Prescription of contractual debt for training services: start of limitations period and inapplicability of accounting-based suspension

Asupra cererii de recurs de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureş la data de 20 martie 2017 sub nr. x/2017, reclamantul Sindicatul B. Maramureş a chemat în judecată pe pârâta A., solicitând instanţei ca prin sentinţa ce va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 300.253 RON, reprezentând contravaloarea cursurilor de pregătire profesională nedecontate, precum şi la plata dobânzii legale aferente debitului principal, calculată de la data de 02.11.2015 (data stabilită în vederea efectuării plăţii debitului) până la achitarea integrală a debitului.

Prin sentinţa civilă nr. 1161 din 21 decembrie 2017 Tribunalul Maramureş a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi, în consecinţă, a respins ca prescrisă acţiunea în pretenţii formulată de reclamantul Sindicatul B. Maramureş în contradictoriu cu pârâta A.

În considerentele sentinţei, prima instanţă a reţinut că acţiunea în pretenţii a reclamantului se întemeiază pe răspunderea civilă contractuală, fiind invocate prevederile art. 1350, art. 1516, art. 1530, art. 1531 şi art. 1535 C. civ.

În raport de această calificare, pe situaţia de fapt s-a reţinut că între părţi a intervenit un acord de formator conform căruia pârâta trebuia să presteze un serviciu de formare profesională, în baza contractelor de prestări servicii încheiate direct de reclamant cu beneficiarii cursurilor, toate aceste cursuri fiind finalizate până cel târziu la sfârşitul anului 2013.

Analizând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă, instanţa de fond a apreciat că, faţă de data finalizării cursurilor de pregătire profesională, sunt incidente atât dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, cât şi cele ale C. civ. Ambele acte normative stabilesc acelaşi termen de prescripţie, respectiv de 3 ani.

Pentru pretenţiile din cererea reclamantului ce se situează din perspectiva prescripţiei dreptului material la acţiune sub imperiul Decretului nr. 167/1985, reţinând incidenţa prevederilor art. 3 şi art. 12 din actul normativ, instanţa a apreciat că faţă de perioada de desfăşurare a cursurilor de pregătire profesională (2011 - 2013) termenul de prescripţie este împlinit, având în vedere că acţiunea a fost formulată în anul 2017. S-a arătat că dreptul reclamantul de a obţine contravaloarea cursurilor s-a născut la data finalizării acestora, prin eliberarea de diplome.

Pentru pretenţiile analizate în raport de art. 2.517 C. civ., instanţa, reiterând considerentul potrivit căruia dreptul reclamantului la contravaloarea cursurilor de pregătire profesională s-a născut la data finalizării cursurilor, a mai arătat că iniţial sumele corespunzătoare erau încasate de reclamantul, ulterior acest lucru realizându-se de pârâtă. Instanţa a subliniat că acest aspect era cunoscut de reclamant din anul 2013 când a solicitat pârâtei o situaţie a cursurilor achitate, sumele nefiind încasate în contabilitate. Chiar în lipsa răspunsului pârâtei, s-a arătat că reclamantul a adresat o solicitare către Agenţia Judeţeană de Plăţi şi Inspecţie Socială Maramureş pentru comunicarea numărului de cotoare al diplomelor eliberate în urma cursurilor organizate în perioada 2011 - 2013, răspunsul fiind primit la data de 05.02.2014. Reţinând că termenul de prescripţie a început să curgă de la momentul în care reclamantul a cunoscut sau trebui să cunoască naşterea dreptului său la acţiune, prima instanţă a concluzionat că la data formulării acţiunii erau prescrise şi acele pretenţii ce se supun dispoziţiilor C. civ.

Instanţa a înlăturat apărarea reclamantului în sensul că termenul de prescripţie ar fi început că curgă la data de 07.10.2015, când s-au evidenţiat cursurile desfăşurate de pârâtă, în raport de considerentele vizând momentul real al începerii curgerii termenului de prescripţie.

Sentinţa de fond a fost apelată de reclamant, criticile sale vizând greşita reţinere a situaţiei de fapt şi greşita aplicare a normelor de drept în materia prescripţiei.

Prin Decizia civilă nr. 67/A/2018, din 19 aprilie 2018, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul - reclamant Sindicatul B. Maramureş.

Instanţa de apel, apreciind corecta reţinere a situaţiei de fapt de către prima instanţă, a arătat suplimentar că nu există niciun act juridic care să confere pârâtei dreptul de a încheia contractele cu beneficiarii cursurilor de pregătire profesională ori de a încasa contravaloarea acestora; împrejurarea că, în fapt, în această manieră s-ar fi desfăşurat cursurile susţinute de pârâtă, nu a fost apreciată de instanţa de apel ca fiind de natură a determina un alt moment al începerii termenului de prescripţie, acesta rămânând acela la începerii cursurilor. În acord cu instanţa de fond, şi instanţa de apel a apreciat că data de 07.10.2015 (când a fost încheiat un proces-verbal în care au fost evidenţiate o serie de cursuri susţinute de pârâtă) nu poate constitui momentul de început al prescripţiei dreptului material la acţiune, faţă de dispoziţiile incidente în cauză, atât cele prevăzute de Decretul nr. 167/1958, cât şi cele prevăzute de C. civ.

Instanţa de apel a înlăturat susţinerea apelantului-reclamant referitoare la suspendarea termenului de prescripţie în perioada în care pârâta a omis sau a refuzat predarea documentelor referitoare la cursurile de pregătire profesionale susţinute, arătând că situaţia evocată nu poate fi încadrată în cazurile de suspendare reglementate expres şi limitativ în actele normative incidente în cauză.

În consecinţă, faţă de considerentele arătate, instanţa de apel a reţinut corecta aplicare de către prima instanţă a normelor de drept material ce reglementează instituţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Decizia de apel a fost recurată de reclamantul Sindicatul B. Maramureş, care a solicitat admiterea căii de atac promovate cu consecinţa casării deciziei de apel şi a sentinţei de fond cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.

Recurentul-reclamant a invocat incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., criticând decizia de apel sub următoarele aspecte:

- instanţa de apel a apreciat în mod greşit data începerii curgerii termenului de prescripţie ca fiind cel al încheierii fiecărui contract de pregătire profesională, în condiţiile actul generator de drepturi şi obligaţii între părţi este reprezentat de Acordul de formator nr. 1923/14.04.2010. Recurentul-reclamant arată că chiar instanţa de apel a constatat că acest act bilateral nu conţine prevederi care să confere pârâtei dreptul de a încheia contractele de formare profesională şi de a încasa sumele corespunzătoare şi a concluzionat că devin incidente dispoziţiile legale generale în materia prescripţiei extinctive. Or, susţine partea, aplicarea acestor prevederi legale generale trebuie raportată la actul bilateral dintre părţi, cel care dă îi dă dreptul să solicite sumele evidenţiate în acţiune, iar pârâtei îi trasează obligaţia de dare de seama. Recurentul-reclamant a mai arătat că faţă de dispoziţiile C. civ. termenul de prescripţie a început să curgă în mod obiectiv la data de 07.10.2015, când intimata-pârâtă a predat baza de date;

- instanţa de apel a apreciat în mod nelegal că nu există un caz de suspendare a cursului prescripţiei, invocând sub acest aspect prevederile art. 14 teza a II-a din Decretul nr. 167/1958, care stipulează suspendarea cursului prescripţiei cât timp socotelile nu au fost date şi aprobate. Din perspectiva dispoziţiilor art. 2.523 C. civ., recurentul-reclamant a reiterat susţinerile referitoare la începerea curgerii termenului de prescripţie la data de 07.10.2015, ca urmare a îndeplinirii de către intimata-pârâtă, la acel moment, a obligaţiei de dare de seamă;

- instanţa de apel nu a analizat motivele de apel referitoare conduita intimatei-pârâte, procesele-verbale din 15.09.2015 şi 07.10.2015 putând fi interpretate ca o recunoaştere, chiar şi parţială, a pretenţiilor solicitate prin acţiune; de asemenea, instanţa de apel nu a analizat nici motivele de apel referitoare la necesitatea unirii excepţiei prescripţiei cu fondului cauzei în vederea administrării de probatorii.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că decizia instanţei de apel respectă rigorile de legalitate, nefiind incidente cazurile de casare invocate în calea extraordinară de atac.

Nu au fost administrate înscrisuri noi în recurs.

În cauză fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, comunicat părţilor, conform dispoziţiilor din data de 25 octombrie 2018.

Recursul a fost admis în principiu în şedinţa completului de filtru din data de 31 ianuarie 2019, fiind stabilit termen în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Analizând legalitatea deciziei de apel în raport de criticile formulate şi de apărările invocate, instanţa de recurs reţine următoarele:

Prealabil analizării criticilor formulate de recurentul - reclamant se impune precizarea că acesta invocă incidenţa cazurilor de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., fără a structura, însă, criticile sale în raport de temeiurile de drept invocate. În consecinţă, revine instanţei de recurs efectuarea acestei operaţiuni.

Cu privire la incidenţa prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se reţine că textul legal sancţionează acea hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Se poate prezuma că recurentul-reclamant a intenţionat încadrarea în această ipoteză legală a acelor critici care vizează neanalizarea unor motive de apel. Se apreciază, însă, că aceste critici se supun dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin aplicarea coroborată a dispoziţiilor art. 479 C. proc. civ. şi a art. 174 C. proc. civ. Concret, prin susţinerea că instanţa de apel nu a analizat anumite critici din memoriul depus la dosar, recurentul-reclamant invocă încălcarea prevederilor care impun instanţei verificarea, în limitele cererii de apel, a modului în care prima instanţă a stabilit situaţia de fapt şi a aplicat legea, considerând că există o vătămare sub acest aspect.

Se reţine, din această perspectivă, că recurentul-reclamant nu a formulat critici care să poată fi analizate în condiţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Critica referitoare la neanalizarea motivului de apel vizând solicitarea adresată primei instanţe de unire a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune cu fondul cauzei în vederea administrării unui probatoriu comun nu poate fi reţinută. Se observă, în primul rând că nu există un veritabil motiv de apel care să vizeze refuzul instanţei de fond de a proceda la unirea excepţiei cu fondul cauzei, menţiunea unei asemenea solicitări fiind inserată în acele considerente ale părţii care susţineau un alt moment de începere al cursului prescripţiei decât cel reţinut de prima instanţă. Se observă, totodată, că nu a fost formulată o asemenea solicitare în cursul judecării procesului în primă instanţă: astfel, prin notele de şedinţă depuse pentru termenul de judecată din 9 noiembrie 2017 s-a solicitat doar respingerea excepţiei prescripţiei, iar în cadrul concluziilor susţinute la termenul din data de 7 decembrie 2017 s-a solicitat, din nou, respingerea excepţiei prescripţiei, existând, într-adevăr o solicitare de unire cu fondul a unor alte excepţii invocate de intimata-pârâtă.

Pe de altă parte, se apreciază că recurentul-reclamant, cunoscând motivele pentru care prima instanţă a apreciat intervenirea prescripţiei dreptului material la acţiune, precum şi caracterul devolutiv al căii de atac formulate, avea posibilitatea de a solicita în cadrul apelului administrarea acelor probe care să susţină opinia sa în ceea ce priveşte neîmplinirea termenului de prescripţie, inclusiv, deci, a probelor propuse pe fondul cauzei. Or, recurentul-pârât nu a formulat o solicitare de administrare probatoriu în acest sens în cursul soluţionării apelului.

În consecinţă, această critică va fi înlăturată.

Nu poate fi reţinută nici critica referitoare la neanalizarea motivului de apel vizând caracterul de recunoaştere parţială a pretenţiilor de către intimata pârâtă. Şi în acest caz se observă că recurentul-pârât nu a invocat în faţa instanţei de apel un motiv care să vizeze o pretinsă recunoaştere din partea intimatei-pârâte a pretenţiilor deduse judecăţii, decurgând din anumite probe aflate la dosar (procesele-verbale încheiate la 15.09.2015, respectiv la 07.10.2015). Dimpotrivă, chiar recurentul-reclamant arată în memoriul de apel că intimata-pârâtă a solicitat acordarea unui termen pentru a verifica situaţiile ce i-au fost predate şi că ulterior, nu au mai avut loc întâlniri între părţi.

Cu privire la incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de recurs reţine că o primă critică a recurentului-pârât vizează temeiul contractual la care s-a raportat instanţa de apel pentru a stabili începutul termenului de prescripţie, în opinia părţii acest temei fiind reprezentat de Acordul de formator nr. 1923/14.04.2010. Se apreciază că în mod legal instanţa de apel s-a raportat la contractele încheiate cu beneficiarii cursurilor de formare profesională, întrucât, aşa cum a arătat instanţa şi aşa cum recunoaşte chiar recurentul-reclamant, acordul de formator nu cuprinde dispoziţii care să confere intimatei-pârâte dreptul de încheia asemenea contracte şi a încasa contravaloarea cursurilor. În consecinţă, temeiul contractual al acordului de formator putea fi avut în vedere doar pentru pretenţii decurgând din activitatea la care s-a obligat intimata-pârâtă (serviciul de formare profesională), iar nu şi pentru pretenţiile deduse judecăţii în prezenta cauză.

În altă ordine de idei, susţinerea temeiului contractual al acestui acord pentru stabilirea datei de începere a termenului de prescripţie al dreptului material la acţiune pare a fi în corelaţie cu o a doua critică a recurentului-reclamant, vizând aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 14 teza a II-a din Decretul nr. 167/1958, text pe care îl aplică şi în interpretarea prevederilor art. 2.523 C. civ. Se poate deduce (deşi memoriul de recurs nu respectă exigenţele de rigurozitate juridică ale unei sesizări adresate instanţei supreme) că recurentul-reclamant încearcă acreditarea ideii că în baza acordului de formator, intimata-pârâtă avea obligaţia de a da seamă cu privire la contractele pretins a fi încheiate de aceasta, cu consecinţa necurgerii termenului de prescripţie până la momentul în care socotelile nu au fost date şi aprobate.

Instanţa de recurs apreciază, însă, că textul legal invocat parţial de recurentul-reclamant nu este aplicabil în cauză. Art. 14 din Decretul nr. 167/1958 prevede că "între părinţi sau tutor şi cei ce se află sub ocrotirea lor, între curator şi acei pe care îi reprezintă precum şi între orice altă persoană care, în temeiul legii sau al hotărârii judecătoreşti, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, prescripţia nu curge cât timp socotelile nu au fost date şi aprobate." Se observă că nu sunt incidente în cauză niciuna din ipotezele legale reglementate în textul citat, nefiind în prezenţa unei administrări de bunuri astfel cum este enunţată. Pe lângă faptul că articolul de lege vorbeşte de administrare, în temeiul legii sau al hotărârii judecătoreşti (iar nu despre un temei contractual), în speţă nici nu poate fi vorba de o administrare de bunuri, contractele care stau la baza pretenţiilor neputând fi asimilate unei asemenea categorii juridice.

În sfârşit, ultima critică a recurentului-reclamant are în vedere nelegalitatea deciziei de apel din perspectiva nereţinerii cazului de suspendare al cursului prescripţiei dedus din omisiunea/refuzul intimatei-pârâte de a preda situaţia cursurilor de formare profesională, susţinând că prescripţia a început să curgă din data de 07.10.2015, moment în care au fost predate aceste situaţii.

În mod legal instanţa de apel a înlăturat această susţinere a recurentului-reclamant, constatând că nu poate fi încadrată în dispoziţiile legale, atât din Decretul nr. 167/1958 cât şi din C. civ., care reglementează cazurile de suspendare a cursului prescripţiei.

Aceeaşi susţinere este folosită de recurentul-reclamant şi pentru a justifica o începere a cursului prescripţiei la momentul predării situaţiilor de către intimata-pârâtă, motivând că doar la acel moment trebuia să cunoască naşterea dreptului său la acţiune.

Cu privire la această critică, instanţa reţine, în primul rând că actele normative succesive incidente în cauză reglementează aproape similar momentul de început al curgerii termenului de prescripţie, C. civ. adăugând, un element obiectiv, preluat din materia răspunderii civile delictuale - cel al momentului în care titularul dreptului trebuia să cunoască naşterea lui.

În ce priveşte pretenţiile născute sub imperiul Decretului nr. 167/1958, dreptul recurentului-reclamant s-a născut la data încheierii contractelor de formare profesională. Recurentul-reclamant nu a susţinut niciun moment pe parcursului desfăşurării procesului că nu ar fi cunoscut faptul încheierii acestor contracte, susţinând doar că nu a ştiut numărul lor. Acest aspect nu este, însă, de natură a determina un al moment al începutului termenului de prescripţie; nimic nu îl împiedica de recurentul-reclamant de a acţiona, în conservarea drepturilor sale, în vederea identificării în cadrul termenului de prescripţie a numărului contractelor încheiate pentru a solicita restituirea contravalorii cursurilor organizate. Pasivitatea recurentului-reclamant, ori omisiunea/refuzul intimatei-pârâte în vederea clarificării situaţiei cursurilor organizate nu au aptitudinea de a conduce la stabilirea unui alt moment la începerii curgerii termenului de prescripţie.

Cât priveşte analiza momentului de început al prescripţiei din perspectiva elementului obiectiv introdus prin C. civ. (art. 2.523), se reţine că momentul în care a început să curgă termenul de prescripţie nu este cel al predării situaţiilor de către intimata-pârâtă, motivat de omisiunea/refuzul acesteia de conformare un timp îndelungat. Achiesarea la punctul de vedere susţinut de recurentul-reclamant ar conduce la o amânare nepermisă a momentului de început al cursului prescripţiei. Concret, în cazul unei pretenţii financiare, dacă debitorul refuză timp de mai mulţi ani punerea la dispoziţie a unor elemente care să conducă la stabilirea cu exactitate a nivelului acestuia, s-ar ajunge la situaţia absurdă în care la cei trei ani care reprezintă termenul de prescripţie să se adauge şi anii în care debitorul a refuzat comunicarea.

Legiuitorul, însă, nu a avut în vedere o asemenea situaţie, ci aprecierea acelor elemente prin raportare la care, creditorul obligaţiei, putea, după împrejurări, să cunoască naşterea dreptului său la acţiune. În consecinţă, se reţine că refuzul intimatei-pârâte de a comunica relaţiile solicitate nu împiedicau pe recurentul-reclamant să acţioneze pentru conservarea dreptului său, aşa cum, de altfel, a făcut, primind relaţii în ce priveşte numărul cursanţilor care au absolvit cursurile de formare profesională.

Pe de altă parte, recurentul-reclamant avea posibilitatea de a se adresa instanţei de judecată oricând în termen de 3 ani de la finalizarea cursurilor aferente anilor 2011 - 2013, urmând ca pe parcursul procesului, în urma probatoriului administrat să stabilească nivelul concret al pretenţiilor sale.

Pentru considerentele reţinute, constatând că criticile recurentului-reclamant nu sunt fondate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., recursul declarat în cauză va fi respins.

În temeiul art. 451 - 453 C. proc. civ., având în vedere solicitarea intimatei-pârâte, precum şi dovezile administrate, va dispune obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată, constând în cheltuieli de deplasare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant Sindicatul B. Maramureş în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. împotriva Deciziei civile nr. 67/A/2018 din 19 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Obligă recurentul-reclamant Sindicatul B. Maramureş la plata sumei de 419,55 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-pârâte A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 aprilie 2019.

Procesat de GGC - NN