumul de produse accizabile nu poate fi verificat sub aspectul condiţiilor legale de exceptare de la plata accizei.

Astfel, se apreciază că, în mod corect organele de control au stabilit că reclamanta datorează acciza pentru perioada 2010 - 2011, iar în consecinţă s-a calculat şi TVA ca urmare a modificării preţului prin includerea accizei, precum şi accesoriile aferente.

1.3.2. Prin recursul său reclamanta societatea A. S.A. Borzeşti a solicitat casarea hotărârii atacate în parte şi rejudecând cauza în aceste limite să fie admisă în totalitate acţiunea formulată, cu consecinţa anulării integrale a actelor administrativ - fiscale contestate.

În susţinerea căii de atac exercitate reclamanta a susţinut următoarele:

Instanţa de fond, în opinia reclamantei, a dat o interpretare greşită a dispoziţiilor pct. 82 alin. (36) din normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, atunci când a apreciat că pentru anii 2012 şi 2013 reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţia de notificare a autorităţii vamale, în condiţiile în care dispoziţiile legale menţionate nu impun obligaţia de depunere anuală a notificării în discuţie.

Fără a stabili un formular cu un conţinut standardizat a cărui utilizare să fie obligatorie pentru contribuabil, normele în discuţie impun subiecţilor exceptaţi de la plata accizei, comunicarea unor informaţii, fie sub forma unor declaraţii pe propria răspundere, fie sub forma unei notificări, fiind important ca prin informaţiile pe care le furnizează să se asigure că dispoziţiile din Codul fiscal referitoare la plata accizei să nu fie deturnate de la scopul lor.

Atât timp cât reclamanta a informat autoritatea competentă că urmează să utilizeze produse energetice în regim de exceptare de la plata accizei începând cu data de 1 aprilie 2010, în lipsa unor prevederi legale exprese referitoare la renotificarea anuală, coroborat cu faptul că a indicat atât procesul tehnologic şi a estimat cantitatea care urma să fie utilizată în scopul pentru care s-a consacrat exceptarea, nu atrage sancţiunea plăţii accizei decât cu încălcarea principiului proporţionalităţii consacrat legal la nivel unional, o astfel de măsură depăşind ceea ce este necesar pentru asigurarea respectării dispoziţiilor referitoare la exceptarea de la plata accizei.

Se mai arată că sentinţa este nelegală şi prin raportare la dispoziţiile art. 7 alin. (5) din C. proc. fisc. , privind obligaţia de îndrumare a contribuabilului în aplicarea unitară a prevederilor legislaţiei fiscale, informarea organelor vamale limitându-se la a comunica reclamantei numai abrogarea unor dispoziţii din norme, fără însă a-i aduce la cunoştinţă noile modificări şi obligaţii corelative.

În consecinţă, se apreciază de reclamantă, declaraţia pe proprie răspundere depusă la A.N.V. în 2011 are valoarea juridică a notificării prevăzută al pct. 82 alin. (36) din norme, inclusiv pentru perioada 2012 - 2013, astfel că în mod nelegal au fost stabilite obligaţii fiscale suplimentare. Deşi instanţa de fond reţine că normele nu impun o obligaţie anuală de notificare, reţine însă în mod netemeinic că reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţia de notificare şi în consecinţă datorează accize pentru perioada 2012 - 2013.

Instanţa de fond a ignorat fondul impunerii, care stabileşte condiţiile exceptării de la plata accizelor, dând prevalenţă formei.

Reclamanta a utilizat energia electrică achiziţionată şi produsă în procent de 98% în scopul reducerii chimice şi în procesele electrolitice, astfel că în temeiul art. *20620 alin. (1), pct. 2, lit. c) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal reclamanta era scutită de la plata accizei.

Având în vedere că noua reglementare nu specifica dacă şi operatorii care au notificat anterior autorităţile competente, trebuie să renotifice, nu se precizează termenul de notificare, a rezultat o situaţie în care nici operatorii economici şi nici autorităţile fiscale nu au avut un cadru clar reglementat, conducând în final la încălcarea principiilor fiscalităţii, dând astfel ocazia organului fiscal în a interpreta în mod arbitrar dispoziţiile legale incidente. Această ambiguitate legislativă a dus la intervenţia legiuitorului care prin H.G. nr. 77/2014 a stabilit forma şi conţinutul notificării, scopul său şi anualitatea sa.

1.4. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinare intimata reclamantă societatea A. S.A. Borzeşti a solicitat respingerea recursurilor pârâtelor apreciind că hotărârea instanţei de fond în dispoziţiile sale de anulare în parte a actelor administrativ fiscale contestate este legală.

Prin întâmpinare intimata pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a solicitat respingerea recursului reclamantei apreciind că hotărârea instanţei de fond în dispoziţiile sale privind obligaţia de plată a accizei de către reclamantă pentru anii 2012 şi 2013 este legală.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

2.1. Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale incidente, constată că recursurile formulate în prezenta cauză sunt nefondate, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

Obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de anularea Deciziei nr. Decizia nr. 246 din 30 iulie 2015 emisă de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul A.N.A.F., de soluţionare a contestaţiei administrative formulată de reclamantă, a Deciziei de impunere nr. x din 20 noiembrie 2014, a Deciziei nr. F-MC 1628 din 20 noiembrie 2014 privind nemodificare bazei de impunere, precum şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 20 noiembrie 2014, care stă la baza acestora, acestea din urmă emise de Direcţia Generală a Marilor Contribuabili.

Prin aceste acte administrative s-a constatat că societatea A. SA Borzeşti, care utilizează energie electrică în procesele electrolitice din cadrul activităţii de producţie, din cantitatea totală de 1.227.962.197 kwh utilizată în acest scop în perioada 1 ianuarie 2008 - 31 decembrie 2013, pentru cantitatea de 657.705.939 kwh aferentă perioadei 01 aprilie 2010 - 31 decembrie 2013 nu beneficiază de exceptarea de la plata accizelor, întrucât reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţia de notificare a organului vamal teritorial conform prevederilor pct. 82 alin. (36) şi (37) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004.

În consecinţă, s-a stabilit în sarcina reclamantei o creanţă fiscală în cuantum de 2.657.790 RON, reprezentând accize pentru energie electrică în sumă de 1.428.034 RON, dobânzi aferente accizelor în sumă de 509.093 RON, penalităţi de întârziere aferente accizelor în sumă de 214.205 RON, taxă pe valoare adăugată în sumă de 338.612 RON, dobânzi aferente TVA în sumă de 117.054 RON şi penalităţi de întârziere aferente TVA în sumă de 50.792 RON.

Prima instanţă a anulat în parte actele administrativ - fiscale contestate şi operaţiunile administrative care stau la baza acestora, apreciind că pentru anii 2010 şi 2011 reclamanta şi-a îndeplinit obligaţia de notificare, conduită care-i conferă dreptul de a beneficia de exceptare de la plata accizelor pentru energia electrică folosită în procesele electrolitice din cadrul activităţii de producţie, iar pentru perioada 2012 - 2013 reclamanta nu şi-a îndeplinit această obligaţie astfel că nu mai poate fi invocat beneficiul legal anterior menţionat.

Contrar criticilor formulate de toate părţile împrocesuate, soluţia primei instanţe, de anulare parţială a acestor acte administrative, este legală, fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile, fiind amplu şi coerent motivată, considerentele expuse fiind de natură a explica şi susţine dispozitivul hotărârii.

Referitor la anul 2010, legiuitorul primar a prevăzut la art. *1754 alin. (1) pct. 2 lit. b) şi c) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cât şi la art. *20620 alin. (1) pct. 2 lit. b) şi c) din acelaşi act normativ, după intrarea în vigoare a modificărilor legislative aduse acestuia începând cu data de 1 aprilie 2010, că sunt exceptate de la plata accizelor sau nu se datorează aceste taxe pentru utilizarea duală a produselor energetice sau pentru energia electrică utilizată în principal în scopul reducerii chimice şi în procesele electrolitice şi metalurgice.

Reclamanta în calitate de utilizator al energiei electrice în procesele electrolitice din cadrul activităţii de producţie, respectiv în cadrul instalaţiei de electroliză a clorurii de sodiu cu membrane schimbătoare de ioni, pentru care se folosesc ca materii prime sarea, apa şi energia electrică în vederea obţinerii produselor chimice din portofoliul său se încadrează în ipoteza dispoziţiilor legale anterior menţionate, astfel că este în drept să beneficieze de exceptare de la plata accizelor pentru energia electrică folosită în scopurile prevăzute de lege.

Pentru exerciţiul acestui drept, legiuitorul primar în varianta în vigoare după 1 aprilie 2010 a prevăzut la art. *20620 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal că modalitatea şi condiţiile de aplicare a exceptării de la plata accizelor vor fi reglementate prin normele metodologice, fără ca această delegare legislativă să existe în forma anterioară a legii, însă în ambele variante legislative, legiuitorul secundar a prevăzut condiţiile de exerciţiu ale acestei facilităţi legale.

Astfel, H.G. nr. 44/2004 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în varianta în vigoare până la data de 1 aprilie 2010, prevedea la pct. *51.3 alin. (8) că operatorii economici care achiziţionează produse energetice, altele decât cele prevăzute la art. 175 alin. (2) din Codul fiscal, în vederea utilizării în unul dintre scopurile prevăzute la art. *1754 alin. (1) pct. 2 lit. a), b) şi e), se înregistrează la autoritatea fiscală teritorială prin depunerea unei declaraţii pe propria răspundere, în care se menţionează: elementele de identificare ale operatorului economic, numele şi prenumele administratorului, cantităţile de produse energetice ce urmează a fi achiziţionate în intervalul de 12 luni consecutive de la data înregistrării declaraţiei, codul NC al produselor şi scopul în care acestea vor fi utilizate.

După modificările operate începând cu data de 01 aprilie 2010, legiuitorul infralegal, a prevăzut la pct. 82 alin. (36) din norme că pentru produsele energetice utilizate în scopurile exceptate de la plata accizelor, operatorii economici utilizatori notifică acest fapt autorităţii vamale teritoriale, care va cuprinde informaţii detaliate privind activitatea desfăşurată de operatorul economic utilizator şi costul produsului final, după caz, conform alin. (37), neîndeplinirea acestei obligaţii fiind sancţionată cu plata accizelor calculate pe baza cotei accizei prevăzute pentru aceste produse energetice utilizate în scop comercial.

Atât declaraţia pe proprie răspundere, cât şi notificarea prevăzute de legiuitor nu au prevăzut un conţinut standardizat, care să fie obligatoriu pentru contribuabili, cele două înscrisuri fiind de natură a informa autoritatea vamală competentă cu privire la activitatea contribuabilului, care în procesul de producţie utilizează produsele energetice în scopurile exceptate de la plata accizelor, formalităţi apte de a posta contribuabilul în ipoteza normei de exceptare de la plata accizei pentru aceste produse energetice.

La data de 27 ianuarie 2010 reclamanta a depus la autoritatea vamală competentă declaraţia pe proprie răspundere prevăzută la pct. *51.3 alin. (8) din H.G. nr. 44/2004, în forma în vigoare la momentul depunerii, cu conţinutul reglementat de norma menţionată şi în legătură cu care instituţia primitoare nu a ridicat nici o obiecţie, organele fiscale recunoscându-i efectele de scutire de la plata accizelor până la data de 1 aprilie 2010.

Această declaraţie îşi produce efectele pentru tot anul 2010, aşa cum rezultă din dispoziţia legală prin care este reglementată şi a conţinutului său concret, efecte care nu pot fi temporizate, printr-o intervenţie legislativă ulterioară, fără vreo dispoziţie legală tranzitorie care să impună obligaţia notificării chiar şi pentru contribuabilii care îşi îndepliniseră obligaţia de a depune declaraţia pe proprie răspundere anterior reglementată.

Pe de altă parte, elementele de conţinut ale declaraţiei pe proprie răspundere sunt similare celor din notificare, astfel că pretenţia organului fiscal de a depune contribuabilul o nouă notificare, pentru aceeaşi perioadă, în vederea obţinerii unui scop deja atins printr-un înscris anterior, conform cu legea, cu elemente de informare suficiente pentru atingerea scopului prevăzut de lege, este inadmisibilă, fiind rezultatul interpretării excesiv de formaliste a unei dispoziţii legale care instituie condiţii de formă pentru exerciţiul unui drept a cărui condiţii de fond erau îndeplinite.

Prin urmare, în mod judicios a apreciat instanţa de fond că reclamanta în aceste condiţii nu datora accize pentru produsele energetice utilizate în activitatea de producţie, motiv de nelegalitate suficient pentru pentru anularea parţială a actelor administrativ-fiscale contestate privitor la obligaţiile fiscale aferente anului 2010.

Consecventă conduitei sale anterioare, reclamanta şi pentru anul 2011 a depus declaraţie pe proprie răspundere, cu elementele de conţinut solicitate de reglementarea anterioară, omiţând în consecinţă să depună notificarea prevăzută la pct. 82 alin. (36) din H.G. nr. 44/2004 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Suplimentar considerentelor expuse în precedent, care în parte sunt valabile şi aici, este de menţionat că, în lipsa unei clarificări legale privind gradul de detaliu al informaţiilor privind activitatea desfăşurată de operatorul economic utilizator pe care trebuie să-l conţină notificarea în discuţie, indicarea generală a proceselor tehnologice în care utilizează produsele energetice prin declaraţia pe proprie răspundere şi a anexelor la aceasta, sunt suficiente pentru informarea organului vamal teritorial, care pe baza acestor date este în măsură a verifica dacă reclamanta se afla în ipoteza legii pentru a beneficia de exceptarea de la plata accizelor, astfel că sunt nefondate criticile pârâtelor sub acest aspect.

Pe de altă parte, este de observat că organul vamal la rându-i, a înregistrat "pentru evidenţă" un exemplar al declaraţiei pe proprie răspundere al acesteia, restituindu-i celălalt exemplar, fără a face obiecţiuni cu privire la conţinutul acestora. Luarea în evidenţă a aspectelor de fapt declarate, denotă că activitatea de informare a organului vamal teritorial a fost realizată, Direcţia de autorizări înregistrând reclamanta cu privire la produsele energetice în legătură cu care aceasta înţelege să-şi exercite dreptul la exceptare de la plata accizelor.

Restituirea exemplarelor suplimentare din declaraţia pe proprie răspundere, cu adresă prin care reclamanta este înştiinţată că dispoziţiile legale referitoare la această declaraţie şi-au încetat aplicabilitatea, nu are nici o altă semnificaţie legală, decât aceea că, în condiţiile luării în evidenţă, prin reţinerea unui exemplar, acesteia i s-au recunoscut efectele, corespunzător situaţiei în care reclamanta ar fi depus o notificare.

În consecinţă, nici pentru anul 2011 reclamanta nu datora accize pentru produsele energetice folosite în procesul de producţie, întrucât a îndeplinit formalităţile prevăzute de lege pentru a beneficia de aceste facilităţi legale, hotărârea instanţei de fond prin care sunt anulate dispoziţiile actelor administrativ fiscale sub acest aspect, fiind legală.

În ce priveşte anii 2012 şi 2013 reclamanta nu depus nici declaraţie pe proprie răspundere şi nici notificare privind produsele energetice utilizate în procesul de producţie pentru care ar pretinde exceptarea de la plata accizelor. În cazul neîndeplinirii acestei formalităţi devin incidente prevederile pct. 81 alin. (38) din H.G. nr. 44/2004 care atrag plata accizelor calculate pe baza cotei accizei prevăzute pentru aceste produse energetice utilizate în scop comercial, astfel că valorificând efectele aceste norme juridice, în mod corect organul fiscal a emis actele administrativ-fiscale cu dispoziţiile lor pentru această perioadă.

Din această perspectivă, criticile reclamantei sunt nefondate.

Într-adevăr, legiuitorul nu a prevăzut obligaţia notificării anuale a organului vamal competent. Însă se omite a se vedea că declaraţia dată în 2010, cât şi cea din 2011, au avut în vedere numai anii fiscali respectivi, reclamanta declarând pe proprie răspundere şi estimând consumul produselor energetice relevante pentru aceste perioade de timp.

Prin urmare, reclamanta era obligată ca cel puţin în 2011 să notifice instituţia competentă şi să o înştiinţeze pentru viitor, până la o notificare contrară, care sunt produsele energetice utilizate în scopurile exceptate de la plata accizelor.

În acest context, nu poate fi însuşită nici critica reclamantei referitoare la nerespectarea obligaţiei de îndrumare de către organul fiscal, prin aceea că i-a comunicat numai împrejurarea că normele referitoare la declaraţia pe proprie răspundere au fost abrogate, fără a-i face cunoscute normele de drept înlocuitoare.

Dincolo de faptul că obligaţia de informare cu privire la dispoziţiile legale care-i reglementează conduita îi aparţine în exclusivitate reclamantei, neputând translata responsabilitatea neconformării propriei conduite normelor juridice incidente în sarcina altuia, este de menţionat că obligaţia de informare din iniţiativa organului fiscal reglementată de art. 7 alin. (5) din O.G. nr. 92/2003 are un alt conţinut decât cel pretins de recurenta reclamantă.

Astfel potrivit pct. 7.3 din Normele metodologice de aplicare a O.G. nr. 92/2003 îndrumarea contribuabililor din iniţiativa organului fiscal se face prin "transmiterea formularelor de declaraţii, furnizarea de programe informatice pentru completarea acestora, elaborarea şi distribuirea de materiale publicitare (ghiduri, broşuri, pliante, afişe şi altele asemenea), difuzarea în presa scrisă de articole, comunicate şi materiale de presă, întâlniri de lucru cu grupuri de contribuabili, furnizarea de informaţii în cadrul emisiunilor informative ale posturilor de radio şi televiziune, introducerea în programele de învăţământ a unor lecţii cu subiect de fiscalitate şi altele asemenea", fără ca în această categorie de activităţi să intre şi comunicarea modificărilor legislative relevante activităţii sale.

În fine, nu este întemeiată nici critica reclamantei recurente referitoare la faptul că instanţa de fond ar fi ignorat fondul impunerii, care stabileşte condiţiile exceptării de la plata accizelor, dând prevalenţă formei.

Reclamanta omite a observa că regula generală este cea a accizării produselor energetice utilizate în scop comercial, iar exceptarea de la plata acestei taxe constituie o derogare de la regulă, de strictă aplicare şi interpretare, fiind indisolubil legată de formalitatea declarării sau după caz a notificării scopului utilizării acestor produse, în scopul informării organului fiscal privind produsele energetice utilizate în procesul de producţie pentru care operează această exceptarea de la plata accizelor.

Astfel, formalitatea criticată este necesară pentru înlăturarea prezumţiei legale că pentru produsele în cauze se datorează acciza corespunzătoare, astfel că lipsa notificării/declaraţiei pe proprie răspundere echivalează cu obligaţia de plată a acestei taxe.

În raport de aceste argumente, reţine instanţa de control judiciar că actele administrative şi operaţiunile premergătoare acestora, contestate în cauză sunt nelegale parţial, iar hotărârea instanţei de fond care a constatat această stare de drept este dată cu aplicarea şi interpretarea corectă a normelor de drept material aplicabile.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru toate considerentele expuse de fapt şi de drept expuse, soluţia adoptată de judecătorul fondului este legală, astfel că, pentru menţinerea ei, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile formulate de reclamanta societatea A. S.A. Borzeşti şi de pârâtele Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de reclamanta SC A. SA Borzeşti şi de pârâtele Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva Sentinţei nr. 86 din 20 septembrie 2016 a Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2019.

Procesat de GGC - LM