Cassation appeal dismissed: abuse of loan clauses rejected due to core subject matter exception and non-use of variable interest rate criteria

Asupra cererii de recurs de faţă,

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună: constatarea caracterului nul absolut şi abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 3.1 lit. b) şi art. 3.3, referitoare la dobânda şi art. 3.7 privind comisionul de administrare, art. 3.5 cu privire la comisionul de procesare din Contractul de credit nr. x încheiat la data de 01.02.2008 şi art. I alin. (1) din Actul adiţional din 17.09.2010 cu referire la dobânda şi art. V din acelaşi act adiţional care face referire la menţinerea comisionului de administrare credit; obligarea pârâtei la menţinerea elementelor componente ale dobânzii astfel cum au fost stabilite prin contractul iniţial, respectiv valoarea marjei fixe a băncii de la data încheierii contractului, 01.02.2008 şi a indicelui de referinţa Libor actualizat periodic; restituirea tuturor sumelor încasate în baza clauzelor contractuale nule şi abuzive cu titlu de dobândă achitată excedentar corespunzător perioadei 01.02.2009 (un an de la data încheierii convenţiei de credit) - 17.09.2010 (data intervenirii actului adiţional), comision de administrare, precum şi cu titlu de comision de procesare în cuantum de 2.508 CHF, sume ce urmează a fi actualizate cu indicele de dobânda legală, calculat de la data plăţii şi până la momentul restituirii efective; constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserate în art. 4.6 din contractul de credit şi eliminarea acesteia; stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului; denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de prezentul dosar.

Prin Sentinţa civilă nr. 994 din 18 februarie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, învestit după declinarea competenţei de către judecătorie, a admis în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi B., a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută parţială a clauzei 3.3 din Contractul de credit nr. x/01.08.2008 numai în ceea ce priveşte criteriul ales (în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii) şi a respins în rest ca nefondată cererea.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamaţii A. şi B., apelul fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 9 noiembrie 2016, iar pârâta C. S.A. a formulat apel incident.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Decizia civilă nr. 69 din 16 ianuarie 2018, în complet iniţial învestit, a respins apelul formulat de reclamanţii A. şi B., împotriva Sentinţei civile nr. 994/18.02.2016 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2015 ca nefondat, apoi, în complet de divergenţă, cu unanimitate, a admis apelul formulat de pârâta C. S.A., împotriva Sentinţei civile nr. 994/18.02.2016 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2015, a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Împotriva Deciziei civile nr. 69 din 16 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, au declarat recurs A. şi B., solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Cu privire la pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi susţin că banca pârâtă nu a declarat apel principal, ci a preferat instituţia apelului incident, însă motivarea apelul incident, în realitate, a urmărit modificarea în tot a sentinţei primei instanţe. Curtea de Apel, deşi, în raport de solicitările intimatei-pârâte, urma să admită excepţia tardivităţii formulării apelului, precum şi a inadmisibilităţii apelului incident, pe de o parte, nici nu a analizat aceste solicitări ale reclamanţilor, pe de altă parte, a ignorat dispoziţiile referitoare la calea de atac a apelului, în special prevederile art. 481 C. proc. civ. Astfel, fiind singurii care au declarat apel în cauză, recurenţii consideră că instanţa de apel le-a creat în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată.

Arată că este evidentă contradictorialitatea în cuprinsul paginii 19 a deciziei atacate:

"Curtea reţine că criteriul de modificare a dobânzii revizuibile de la art. 3.3 (...) nu a fost folosit de bancă (...)", în acelaşi timp, în paragraful imediat următor, aceeaşi instanţă menţionează:

"Se constată astfel că dobânda prevăzută în contract pentru primul an de creditare a fost fixă şi în procent de 4,9% pe an, iar din al doilea an (...) a fost variabilă de 5,9%, rămânând astfel până în 2010 (...)"

În acelaşi timp, motivul străin de natura pricinii, învederat de curtea de apel este menţionat în ultimul paragraf din pagina 19 şi continuat în pagina 20 a deciziei:

"De asemenea, modificarea ratei dobânzii după primul an de creditare de la 4,9% la 5,9% nu a avut loc în baza criteriului considerat abuziv, ci a art. 3.1. lit. b) şi a) art. 3.3. teza iniţială din contract, dobânda de 5,9% fiind dobânda curentă revizuibilă în vigoare la momentul martie 2009 pentru toţi clienţii băncii."

Susţine că nici curtea de apel nu a fost învestită cu un capăt de cerere care să constate cuantumul dobânzii variabile în vigoare la momentul martie 2009, practicat de C. S.A. în toate contractele de credit. De altfel, nici nu precizează instanţa dacă această dobândă curentă revizuibilă în vigoare la momentul martie 2009 era una stabilită printr-o lege, sau impusă de Banca Naţională a României.

Consideră că simpla presupunere a instanţei cu privire la o astfel de dobândă generală şi care doar este o bănuială că s-ar fi aplicat tuturor clienţilor băncii, nu poate fi considerat un motiv legal şi întemeiat faţă de care să fie admis un apel incident şi modificată fundamental soluţia primei instanţe.

Referitor la pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., recurenţii arată că au semnat un contract de adeziune, fiind îndeobşte recunoscut că orice contract de credit are clauze prestabilite, iar negocierea efectivă a clauzelor nu este permisă în mod real consumatorilor, nici în prezent, cu atât mai puţin în anul 2008. Imperativul protecţiei consumatorilor impune eliminarea unor clauze care atrag costuri considerabile şi disproporţionate cu serviciile prestate, cu atât mai mult cu cât acestea au fost deja cuantificate în calculul dobânzii variabile.

Referitor la stabilirea dobânzii ulterior primului an de creditare, recurenţii susţin că motivarea instanţei de apel este dată cu încălcarea evidentă a normelor de drept material incidente. Aceasta deoarece, după cum este lesne de observat, clauza art. 3.3. teza a doua din contract, oferă băncii dreptul discreţionar de a revizui dobânda, fără ca nouă rată să fie negociată cu reclamanţii, aceştia urmând doar să fie înştiinţaţi cu privire la noua valoare a acesteia.

Instituţia de credit nu a circumstanţiat în niciun mod elementele care-i permit să modifice unilateral dobânda, lăsând la latitudinea sa majorarea dobânzii, ceea ce face ca această clauză să fie interpretată exclusiv în favoarea băncii, servind doar intereselor acesteia.

Cu privire la cele două comisioane (de procesare şi de administrare), deşi instanţa de apel a reţinut că simpla menţionare a lor în contract este suficientă pentru ca un consumator să şi le asume, nu echivalează însă cu buna-credinţă a părţilor în executarea obligaţiilor contractuale.

Nu există în cuprinsul contractului de credit o obligaţie corelativă instituţiei bancare, care să justifice încasarea unui comision de procesare, în procent de 2,2%, în condiţiile în care recurenţii returnează suma solicitată cu titlu de împrumut şi achită instituţiei dobânda lunară, care acoperă orice costuri pe care aceasta le poate pretinde, motiv pentru care consideră că obligaţia lor este fără cauză.

Perceperea de către bancă a comisionului de procesare a creditului, în procent de 2,2% din valoarea totală a creditului acordat, creează un dezechilibru semnificativ în detrimentul recurenţilor, perceperea sa nefiind justificată de niciun serviciu pe care instituţia de credit l-a prestat, motiv pentru care este fără echivoc caracterul său abuziv.

Recurenţii-reclamanţi susţin şi faptul că, comisionul de administrare, în procent de 0.23%, este o clauză abuzivă în raport de prevederile art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000, fără o justificare certă şi contrară prevederilor legale, creând un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Niciuna dintre condiţiile care trebuie întrunite cumulativ nu a fost analizată de instanţa de apel, aspect care echivalează cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., acesta fiind comunicat părţilor.

Prin încheierea din camera de consiliu din 27 februarie 2019 a fost admis în principiu recursul şi a fost fixat termen la data de 17 aprilie 2019, în vederea soluţionării acestuia.

Înalta Curte, analizând recursul prin prisma criticilor invocate, reţine că este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Cu privire la pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că deşi banca pârâtă nu a declarat apel principal ci incident, în realitate, a urmărit modificarea în tot a sentinţei primei instanţe iar aspectele reţinute în motivarea apelului incident al intimatei, sunt atât contradictorii, cât şi străine de natura cauzei.

Critica nu este fondată.

Înalta Curte reţine că, în conformitate cu dispoziţiile art. 472 alin. (1) C. proc. civ. intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe, în consecinţă, atât demersul pârâtei de a formula apel incident cât şi soluţia instanţei de a admite apelul incident, de a modifica sentinţa apelată şi de a respinge acţiunea, se află în limitele legii.

Referitor la critica privind contradictorialitatea se observă că nici aceasta nu este fondată instanţa de apel prezentând cronologic modul de aplicare a clauzei privind dobânda, analiză din care reiese că instanţa a reţinut că până la încheierea actului adiţional în baza O.U.G. nr. 50/2010 criteriul modificării dobânzii în funcţie de evoluţia pieţei financiare nu a operat şi nu mai poate opera, ca atare nu i se poate reţine caracterul abuziv.

Nu sunt fondate nici criticile privind motivele străine de natura pricinii în ceea ce priveşte modificarea dobânzii având în vedere că acest motiv de nelegalitate poate fi reţinut doar în situaţia când hotărârea cuprinde numai motive străine de natura pricini, or recurenţii nu au relevat un astfel de aspect ci doar au criticat unele argumente reţinute de instanţă cu privire la nivelul dobânzii.

Referitor la pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., recurenţii au arătat că motivarea instanţei de apel este dată cu încălcarea normelor de drept material incidente întrucât clauza art. 3.3. teza a doua din contract, oferă băncii dreptul discreţionar de a revizui dobânda, fără ca nouă rată să fie negociată cu reclamanţii, aceştia urmând doar să fie înştiinţaţi cu privire la noua valoare a acesteia.

Astfel cum s-a arătat anterior, cu referire la nivelul dobânzii înainte de intervenţia actului adiţional în baza O.U.G. nr. 50/2010 criteriul modificării dobânzii în funcţie de evoluţia pieţei financiare nu a operat motiv pentru care instanţa de apel a considerat lipsite de substanţă criticile privind caracterul abuziv susţinute de apelanţii-consumatori, ca atare şi această critică este nefondată.

În ceea ce priveşte comisionul de procesare prevăzut în art. 3.5 din acelaşi contract, se constată că banca a perceput acest comision în procent de 2,2%, o singură dată, la momentul tragerii creditului.

Legea nr. 193/2000 este legea de transpunere în dreptul naţional a cerinţelor Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

La art. 4 alin. (6) din lege se prevede că "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil". Acest text de lege transpune în legislaţia naţională dispoziţia comunitară prevăzută la art. 4 alin. (2) conform căreia "aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau a remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil".

Clauzele referitoare la comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului şi împreună cu marja de profit formează preţul contractului, iar aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor, potrivit normelor de drept naţionale şi comunitare sus citate, nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei în raport cu serviciul furnizat, cu condiţia ca aceste clauze să fie clar şi inteligibil exprimate.

Dobânda anuală, comisioanele, taxe etc., intră în sfera noţiunii de preţ a contractului de credit, devreme ce reprezintă contraprestaţii lunare solicitate de bancă în virtutea creditului acordat.

Astfel, potrivit definiţiilor cuprinse la art. 3 lit. g) şi i) din Directiva 2008/48/CE din 23.04.2008 privind contractele de credit pentru consumatori, costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit şi care sunt cunoscute de către creditor, cu excepţia taxelor notariale, iar dobânda anuală efectivă înseamnă costul total al creditului pentru consumator exprimat ca procent anual din valoarea totală a creditului.

În cauza dedusă judecăţii, comisionul perceput constituie un element al preţului, iar prevederea din contract cu privire la comisionul de procesare a fost clară şi redactată fără echivoc, fiind însuşită de reclamanţii consumatori prin semnarea contractului. Totodată, acest comision a fost calculat procentual la valoarea creditului, iar acest fapt era cunoscut de către reclamanţi la data încheierii convenţiei de credit, astfel încât nu se poate susţine împiedicarea consumatorilor de a aprecia costurile creditului.

Prin urmare, comisionul de procesare, ca şi componentă a preţului creditului, este exceptat, în speţă de la controlul caracterului abuziv, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, întrucât clauzele referitoare la aceste elemente ce definesc obiectul principal al convenţiei de credit, respectiv preţul serviciului de finanţare, sunt exprimate fără echivoc, în mod clar, în aşa fel încât să conducă la concluzia că, la momentul acordului de voinţă, consumatorului nu i-a fost ascunsă inserarea lui în cuprinsul convenţiei, iar termenii utilizaţi pentru stipularea lui au fost pe deplin inteligibili, clari, limpezi, accesibili şi apţi de a fi înţeleşi cu ajutorul gândirii logice.

Aşadar, potrivit celor mai sus reţinute, fiind incidentă în speţă excepţia prevăzută de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, raportat la art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, nu se poate supune controlului caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 3.5 din contractul încheiat de părţi, din perspectiva art. 4 alin. (1) din lege.

Înalta Curte apreciază că nici încasarea de către pârâtă a unui comision lunar de administrarea creditului de 0,23%, calculat la valoarea iniţiala a creditului stipulat prin art. 3.7 din contractual de credit, nu este de natură să creeze un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor. Astfel, creditul acordat pe o perioadă de peste 30 de ani, implică o serie de costuri legate de urmărirea, verificarea desfăşurării acestui credit, respectiv cele legate de urmărirea ca ratele să fie calculate corect, scadenţele să fie respectate etc.

Comisionul de administrare a creditului este inclus în costurile pe care banca le are pentru a pune la dispoziţia clientului suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp, iar pentru această sumă există contraprestaţie din partea băncii, care constă în operaţiunile de gestionare a contului de credit. Or, cuantumul comisionului şi obligaţia de plată a acestuia a fost convenit prin clauze clare, asumate de părţi şi cunoscute încă de la momentul semnării contractului şi menţionat în mod distinct în contract, atât sub aspectul cuantumului, cât şi a faptului că se percepe lunar.

Plecând de la dispoziţiile art. 4 pct. 2 din Directiva nr. 93/13, Legea nr. 193/2000 a prevăzut că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţa de serviciile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

Astfel, considerentul 19 al Directivei nr. 93/13 specifică faptul că aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra clauzelor care descriu obiectul principal al contractului, nici asupra raportului calitate/preţ al bunurilor sau serviciilor furnizate; acestea pot fi însă luate în calcul la aprecierea caracterului abuziv al altor clauze". Prin aceste dispoziţii s-a urmărit impunerea cel puţin a unui nivel minim de conştientizare în sarcina consumatorului care nu poate profita de calitatea aceasta pentru a obţine beneficii referitoare la preţ, principalul element pe care un consumator trebuie să-l ia în calcul atunci când încheie un contract.

În concluzie, constatând caracterul clar, inteligibil al clauzelor prevăzute de art. 3.5 şi art. 3.7, art. 1 lit. b) din contract, faptul că aceste comisioane sunt justificate prin raţiuni obiective, vizează obiectul principal al contractului, sunt percepute în legătură cu activităţi efectiv prestate de bancă, au fost acceptate în cunoştinţă de cauză de consumatori care au avut reprezentarea acestor costuri şi că nu sunt de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, instanţa constată că, în speţă, nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru a se dispune înlăturarea acestor clauze.

Faţă de considerentele reţinute, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva Deciziei civile nr. 69 din 16 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 aprilie 2019.

Procesat de GGC - NN