Abusive unilateral bank margin clause in CHF-indexed consumer credit contract and restitution of excess interest

Asupra cererii de recurs de faţă, constată următoarele:

Prin Cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti la data de 6 septembrie 2016 nr. x/301/2016, reclamanţii A., B., C. au chemat în judecată pârâta S.C. D. S.A. în vederea constatării caracterului abuziv al clauzelor din cuprinsul contractului de credit numărul x, modificat prin acte adiţionale, având următoarele capete de cerere:

1) Constatarea ca abuzive a următoarelor prevederi contractuale, în raport de Legea nr. 193/2000 şi prin urmare restituirea sumelor ce deriva din clauzele constatate ca fiind abuzive, după cum urmează:

a) Constatarea ca abuzivă a clauzei contractuale regăsite la art. 5 punctul 5.1 din Contractul de Credit anterior menţionat "Dobânda la creditul acordat este stabilita ca un procent anual şi este, la data încheierii contractului, cea menţionata la art. 1.2. În cazul tipului de dobânda variabila,aceasta se revizuieşte la fiecare 3 luni de la data tragerii. Dobânda este stabilita în funcţie de indicele de referinţă la care se adaugă marja variabila a băncii, care la data încheierii contractului este cea menţionata la art. 1.2. Dobânda se poate modifica în funcţie de variaţia indicelui de referinţă şi a marjei, conform deciziei băncii. În cazul în care indicele de referinţa variază cu minim 0,25 puncte procentuale (în plus/minus) faţă de valoarea iniţială a acestora/la cea mai recentă modificare, după caz, Banca poate modifica dobânda în consecinţă, în orice moment, conform deciziei sale. Noul procent de dobândă se aplică asupra soldului existent al creditului la data modificării acesteia" constatarea ca abuzivă a clauzei contractuale prevăzute la art. 2 din Actul Adiţional numărul 1/18.03.2010 la Contractul de Credit numărul x/13.09.2007; clauza pe care o reiterează "Marja, se modifica după cum urmează: Se modifică valoarea marjei din componenta dobânzii menţionata în art. 1.2 cu 2 puncte procentuale începând cu data de 22.05.2009 şi va avea valoarea de 6.2 puncte procentuale" astfel o dată cu constatarea nulităţii absolute a clauzelor respective, derivând şi necesitatea recalculării dobânzii în virtutea noilor clauze adaptate de către instanţa la prevederile legale, prin care dobânda variabilă de după primul an este calculată în raport de Marja fixă de 4,2 P.P plus indicele de referinţă şi nu marja variabilă a băncii;

b) Constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale prevăzute la art. 1.3 lit. a) "comisionul de acordare de 3243 CHF se achită la data tragerii creditului fiind reţinut în limita creditului acordat."

2) Obligarea pârâtei la plata dobânzii legale pentru sumele de bani achitate de reclamant în baza clauzelor abuzive contestate de la momentul achitării lor şi până la data la care se va avea loc efectiv remiterea acestora de către pârâtă. 3) Suportarea cheltuielilor de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 286 din 18 ianuarie 2017, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în Dosarul nr. x/2016 a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei şi declinată competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii A., B., C., la Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la 29 martie 2017, sub nr. x/2017.

Prin Sentinţa civilă nr. 1694 din 9 mai 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., C., în contradictoriu cu pârâta D. S.A.

Împotriva sentinţei au declarat apel atât reclamanţii A., C., cât şi pârâta D. S.A.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin Decizia civilă nr. 2221 din 5 decembrie 2017 a admis apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A., B. şi C., împotriva Sentinţei civile nr. 1694 din 9 mai 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. D. S.A. A schimbat în parte sentinţa civilă atacată, în sensul că, pe fond a admis în parte acţiunea şi a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei cuprinse în art. 5 pct. 5.1. din Contractul de credit încheiat la 13 septembrie 2007, numai în ce priveşte sintagmele: marja "variabilă" şi "marja variabilă a băncii, conform deciziei băncii". A fost obligată pârâta să restituie sumele încasate în plus conform clauzei constatate abuzive, cu dobânda legală aferentă sumei încasate în plus, de la data perceperii până la data achitării de către bancă. A respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.

Împotriva Deciziei civile nr. 2221 din 5 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a declarat recurs recurenta-pârâtă S.C. D. S.A.

Recurenta-pârâtă solicită, în temeiul art. 488 pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului şi casarea în parte a deciziei recurate, în raport de motivele de nelegalitate invocate.

Recurenta-pârâtă susţine, în esenţă, că instanţa de apel în mod nelegal a reţinut că prevederile art. 5.1. din contractul de credit ar avea un caracter abuziv, sub acest aspect hotărârea recurată fiind dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi art. 4 din Legea nr. 193/2000. În argumentarea acestui motiv de recurs a invocat jurisprudenţa Curţii de Apel şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Arată că, în situaţia în care reclamanţii nu erau de acord cu majorarea marjei băncii şi implicit, nu mai doreau continuarea relaţiilor contractuale cu banca, aveau o opţiune simplă, şi anume refinanţarea creditului la banca recurentă sau la o altă bancă.

Recurenta-pârâtă susţine că nu a majorat discreţionar marja băncii, ci forţată de conjunctura economico-financiară din domeniul bancar şi în acord cu prevederile art. 1.2. art. 5.1 şi art. 5.4 din Contractul de credit.

Totodată, consideră că, în speţă, clauzele contractuale cuprinse la art. 5.1 şi art. 5.4 din Contractul de credit nu au un caracter abuziv întrucât nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Prin urmare, hotărârea instanţei de apel prin care a fost admisă cererea intimaţilor-reclamanţi de constatare a caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 5.1 şi art. 5.4 din Contractul de credit, care până la apariţia O.U.G. nr. 50/2010 au reglementat variaţia unilaterală a marjei băncii, este nelegală.

Arată că nu poate fi vorba de existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi cu atât mai mult nu poate fi vorba de lipsa unei contraprestaţii pentru dreptul corelativ al băncii de a percepe o dobândă bancară variabilă. Menţionează că banca şi-a asumat şi şi-a realizat obligaţiile de acordare a împrumutului în cuantum de 162.150 CHF prin virarea împrumutului în contul curent al împrumutaţilor reclamanţi.

În ceea ce priveşte riscul contractului în clauzele care reglementează calcularea dobânzii, aşa cum rezultă din cuprinsul acestora, acesta priveşte ambele părţi contractante, iar în condiţii de piaţă favorabile, exista ipoteza reducerii dobânzii. Variaţia indicelui CDS (indicator din componenţa marjei băncii) cu minim 0,25 puncte procentuale (plus/minus) faţă de valoarea iniţială a acestuia, a constituit o motivaţie întemeiată, în acord cu raţiunea prevederilor alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Susţine că dispoziţiile art. 5.1 din Contractul de credit prevedeau atât majorarea cât şi diminuarea marjei băncii deci, nu numai majorarea marjei băncii. Aşadar, prevederile art. 5.1 din Contractul de credit nu pot avea un caracter abuziv (în condiţiile în care caracterul abuziv al unui clauze se apreciază de judecător în raport cu momentul inserării clauzei/încheierii contractului).

De asemenea, recurenta-pârâtă consideră că în mod nelegal instanţa de apel a obligat banca la plata către împrumutaţi a unor sume de bani cu titlu de diferenţă de dobândă bancară, precum şi la plata dobânzii legale de la data plăţilor efectuate de împrumutaţi cu titlu de dobândă bancară, fiind aplicate şi interpretate greşit dispoziţiile art. 1082 şi art. 1088 C. civ. de la 1864.

Susţine că decizia recurată este nelegală şi în ceea ce priveşte restituirea către intimaţii-reclamanţi a sumei reprezentând contravaloarea diferenţei dintre dobânda achitată de împrumutaţi şi dobânda bancară care ar fi prevăzut o marjă a băncii de 4,2 p.p.a., or banca nu putea fi obligată să le restituie acestora vreo sumă de bani.

Consideră că, sub acest aspect hotărârea recurată este dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor art. 1082 şi art. 1088 C. civ. de la 1864.

Astfel, instanţa de apel ar fi putut acorda dobânda legală doar de la momentul pronunţării hotărârii. În susţinerea acestei teze invocă faptul că în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1535/2009 a statuat că răspunderea comerciantului conform dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 este de natură civilă delictuală. Pe de altă parte, doctrina şi jurisprudenţa au statuat că în cazul obligaţiilor izvorâte din delicte momentul de la care se datorează dobânda legală moratorie este cel al pronunţării hotărârii. Astfel, jurisprudenţa a considerat că întotdeauna hotărârea pronunţată cu privire la delictele civile are un caracter constitutiv, astfel încât, deşi dreptul la reparaţie se naşte din momentul cauzării prejudiciului, creanţa de daune pentru reparaţia acestui prejudiciu ia naştere la momentul pronunţării hotărârii care stabileşte existenţa şi întinderea prejudiciului, această creanţă generând dobânzi doar de la acea dată.

În ipoteza în care instanţa de apel ar fi trecut peste considerentele învederate, aceasta ar fi putut acorda dobânda legală cel mult de la data formulării cererii introductive de instanţa (şi nu de la o dată anterioară), în conformitate cu prevederile art. 1082 şi cele ale art. 1088 C. civ. de la 1864. Or, instanţa de apel, contrar acestor prevederi legale, a dispus obligarea băncii pârâte la plata dobânzii legale (aferente capetelor principale de cerere) de la data plăţii ratelor bancare/dobânzii bancare şi nu de la data formulării cererii de chemare în judecată.

Consideră că instanţa de apel a făcut confuzie între repunerea părţilor în situaţia anterioară (care constă în obligarea băncii în a-i restitui consumatorului contravaloarea pretinselor diferenţe de dobândă bancară) şi obligarea băncii la plata dobânzii legale aferente contravalorii pretinselor diferenţe de dobândă bancară. De aceea, până la constatarea caracterului abuziv al unei clauze, cum nu este născut dreptul consumatorului de a solicita prestaţiile făcute în baza acelei clauze, aşa nu este născută nici obligaţia băncii de a restitui prestaţiile.

Recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a făcut confuzie între efectele nulităţii absolute (care sunt retroactive) şi starea subiectivă a băncii în perceperea ratelor bancare (care nu este retroactivă) până la momentul la care instanţa a stipulat că, clauzele în discuţie ar avea un caracter abuziv, banca având convingerea justificată (întrucât clauzele în discuţie produceau efecte juridice potrivit art. 969 C. civ. de la 1864) că perceperea ratelor bancare în baza unor clauze contractuale este legală.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 25 octombrie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 2 noiembrie 2018, recurenta depunând puncte de vedere.

Prin încheierea din 7 martie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă E. S.A. împotriva Deciziei civile nr. 2221 din 5 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, şi a acordat termen la data de 9 mai 2019, cu citarea părţilor în vederea soluţionării recursului.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă E. S.A. este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenta susţine că instanţa de apel în mod nelegal a reţinut că prevederile art. 5.1. din contractul de credit ar avea un caracter abuziv, sub acest aspect hotărârea recurată fiind dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Prin urmare, hotărârea instanţei de apel prin care a fost admisă cererea intimaţilor-reclamanţi de constatare a caracterului abuziv al clauzelor prevăzute este nelegală, întrucât dispoziţiile art. 5.1 din Contractul de credit prevedeau atât majorarea cât şi diminuarea marjei băncii deci, nu numai majorarea marjei băncii.

Aceste susţineri ale recurentei sunt nefondate având în vedere că, clauza cuprinsă în art. 5 pct. 5.1 din contractul de credit nu explică mecanismul concret de determinare a marjei băncii, în contextul în care, deşi la momentul încheierii contractului, marja băncii era de 4,2% p.p. a., aceasta devenea ulterior variabilă.

În acest context, se apreciază că din modalitatea de formulare a clauzei menţionate se poate constata că la momentul încheierii contractului, consumatorii nu au avut posibilitatea de a prefigura condiţiile în care cuantumul marjei băncii ca, element esenţial al contractului, va fi modificat, variaţia marjei fiind lăsată la aprecierea exclusivă a pârâtei, "conform deciziei băncii".

Din această perspectivă, consumatorii nu au fost informaţi cu privire la criteriile care vor determina modificarea marjei băncii "variabilă" pe parcursul derulării contractului de credit, banca rezervându-şi dreptul de a revizui marja băncii şi deci, cuantumul dobânzii, în baza unor elemente necunoscute consumatorilor, netransparente şi neverificabile.

Faţă de această situaţie, se reţine că, în lipsa informării efective cu privire la condiţiile de exercitare a dreptului de modificare unilaterală a marjei băncii şi implicit a ratei dobânzii, clauzele analizate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul reclamanţilor, în partea referitoare la marja variabilă a băncii, conform deciziei băncii.

De asemenea, se constată că este îndeplinită şi cerinţa comportamentului băncii contrar exigenţelor bunei-credinţe în cazul clauzelor analizate, în condiţiile în care instituţia de credit, profitând de poziţia sa contractuală şi-a rezervat prin contractul de credit dreptul de a modifica unilateral convenţia în defavoarea împrumutatului, fără a lua în considerare şi interesele acestuia din urmă.

Într-o altă critică, subsumată aceluiaşi motiv de recurs, recurenta-pârâtă consideră că în mod nelegal instanţa de apel a obligat banca la plata către împrumutaţi a unor sume de bani cu titlu de diferenţă de dobândă bancară, precum şi la plata dobânzii legale de la data plăţilor efectuate de împrumutaţi cu titlu de dobândă bancară, fiind astfel aplicate şi interpretate greşit dispoziţiile art. 1082 şi art. 1088 C. civ. de la 1864.

Totodată, se susţine că decizia recurată este nelegală şi în ceea ce priveşte restituirea către intimaţii-reclamanţi a sumei reprezentând contravaloarea diferenţei dintre dobânda achitată de împrumutaţi şi dobânda bancară care ar fi prevăzut o marjă a băncii de 4,2 p.p.a., or banca nu putea fi obligată să le restituie acestora vreo sumă de bani.

Aceste susţineri nu pot fi primite fiind nefondate, având în vedere că instanţa de apel, în mod corect a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei cuprinse în art. 5 pct. 5.1. din Contractul de credit încheiat la 13.09.2007, în ce priveşte sintagmele - marja variabilă şi marja variabilă a băncii, conform deciziei băncii.

Aceasta deoarece, intimaţii-reclamanţi au făcut dovada îndeplinirii obligaţiilor de plată a sumelor percepute, conform clauzei cuprinse în art. 5 pct. 5.1. din Contractul de credit, astfel că recurenta datorează dobânzi pentru sumele respective de la data perceperii acestora, iar nu de la data soluţionării litigiului, aşa cum solicită recurenta, pentru că, potrivit art. 43 C. comercial, datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani produc dobânzi de drept din ziua când devin exigibile.

Astfel, dobânzile pentru datoriile comerciale curg de drept de la scadenţă, chiar dacă nu au fost stabilite prin contract, iar explicaţia acestei reguli pentru datoriile comerciale ţine de specificul activităţii comerciale, întrucât în materie comercială banii sunt fructiferi, iar dacă debitorul nu plăteşte la scadenţă suma datorată, înseamnă că foloseşte acele sume de bani în interes propriu, îmbogăţindu-se fără justă cauză.

Articolul 1088 alin. (1) C. civ. de la 1864, invocat de recurentă, prevede expres că, în cazul obligaţiilor având ca obiect plata unei sume de bani, daunele-interese pot fi numai moratorii, pentru executarea cu întârziere a obligaţiei de plată şi pot cuprinde numai dobânda legală.

Prin urmare, intenţia legiuitorului este de menţinere a consacrării principiului nominalismului monetar, care presupune ca obligaţia de a plăti o sumă de bani, obligaţie susceptibilă întotdeauna de executare silită în natură, să-şi menţină ca obiect aceeaşi sumă de bani din actul care o stabileşte sau o constată, respectiv aceeaşi valoare nominală, chiar dacă valoarea reală a sumei de bani este altă datorită inflaţiei, iar daunele interese moratorii pot consta doar în dobânda legală.

Coroborând dispoziţiile art. 43 C. comercial cu art. 1088 alin. (1) C. civ. de la 1864, se constată că aceste daune sunt datorate fără ca creditorul să fie ţinut să justifice vreo pagubă.

Pe de altă parte, din interpretarea dispoziţiilor art. 1088 din C. civ. anterior, rezultă că daunele-interese moratorii i se cuvin creditorului cu titlu de reparare a prejudiciului suferit de acesta între data scadenţei şi data plăţii efective, din cauza întârzierii culpabile în executarea unei obligaţii băneşti exigibile.

În acest context, se reţine că în mod corect, instanţa de apel a obligat banca să restituie sumele încasate în plus conform clauzei constatate abuzive, cu dobânda legală aferentă sumei încasate în plus, de la data perceperii până la data achitării de către bancă.

Aşadar, pentru ca susţinerile dezvoltate de recurentă să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., aceasta trebuia să demonstreze încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situaţia de fapt stabilită.

În cazul de faţă, motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuţie probele şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă E. S.A. împotriva Deciziei civile nr. 2221 din 5 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă E. S.A. în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi B., A. şi C. împotriva Deciziei civile nr. 2221 din 5 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 mai 2019.

Procesat de GGC - NN